România pierdută (XV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲

Abstract: Lost Romania (XV)
By Claudiu Iordache

Notes on Linguistic Determinism and Social Freedom
In this incisive analytical piece, the author explores the phenomenon of „wooden language” (limba de lemn) not merely as a relic of communist totalitarianism, but as a persistent „mortifying mask” that continues to stifle authentic human communication in the post-1989 era. Originally used by dictatorships to fossilize dialogue into an authoritarian monologue, wooden language has evolved into a globalized tool for mediocrity in „acultural democracies.”

Key philosophical pillars of the text include:
– The Fossilization of Thought: The author argues that wooden language represents a state of „collective non-thinking,” where a controlled parade of words replaces the „language of being.” In Romania, this has resulted in a „spoken constitution” that prevents individuals from achieving true inner freedom.
– Culture vs. Civilization: A central theme is the tension between organic culture and imported civilization. Drawing parallels between the linguistic „fortress” of Vienna and the „colonial” expansion of Hollywood’s English (the „Monroe Doctrine” of language), the text warns that defending a national language is a matter of cultural fidelity over the temptations of superficial civilization.
– The Post-Revolutionary Paradox: Despite the 1989 Revolution opening the „gates of the prison,” the author posits that Romania remains „released but not free.” The persistence of linguistic clichés among political leaders and in mass media serves as a „stone dungeon” that protects people from the exhausting task of reconstructing a future-oriented language.
– The Antidote of „Living the Difference”: To counter the „logototalitarianism” that plagues both East and West, the author calls for an embrace of a living language—a mirror of tenderness, rivalry, and human solidarity—rather than the „wooden” safety of the status quo.

Presented originally at the 1995 symposium „The European Idea and the Dilemmas of the Post-Communist Press,” these reflections remain a startlingly relevant critique of the „iron curtain” that still stands between the languages of liberty and those of unassumed freedom.

Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!

Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.

NOTE

1) LIMBA DE LEMN SAU ORDINEA ÎMPIETRITĂ

Pentru mine, tot spațiul din estul României nu există decât ca trecut

Dar nu numai oamenii pot fi împinși în limba de lemn, cad în mlaștina limbii și vremurile lor. În Epoca de Aur, limbajul oficial alinia, până la nimicirea expresivității firești, dreptul la diferență al românilor conformați. Cinci decenii, dialogul a tăcut înaintea monologului autoritar. De fapt, în România, sub regim comunist, dialogul s-a lăsat fosilizat, fără împotrivire din partea intelectualității servile, până la atingerea celor mai grave consecințe. Sub micul dictator, limba normată a devenit o constituție vorbită! Nici astăzi, la peste un quinquennat de la dispariția lui, românii nu reușesc să comunice în limba ființei, ci în ordinea împietrită a limbii de lemn. Dar limba de lemn nu este numai apanajul politicilor solilocviale, ea proliferează nestingherită în democrațiile aculturale, iar delirația sa devine astfel o limbă proprie a mediocrității celei mai răspândite.

Un cercetător al determinismului lingvistic se întreba încă din 1921 dacă: „Puteți să nu gândiți cu cuvinte?” Răspunsul ni-l oferă limba de lemn, acea atât de vastă negândire colectivă exprimată prin parada controlată a cuvintelor. Încă de pe acum, lingviștii pot purcede la elaborarea de dicționare ale limbilor vegetale, chiar a unei biblioteci a lor. Limba de lemn este o etapă parcursă înspre o limbă moartă a națiunilor încă vii. Limba de lemn semnalează declinul marilor organisme lingvistice, invadate fără rezistență de viruși letali. O limbă vie, în schimb, este o oglindă gelivă, recompusă mereu, a refuzului izolării, a tandreței, a sentimentalității, a rivalității și concurenței, în spațiul în care solitudinea indivizilor caută resursele originare ale contrariului ei, care este solidaritatea umană. Limba vie este un imn al libertăților comunitare,  limba moartă este o închisoare a lor. În România, revoluția a deschis cu violență porțile acestei închisori, dar limba de lemn a continuat să ne domine deprinderile. În libertatea tot mai rarefiată a momentelor pe care le trăim, limba de lemn nu ezită să tropăie atât pe puntea întinsă între buzele îndrăgostiților cât și în barba liderilor politicianiști. După decembrie ’89, România a fost eliberată dar nu este liberă. Actele Puterii desăvârșesc eșecul acelui efort colectiv, neconsumat până la capăt, care să apropie de libertatea lăuntrică taciturnă, rumoarea policromă a ideii de libertate! Românii încă vorbesc la unison limba de lemn a unei libertăți de care se tem. Degeaba ne amăgim, mass-media națională ridică la rang de model limba primitivă a falșilor lideri de opinie. Ascultându-l pe un Petre Roman, pe un Sergiu Cunescu, pe un Gavra, Rațiu ori lon Iliescu, surprinzi ratarea intelectuală cea mai comună urcând pante de glorie exclusivă. Actualul președinte va mai câștiga un mandat dacă va ști că somnul adânc al conștiinței românilor nu trebuie întrerupt! Dar ce poate adormi mai rapid o conștiință decât limba de lemn? Limba de lemn este deșertul prin care omul libertăților se întoarce înfricoșat la temnița sa de piatră.

Pe de altă parte, limba de lemn, vehicul al puterii nelegitime, mai trebuie să aibă și autoritatea să devină „de lemn”! Ea exprimă, după Françoise Thom, monopolul puterii ce o impune ca pe o limită a expansiunii drepturilor cetățenilor-sclavi. Limba de lemn, latifundie a clișeelor dominatoare, traversează epocile pentru a sacraliza tot mai desele decadențe ale codului existenței comunitare. Limba de lemn este, și în acest moment, lângă noi, în memoria noastră, în reflexele noastre, ca prejudecată maximă care ne ocrotește oboseala de a reconstrui un limbaj al viitorului. Prin limbă rămânem ființe ale trecutului de care nu ne putem desprinde decât prin asumarea voinței de a trăi mereu altfel, vorbind altfel. În România, după Decembrie ’89, o nouă limbă de lemn a venit, de data aceasta, din viitorul evoluției proxime, un mixtum compositum care a început cu „implementarea“ domnului Roman și a sfârșit prin căderea în frazeologie a discursului despre o reformă indispensabilă. Antidotul la amenințarea limbii de lemn rămâne unul singur: a trăi diferența. Limba de lemn este sicriul limbii populare, în drumul ei spre țărmul mult mai sigur al limbii culte. Limbă a nuanțelor interzise, a pleonasmelor, a poncifelor, a clișeelor, a automatismelor mintale, limba de lemn aglomerează dramatic comediile lui Caragiale dar și ringurile urbane destinate negoțului nesincer și nestingherit cu cuvinte. Nu cred în libertatea comunităților a căror limbă este de lemn! Am vizitat recent Viena vorbită, o formidabilă fortăreață înaintea căreia trupele turismului american mi-au părut de-a dreptul inofensive. O țară mică dar cu o mare cultură, Austria nu se teme de invazia limbii unei țări cu o mai mare civilizație. Opoziția la limba de lemn, dacă vreți, trebuie căutată și în acest raport dintre cultură și civilizație, și ea este cu atât mai dârză cu cât cultura domină și inspiră civilizația! În Nepal, o cultură ancestrală face legea unui petic de pământ ocolit de civilizație, dar ce lege face o civilizație de import într-o țară fără nici o cultură? Este poate și motivul pentru care forma cea mai pernicioasă a limbii de lemn sosește în furgoanele cuceritorilor pe teritoriile suverane ce trebuiesc supuse idioției! Noi, în România nu putem încă uita acel „să facem totul!“ care și astăzi ni-l învie pe Ceaușescu. Limba de lemn rămâne, mai ales aici, la răspântia marilor limbi ale estului și vestului, un vestigiu viu al logototalitarismului, refugiat în discursul nostru intim, încă rezistent la tentațiile extreme ale democrației.

Este mereu facil să ideologizăm fenomenul limbii de lemn atâta timp cât există încă limbi coloniale și limbi colonii. Expansiunea limbilor agresive respectă în continuare principiul lui Clausewitz, după care războiul, inclusiv al limbilor mari, înseamnă ducerea politicii cu alte mijloace! La capătul acestui mileniu contradictoriu, vedem cu ochii noștri ravagiile irezistibilelor invazii ale modelelor economice. Lumi noi le ocupă pe cele vechi. Planeta vorbește tot mai mult engleza, dar nu limba lui Shakespeare ci pe aceea a doctrinei Monroe! Ideologizarea limbilor amenință construcția complexă a comunicării cu simplismul incursiunilor în percepția superfluă. Limba de lemn a sfârșitului de veac rămâne ultimul esperanto al refuzului de a trăi autentic civilizația ca pe o cultură. Serialul american, soap opera de la Londra, sunt tot atâtea baterii de artilerie ale limbii de lemn. Vrem – nu vrem, ne place – nu ne place, apărarea unei limbi naționale implică fidelitatea culturală, ca alternativă la ispita civilizației. Veți obiecta: „Dar limba de lemn nu este o producție comunistă?“ În parte, da! Dar ce ne facem cu limba de lemn de la Hollywood? Și să nu uităm, de asemenea, că sub sovietizare limbile estului au produs și erezii importante: Soljenițin, Zinoviev, Czeslaw Milosz, Havel și Kundera… Geografia limbilor de lemn, la începutul noului drum al mileniului trei, va rămâne însă, pentru multă vreme, în preajma spiritului umanitarist, o prezență stânjenitoare. Întrebării retorice dacă se conturează și în zilele noastre o nouă limbă de lemn, nu i se poate răspunde decât cu o afirmație de netăgăduit: libertatea, în lume, este încă o afacere a guvernelor și nu a indivizilor! Cât privește Europa periferică, ea își trăiește suferințele adaptării la ceva mai presus decât istoria imediată, în indiscreția cea mai zgomotoasă a limbilor de lemn pe care tot restul, mult mai norocos, al Europei le aude, le ascultă, fără a le mai înțelege! O altfel de cortină de fier a supraviețuit de-a lungul frontierei dintre limbile libertății și acelea ale libertății neasumate. O ultimă precizare se impune. Europa comunitară însăși, în strângerea conceptuală a rândurilor, riscă să dorească instinctiv, în diversitatea ostilă ce o înconjoară, să comunice într-o limbă asediată! Cred că forța viitorului paneuropean constă în finalizarea cea mai generoasă a culturii limbilor paralele și nu a subordonării lor. Să nu lăsăm America să domine Europa, să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!…

(Comunicare ținută cu ocazia simpozionului „Ideea europeană și dilemele presei post-comuniste“, organizat de Uniunea Euroreană Banat,17-19 mai 1995)

2) La Timișoara, în 22 decembrie ’89, a fost scandat numele lui lon Iliescu! Astăzi, Președintele este ostatecul funcției sale. Abia sosit, dimineață de dimineață, în incinta Palatului Cotroceni, Președintele României reprezintă acolo prima Putere în prizonierat a Statului României! Trebuie să ni-l imaginăm, înconjurat de garda sa antrenată și vigilentă, deținând puterile pe care i le-au conferit slăbiciunile publice. Nu merită răsfoită legea electorală pentru a afla care sunt prerogativele președintelui. Resimțim cu toții absența îndelungă a acelei autorități în prezența căreia aventurile anarhice se transformă în exerciții de ordine! De aceea, mi se pare periculos să continuăm a neinstituționaliza existența dintr-un patos fără nici o convingere. Președintele-cetățean al unui Stat de Drept îi reprezintă pe cetățenii lui, în dreptul fiecăruia dintre ei de a deveni președinte! În Statul nostru, însă, situația este alta. România este încă, nu-i așa, o construcție a voinței care-și caută norma, dar trăind paroxistic abaterea de la regulă! România este o Madame Bovary, cu lecturi adânci în frivolitatea balcanică. România este încă o frenezie neguvernabilă! Poate că i-ar fi trebuit un președinte viril, pătimaș, imprudent și decis, un amant seducător și imprevizibil ale cărui capricii ar fi scos feminitatea Ţării din minți, ori un infidel adorator, altfel spus, un exaltat, un extrovertit fermecător și nebun, un poet! Ori, dimpotrivă, poate că România ar fi meritat un președinte Mazarin ori Colbert, un tiran disimulat în funcția sa, obsedat, meticulos, avar, prezumpțios, auster, ori poate un Danton desfrânat și risipitor, ori un Robespierre glacial și implacabil, în sfârșit, un om ale cărui defecte să strălucească public, asemenea celor mai invidiate virtuți! Un om ca nimeni altul, căci nimic nu i se iartă mai puțin Conducătorului ca asemănarea cu platitudinile tuturor!

Din fericire pentru el, din nefericire pentru acest popor, întâiul Președinte postcomunist al României este o ființă fără însușiri speciale. EI crede, poate, că în serviciul Statului îi sunt suficiente hărnicia, credința, punctualitatea, moralitatea. l-aș spune Domnului Președinte că în spectacolul politic neîntrerupt al unei țări ca a noastră, figurația e penalizată! Modestia ignorată, punctualitatea suspectată și moralitatea disprețuită! Excedat de legitimitatea care nu îi mai servește prea mult, aspirând la o credibilitate care îi lipsește de la început, Președintele a perceput greșit natura Schimbării care, în decembrie ’89, a oferit o altă cale de parcurs României! Poate că și-a imaginat retușuri și ajustări acolo unde bolnavul din fiecare dintre noi nu-și dorea o însănătoșire ci o naștere ori o înviere! Poate că a calculat un șirag al pașilor mici, acolo unde se aștepta un salt enorm, de orgoliu! Poate că a contat pe un plan restaurator exact atunci când ar fi trebuit să treacă în fruntea dervișilor iluminați de explozia Revoluției! lată de ce prerogativa pe care o reprezintă, la peste un an de la întemeierea ei, a rămas la fel de intimidată, de plăpândă, de vulnerabilă, de retractilă; aparent egală între toate și totuși prima Putere în Stat!

Acolo unde toate instituțiile puterii funcționează și un copil poate fi rege, dar aici, unde Puterea este încă prizoniera anemiilor publice, Președintelui nu îi este permis să exhibe slăbiciunea națională, la nivelul cel mai înalt!

(Expres Magazin nr 27 din 1991)

Eseul „România pierdută” face parte dintr-un ciclu „al unei disperări civice atent controlate“, alături de „Clasa nevrednică”, „O Românie de câștigat“ și “Singur între români”.

Editura IRINI își propune să tipărească integral aceste texte ale unui autor pentru care România contemporană este „o suferință a cărei răspundere colectivă trebuie asumată“.

Claudiu Iordache, participant la Revoluția de la Timișoara din Decembrie 1989, membru al Parlamentului României între 1990-1992, singurul parlamentar al Constituantei care a votat împotriva recunoașterii statului artificial Moldova, a avut ocazia să cunoască jocul de culise al politicii românești, dar și personajele implicate în intriga cuceririi puterii în România postdecembristă.

Mărturiile sale abrupte privind clasa politiciană a României, din a cărei panoplie nu lipsesc lon Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, N.S. Dumitru, Victor Stănculescu, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Dinu Patriciu, Adrian Severin, Miron Cosma, Radu Câmpeanu, se constituie într-un inedit volum de memorialistică, ce poartă titlul „Singur între români“.

Editura IRINI

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Însemnări pe un manuscris:

ROMÂNIA PIERDUTĂ
De Claudiu Iordache

Sunt oameni capabili să sufere pentru neputința celorlalți de a-și asuma suferința, dar sunt și oameni a căror suferință acoperă întreg destinul tragic al unui neam. Ei sunt oglinda și avertismentul, vii, ale poporului care i-a zămislit. Gândurile lor sunt „pietrele” pe drumul de întoarcere al unui popor către sine. Dar, vai, adeseori popoarele par să se fi rătăcit de tot, iar viața acestor oameni riscă să fie o amarnică ratare.

Claudiu lordache este unul dintre aceste spirite rare. lubirea lui este un bici al exorcizării ființei cultural constituite pe care o numim națiune, atunci când satanizarea prin gregar și mercantil amenință să o desființeze. Poate numai Eminescu să mai fi avut un atât de adânc sentiment național. „România pierdută” este țara care n-a fost și nici nu va fi probabil, dar ar fi fost atât de frumos să fie, încât spiritul lui lordache o cheamă mereu printre reproșuri și sudalme. De aceea, această carte nu este scrisă pentru surzi, deși e dedicată, cu o amară ironie, „tuturor ipocriților acestei țări și falșilor fericitori de dragoste românească”, cu care autorul s-a însoțit vremelnic din prea multă dragoste, din prea multă suferință. Și pentru că nu se poate împăca pe sine, cel care a devenit unul dintre personajele simbol ale Revoluției de la Timișoara, nu se poate împăca nici cu lumea, iar „gâlceava” lui este aceeași cu a „părinților fondatori” ai culturii noastre naționale.

Rând pe rând, marile defecte cumulate într-o perioadă de distrugere a instituțiilor și valorilor sociale fundamentale și răscolite de această tranziție spre nicăieri sunt reflectate într-un potop de amarnice constatări și dezabuzări, încât simțul comun este tentat să se revolte într-o superbă infatuare: „de ce nu nuanțezi, d-le, chiar pe toți ne vezi așa?” Dar ce mai contează nuanțele, când orice încercare de independență și chiar de verticalitate modestă sunt supte de mlaștina confuziei și a indiferentismului? Ca să nu mai amintim truismul că forța unei națiuni stă în puterea sa de a se confrunta cu marile sale slăbiciuni.

 „De ce te miri d-le, ar replica pragmaticul simulant, că românul a preferat să călătorească în Turcia, imediat după marea descătușare, decât să viziteze Parisul? Era, pur și simplu, mai ieftin și mai aproape! „Dar dacă cei care au strigat “spontan”: nu ne vindem țara! au descoperit subit că pot face contrabandă cu bunurile ei? Și au făcut-o cu aceeași… spontaneitate? Asemenea îndoieli au însă numai spiritele „de gardă” la sănătatea unei națiuni. Este oare avertismentul lor, chiar dacă plin de exagerări, demn de dispreț?

 Cartea lui Claudiu lordache este o sfidare, dură și nemiloasă. Pe alocuri nedreaptă. O vor înfrunta cei tari. Odată și odată, apele tot se vor alege.

 Nicolae LOTREANU

România pierdută (1995)
Fragmente
FINAL

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: