Maria (I) – Fragment din ”Omul de cenușă” ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.108, 08/2026 ▲

”Maria” (I), Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.108, 8/2026 ▲▲▲
Noi mai credem încă în cultură!

Abstract: In „Maria din Ashman”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 108, 2026) as an excerpt from Nicholas Jordan’s work ASHMAN, the narrative follows the tour group’s ascent into the picturesque yet austere landscapes of Bukovina, arriving at Vatra Dornei against a backdrop of mounting geopolitical tension. As rumors of civil unrest and historical uprisings filter in from the outside world via anxious transatlantic phone calls and foreign journalists, the narrator navigates eccentric interpersonal dynamics among the travelers—notably the mismatched, reluctant pairing of Moira and Geoffrey Johnston.

Blending vivid travelogue with evocative reflections on sacred art and spiritual pilgrimage, the text captures the group’s visit to the legendary painted monasteries of Moldovița. Amidst stunning Byzantine frescoes and discussions of medieval theology with local monastics, the narrator encounters Maria, an enigmatic and brilliant tour guide whose sharp intellect and intersecting paths with foreign reporters hint at deeper cultural and spiritual currents just beneath the surface of a changing Romania.

---

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 16
Maria (I)

Cam tot așa s-a depănat, încet-încet, și călătoria noastră prin România-nenumărate meandre neașteptate și care nu mi se păreau să aibă vreo legătură cu mănăstirile, dar poate că, în înțelepciunea lor, compania Globe și Oficiul de Turism „Carpați“ deciseseră să ne umple cu cele mai insolite atracții turistice perioada de 13 zile pe care urma s-o petrecem în țara lui Dracula. Deși mănăstirile se aflau în nord-est, de la Sighișoara noi am continuat să înaintăm direct spre vest, trecând prin Mediaș, un alt burg medieval înconjurat de coline și care, cu siguranță, avea o legătură simbolică cu vinul sau cu strugurii, pentru că pe turnul primăriei am văzut emblema orașului, alcătuită dintr-un ciorchine bogat; Copșa Mică, „orașul retortă“, unde silueta întunecată a „Fabricii de negru de fum“ părea mult mai plauzibilă pentru rolul de ruină a unui castel al vampirilor, și Blajul, unde, după ce-am traversat „Câmpia Libertății“, nu departe de confluența celor două Târnave, cea Mare și cea Mică, autocarul nostru a pornit-o în cele din urmă spre est.

De aici încolo, peisajul a început să se schimbe. După Blaj, aproape imperceptibil, podișul Transilvaniei se înalță, prevestind apropierea Carpaților Răsăriteni. Pe ici-colo, începuseră să apară primele troiene, micuțe, de zăpadă. Am traversat rând pe rând orașe destul de largi, aproape pustii, toate cu nume greu de pronunțat: Târnăveni, Târgu Mureș, Reghin, Bistrița. Seara târziu am ajuns la destinație: Vatra Dornei, „poarta apuseană a Bucovinei“, de fapt, o mare stațiune climaterică, înconjurată din toate părțile de munți împăduriți și sălbatici.
Am petrecut noaptea într-un alt hotel friguros și mă și pregăteam să întâmpin o furtună de proteste a doua zi de dimineață, când, pe la ora 12, am fost trezit de o ciocănitură în ușă. Eram îmbrăcat cu tot ce aveam mai gros, un trening, două pulovere și o canadiană, așa că am fost în stare să deschid imediat, fără să mă mai formalizez cu ținuta. Până să mă dezmeticesc mai bine, înăuntru a năvălit vijelios doamna Johnston.
 Trebuie să mă întorc imediat acasă, a spus ea dintr-o suflare. Când pot să prind următorul avion de Londra?
 Doamnă, va fi aproape imposibil să zburați înapoi. Primul aeroport mai mare este la vreo sută de kilometri de aici, la Suceava, cred. De acolo puteți zbura însă numai până la București, iar mai departe vă garantez că n-o să găsiți locuri către nicio destinație din Europa Occidentală. Nu uitați că suntem la numai câteva zile de Crăciun. Toată lumea și-a făcut planuri pentru a-și petrece sărbătorile acasă.
 Toată lumea, în afară de noi.
Am dat din umeri.
 Nu mai pot să dorm la mine în cameră, a oftat ea, după ce a făcut câțiva pași mărunți spre mijlocul camerei. Sper că mă poți primi momentan aici, a continuat doamna Johnston, aruncând o privire circulară asupra dezordinii care o înconjura: haine aruncate pe jos, foi de decont răspândite pe scaune și pe celălalt pat.
 Mi-am căutat un pulover, am răspuns eu întrebării ei nerostite. Dar domnul Johnston unde e?
 La bar, unde altundeva?
Asta era adevărat. În oricare dintre orașele unde înnoptasem, domnul Johnston își găsise imediat printre localnici câțiva tovarăși de băutură, mai ales că obișnuia să plătească cu generozitate pentru toată lumea.
   Să-l chem și pe el? am întrebat cu prudență.
De ce?
Oricum, e soțul dumneavoastră.
Nu e, mi-a aruncat doamna Johnston-o privire triumfătoare.
Am căutat printre hârtiile de pe pat și de pe scaun până am dat de lista computerizată pe care o primisem de la Red Ericson. Am verificat cu atenție: acolo scria „d-nul/d-na Johnston – XX“, adică o cameră dublă. În fiecare hotel în care stătusem în România trebuise să predăm peste noapte pașapoartele la recepție. Dacă ar fi existat cumva vreo discrepanță, cineva ar fi descoperit-o de mult, mai ales cei de la „Oficiul de urmărire a eliberării camerelor“ de la „Intercontinental“.
M-am uitat din nou la doamna Johnston cu un zâmbet sceptic pe buze.
Nu este soțul meu, a repetat ea cu încăpățânare. Până cu două zile înainte de plecarea în turul ăsta nenorocit, nici nu-l văzusem vreodată.
Totuși, sunteți d-na Johnston, nu-i așa?
Ăsta e numele meu de familie. Tu poți însă să-mi spui Moira.
O. K., Moira, și acum ce urmează?
Nu mai vreau să mă trezesc cu bețivul ăla în cameră. Nici măcar o vorbă nu scoate. Nu face altceva decât să sforăie.
Dacă ați apuca să vorbiți puțin unul cu celălalt, poate că v-ați cunoaște mai bine.
L-am cunoscut printr-un anunț în ziar. Nevastă-sa îl părăsise, turul lor de Crăciun era deja plătit și termenul la care Geoffrey își putea retrage de la agenție banii trecuse deja.
Îl cheamă Geoffrey?   
Da. Tâmpit nume, nu-i așa? Oricum, anunțul preciza că, și acum citez, „pentru a putea fi alese să participe la această călătorie de neuitat, absolut gratuită, numele de familie al candidatelor trebuie să fie Johnston“. Nu putea merge cu oricine. Se consideră un om respectabil. E și catolic, pe deasupra.
Și te-a ales pe dumneata? Nu mă miră.
Nu pentru ceea ce crezi tu, ci pentru că i-am ținut piept la băutură în ziua când ne-am întâlnit. Dar asta se datorează faptului că știu cum să mă port cu alcoolicii. Mi-am petrecut prea mult timp cu ei, încă din copilărie.
Ești o CAA?
A dat din cap surprinsă.
Da. Cum de știi ce-nseamnă? Ești și tu unul?
Poate, deși mie nu mi se trage de la părinți.
Atunci o să ne înțelegem.

Nu prea cred. Trebuie să am grijă de toată lumea din grup. Chiar și de Geoffrey.
Ești un ascet? Nu-mi faci impresia.
Habar n-am ce sunt. În orice caz, nu mă simt în stare să înfrunt ostilitatea celorlalți după ce ne-ar vedea împreună. Te cred căsătorită.
Oricum, în camera aia eu nu mă mai întorc.
Nu-ți face griji. Găsesc eu o soluție. Asta-i doar meseria mea.
De găsit, am găsit ceva. N-a fost o soluție prea elegantă și, oricum,  era       una provizorie, dar eram prea obosit și prea deprimat să mă mai gândesc la altceva.
Sunt două paturi și la voi în cameră?
Sigur că da. Doar nu crezi că dormim în același pat? Asta ne-a fost și înțelegerea. Să ne oferim unul altuia numai compania. N-am crezut însă că el o s-o ia chiar în serios.
Bine. Noaptea asta rămâi aici și dorm eu la tine. Pe urmă,    mai vedem.     Dacă Geoffrey se poartă așa cum spui, poate că nici nu observă.
Cum era și de așteptat, până la urmă, Geoffrey a observat. Dar nu din vina mea. La 6 dimineața, Moira a bătut cu putere în ușă și ne-a trezit pe-amândoi. El s-a uitat la mine cu ochii holbați, iar eu i-am spus calm bună dimineața.
Du-te repede la tine, a strigat Moira prin ușă. Te caută mama ta la telefon. Pare disperată.
Am alergat pe scări un etaj mai sus.
Ce s-a întâmplat? am țipat în receptor.
Ești teafăr?
Sigur că da.
N-ai fost acolo când poliția a tras în mulțime?
Unde să fiu?
La Siggysoara ori unde ați fost voi cu turul.
Nici gând. De unde până unde ai mai auzit-o și pe-asta?
S-au transmis știri la televizor despre tulburările din orașul Siggysoara, în Transilvania. Sunt morți și răniți.
Am fost acolo ieri, duminică. Nu s-a întâmplat nimic. Te-ai uitat și la CNN?
Sigur că da. N-au arătat nici ei nimica. Dar știi și tu cum e cu CNN-ul! Probabil că n-a fost ceva prea spectaculos, ceva cu multe flăcări. Ăia trimit echipele de filmare numai dacă sunt incendii sau mulți oameni plângând.
Aseară, târziu, am întâlnit la hotel doi inși dintr-o echipă de filmare din Austria. Am apucat să schimbăm numai câteva cuvinte. Se duc și ei în același loc unde mergem noi: la mănăstiri. Vezi că nu-i nevoie numai de incendii ca să ai ce filma.
Atunci ești bine?
Sigur că da. Ți-am spus-o deja.
Mai dă și tu un telefon.
Acum, ce rost mai are? Voi fi acasă imediat după Crăciun.

Am fugit înapoi în camera Moirei. Eram sigur că se luase din nou la ceartă cu Geoffrey Johnston și că de data asta găsise un mijloc să mă amestece și pe mine. Când am ajuns acolo însă, mă așteptau amândoi cu un aer plouat
Vrea să plece acasă, mi-a spus el.
Am aflat.
Mi-ai spus că nu sunt zboruri, a intervenit ea.
E-adevărat.
Aș merge și cu trenul.
Durează trei zile, am spus.
Și chiar dacă ajung, am lăsat BMW-ul meu nou-nouț la el în garaj, s-a lamentat Moira. Iar el nu vrea să-mi dea cheile.
Până cu două zile înainte de plecarea în turul ăsta plin de ghinioane, nici n-o mai văzusem, mi s-a adresat plângăreț, ca unui arbitru, Geoffrey. Să fii în locul meu, i le-ai da? Din garaj se poate intra drept în casă și ușa de trecere nu e încuiată. De fapt, femeia aceasta nici nu este soția mea, a adăugat el ca și cum mi-ar fi făcut o mare destăinuire.
Am aflat.
Dar nu puteam să las nici banii plătiți pe tur să se ducă pe apa Sâmbetei. În ochii lui Dumnezeu, asta ar fi fost un păcat și mai mare.
De ce? am întrebat prostește.
Suntem din Scoția, a răspuns cu demnitate Moira în locul lui Geoffrey și, în clipa aceea, mi-am dat seama că n-avea rost s-o mai întreb și pe ea cum se făcea că o femeie frumoasă, care avea pe deasupra și un BMW nou, se înghesuise să plece într-o excursie pe gratis.
Acum ce ne facem? a spus el. Nu vreau să afle ceilalți. Aș intra în pământ de rușine.
Eu aici nu mai dorm, a spus decisă Moira.
Nici n-ai cum, a zâmbit Geoffrey. În mai puțin de-o oră plecăm de-aici spre mănăstirea Moldovitsa.
Ia te uite, nu-i chiar așa de nătărău, i-am zâmbit și eu de-a curmezișul camerei.
Voi, bărbații, a pufnit Moira. Eu intru cinci minute în baie să mă aranjez. Până atunci, descurcați cum știți toată povestea.
Are prea mult caracter, mi-a șoptit Geoffrey. Altfel e o femeie de treabă.
N-o cunosc, am răspuns.
Nu?
Oh, n-am fost cu ea azi noapte. Am dormit aici, în patul ăsta. N-ați observat?
Așa-i. În cazul ăsta atunci, ce să ne mai formalizăm? Putem continua același aranjament în celelalte hoteluri. Nu ți-am mai crea probleme nici dumitale… Era să uit însă. Sforăi.
M-am înșelat. Moira are dreptate. E foarte nătărău.
 Nu cred că e o soluție de durată. Dacă ne vor observa cei din grup, vor crede cu toții că suntem o pereche de homosexuali. N-ar fi și mai rău?
 Ce ne facem atunci? Nu poți rămâne cu Moira. Noaptea, femeia asta are dorințe de nestăvilit. De ce crezi că vin așa de târziu în cameră? O dată mai merge, dar după aia…
 Nu sunt un ins sperios, am răspuns măsurat. Am dormit deja o dată cu dumneata în cameră. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Pot să încerc același lucru și cu doamna Johnston. O dată, cel puțin.
 Sunt de acord, a deschis cu un gest teatral ușa de la baie Moira. Eu nu pot să dorm singură. De aceea am și acceptat să plec cu Geof. Noaptea trebuie să fie cineva lângă mine, cineva care să mă apere, să mă protejeze…
Am dat din cap plictisit. Mai auzisem eu placa.

La micul dejun, am stat toți trei împreună. M-am gândit că era bine ca ceilalți să ne creadă prieteni. Și Nic era mulțumit. Rămăsese singur cu Susan la masă și n-o mai scăpa din ochi. Trebuia însă să-l deranjez puțin.
 Ai auzit de ceva tulburări prin țară?
 Nu.
 Ciudat. Mama mi-a dat telefon tocmai din America, îngrijorată de ce s-a întâmplat la Sighișoara.
 Nu știu nimic. Am să-ntreb, totuși.
Nic i-a întrebat pe chelneri. Nici ei nu aflaseră nimic.
 Oricum, Sighișoara este în Transilvania, s-a aventurat unul din chelneri cu un fel de explicație. Aici suntem în Moldova.
 Știm, a răspuns Nic.
Începuse să mă agaseze atitudinea lui atotștiutoare în care mă indusese fără să mă întrebe și pe mine. M-am apropiat de masa austriecilor pe câre-i întâlnisem cu o seară înainte.
 Nimeni nu pare în stare să mă lămurească, am întrebat în germană. Se întâmplă ceva în România?
Nici ei nu știau precis. Auziseră un zvon că fuseseră pe undeva demonstrații, însă nu la Sighișoara, ci mai spre vestul țării, la Timișoara, un oraș aflat aproape de granița cu Iugoslavia, încercaseră să afle știri de la Viena, dar liniile telefonice internaționale erau permanent ocupate. Asta nu-i îngrijorase însă, pentru că, de fiecare dată când mai prinseseră linia înainte, convorbirea se întrerupsese imediat, într-un concert de pocnituri și descărcări statice.
 Aici trăiești în afara timpului, a spus visător unul din ei. Nu-i chiar așa de rău.
 Suntem aici de-o lună, a completat al doilea.
–  Vezi că am dreptate, mi-a făcut primul cu ochiul. Am sosit acum șase săptămâni. Am filmat peste tot: în deltă, la uzina atomică de la Cernavodă, am vorbit și cu Ceaușescu…
Atunci l-am recunoscut pe-vorbitor. Era ziaristul al cărui interviu cu președintele român îl văzusem pe când eram în Norvegia.
 Ai noroc, mi-a spus. Те-am urmărit discutând cu chelnerii și se vede imediat că poți vorbi românește. Noi nu ne putem descurca deloc fără ghid.
Le-am făcut cunoștință cu Nic.
 Simpatic, a comentat ziaristul, după ce Nic s-a întors grăbit la masa lui Susan. Stai s-o vezi însă pe ghida noastră. Este extrem de deșteaptă, vorbește germana și spaniola la perfecție, iar, pe deasupra, este și nemaipomenit de frumoasă.
 Este româncă?
 O cheamă Maria. Maria și ceva terminat cu „escu“. Sigur e româncă.
 Aș vrea s-o cunosc atunci.
 A plecat de ieri înaintea noastră la mănăstiri să ne aranjeze câteva interviuri cu călugării.
Am zâmbit.
Atunci aranjați să-mi ia și mie un interviu. Cu câțiva ani în urmă am fost și eu călugăr. E drept că numai pentru o lună, iar mănăstirea se afla în Japonia.
 Zen, nu-i așa? Asta este foarte interesant. Poți să ții un secret?
Am încuviințat din cap.
 Ei bine, a continuat ziaristul, se pare că există o mișcare religioasă foarte apropiată spiritual de Zen, deși cu totul originală și, în orice caz, autohtonă, chiar aici în nordul Moldovei.
S-a uitat agasat la ceas și s-a scuzat către mine.
Trebuie să plecăm: suntem deja în întârziere. Probabil că și turiștii dumitale te așteaptă. Hai să ne vedem diseară la Putna. Acolo se găsește singurul hotel acceptabil din toată regiunea, iar de la șoferul vostru am înțeles că și de data asta veți înnopta în același loc cu noi. Ce coincidență!
M-a măsurat atent din cap până-n picioare.
 S-ar putea să ne fii de un real folos, a continuat, dacă mai ții minte și-un strop din ce-ai studiat în Japonia. În felul ăsta, vom face o comparație cu cele ce-am auzit că se întâmplă aici.
 Sigur că da, am fost eu de acord. Dar numai cu condiția să-mi faceți cunoștință cu această Maria.
 Asta n-o mai promitem, au spus cei doi ziariști la unison și s-au urcat într-o camionetă Toyota „Landcruiser“ cu numere de Viena, care a dispărut în curând către marginea orașului într-un nor tot mai mare de praf.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Tot drumul către Moldovița l-am petrecut într-o stare de surescitare greu de explicat. A contribuit în parte și febra sosirii la mănăstirile despre care auzisem atâtea. Cred însă că eram mult mai intrigat de ideea întâlnirii cu această Maria, ghida austriecilor. Din descrierea sumară a ziariștilor îmi construisem propria mea imagine, idealizată probabil, suficient de obsedantă însă pentru ca să-mi repet de câteva ori în gând că bat din nou la porțile destinului.
Pe când autocarul cobora pe îndelete serpentinele de după Pietrele Doamnei pe drumul către Câmpulung Moldovenesc, m-am lăsat fermecat de simplitatea austeră a peisajului. Anii petrecuți în călătorii îmi tociseră sensibilitatea, în loc să mi-o ascută, convingându-mă, eventual, că, în privința frumuseților naturale, creierul meu ajunsese la o limită a capacității de a absorbi noul. De câteva sezoane, până și în locurile pe care le vizitam pentru prima oară, dacă nu aveam vreun tur de oraș care să mă oblige să ies din hotel, nu mă mai oboseam să ies nici măcar din cameră. Totuși, în Bucovina, farmecul colinelor molcome, netezite de vreme – „obcine“, le numise Willy – și al văilor largi, primitoare, care le despărțeau aproape pe nesimțite, a reușit treptat să-mi umple toată ființa. Un sentiment de religiozitate de care nu mă mai credeam capabil mă pătrunsese încă înainte de a ajunge în fața vreunei mănăstiri.
La rândul său, Nic a început și el o intensă pregătire psihologică asupra pasagerilor:
 Mai sunt și alte mănăstiri cu exteriorul acoperit de picturi în Bucovina. Dar numai cinci, cele pe care le vom vizita astăzi și mâine: Voroneț, Arbore, Moldovița, Humor și Sucevița s-au păstrat aproape intacte după trecerea secolelor, prezentând încă și acum o valoare artistică închegată. Toate au fost pictate de către doi zugravi de biserici locali: Toma de la Suceava și Dragoș Coman, fiul unui preot din Iași. Au început prin 1535, cu mănăstirea Humor, și au sfârșit în 1547 cu Voronețul, ultima scânteiere a artei medievale moldovenești. Cei doi n-au avut urmași spirituali. După ei, n-au mai fost înregistrate decât câteva încercări răzlețe și mult inferioare artistic de a acoperi cu picturi murale pereții exteriori ai unor biserici, iar de la 1600 încolo pictorii. care au urmat s-au preocupat exclusiv de producerea icoanelor.
Ghidul român s-a sculat de pe scaunul său rabatabil și a început să se plimbe agitat pe culoarul din mijlocul autocarului.
 Vedeți, a continuat el, frescele acestea constituie un mister. Sunt greu de executat. Zugravii nu se pot apuca de ele oricând au ei poftă, ci numai după ce au trecut cinci ani de la terminarea clădirii, timp suficient pentru ca pereții și fundațiile să se taseze, iar mortarul din miezul zidăriei să se cristalizeze. Abia după acest interval se aplică un strat nou de tencuială, dar de data asta pictura definitivă trebuie aplicată extrem de repede, în mai puțin de 24 de ore. Orice greșeală, orice întârziere, și aburul laptelui de var se condensează, iar culorile nu mai aderă. E clar că, atât
Dragoș, cât și Toma, au folosit de fiecare dată echipe de 30-40 de oameni experimentați ca să-și ducă munca la bun sfârșit. Și totuși, de unde au apărut acești artizani? Înaintea lor și mult după, nimeni nu a mai folosit astfel de tehnici complexe. Altă întrebare este: ce urmăreau? De ce au trebuit să fie bisericile pictate neapărat și pe dinafară?
 De ce? De ce? au întrebat grăbiți turiștii, așa cum eu și, probabil, Nic, ne așteptam să întrebe în orice caz.
 Încercați să vă răspundeți singuri! i-a îndemnat Nic.
Nu prea s-au găsit amatori. Cei din grupul nostru erau obișnuiți ca alții să gândească și să găsească pentru ei răspunsurile la întrebări.
 Nu încăpeau toți enoriașii la slujbă? s-a aventurat într-un târziu Susan. Un fel de a-i ține ocupați pe cei rămași pe dinafară până le venea și lor rândul să intre?
 Întregul serviciu religios se ținea înăuntru. Și, în general, nimeni n-ar fi rămas afară. Climatul Moldovei este foarte aspru. Putem spune că e un adevărat miracol că frescele au rezistat atâta vreme. Singurul loc unde sunt mai deteriorate este întotdeauna peretele de nord, cel mai expus intemperiilor. Poate din această cauză, ultimele mănăstiri, construite pe timpul lui Toma și Dragoș, au o intrare unică, dinspre sud.
 Atunci, care este explicația? a întrebat doamna Davies.
 Nu știm, a răspuns voios Nic. Credeam că mă puteți ajuta dumneavoastră. Cert este că ceea ce vom vedea este un fenomen fără filiație. Nicăieri în lume nu mai găsim monumente asemănătoare. De aceea, ca și templul egiptean de la Assuan sau statuile gigantice din insula Paștelui, cele cinci mănăstiri bucovinene au fost luate sub egida UNESCO.
După o introducere atât de exuberantă, eram convins că cei din grup se simțeau gata să dea ochii cu un complex arhitectural a cărui mărime nu putea fi întrecut decât cel mult de piramide.

Autocarul nostru a intrat în comuna Vatra Moldoviței pe la ora zece. Mânăstirea se afla în afara satului, puțin mai la nord, dar prezența ei era vizibilă de la depărtare. Ferindu-mi ochii de soarele strălucitor care făcea să sclipească atât crestele brumate ale obcinelor, cât și zidurile exterioare, vopsite în alb, ale fortificației pătrate care înconjura o mică clădire în centru, am zărit până la urmă și o vagă pată de culoare – pereții pictați ai mănăstirii. Drumul care ducea într-acolo șerpuia peste câmpuri și-case despărțite de garduri care se întretăiau în toate direcțiile, făcând ca imaginea din fața noastră să fie în continuă schimbare. Mi-a trecut prin minte o zi asemănătoare și care părea acum atât de îndepărtată: ziua când mă apropiasem pentru prima dată de templul Daitoku-ji din Kyoto. N-ar fi-exclus ca ăștia de pe-aici să fi inventat, așa cum bănuiesc austriecii, și Zenul lor propriu.
Odată ajuns în curtea mănăstirii, primul lucru pe care l-am văzut a fost Toyota austriecilor, parcată neglijent într-un colț. Alături, i-am văzut și pe cei doi reporteri, discutând animați și filmând de zor în toate direcțiile.
Nu mi-a trebuit nici mie prea mult să-mi dau seama că orice comparație cu locurile pe care le mai văzusem înainte nu-și avea rostul. Biserica era mică, justificând într-un fel întrebarea de mai înainte a lui Susan. Dar felul în care se îmbinau în fața noastră culorile de pe pereți, contrastul, alternanța lor: galben, ocru, roșu și albastru, îi dădea o viață aparte, făcând-o să semene mai mult cu reproducerea, mărită de sute de ori, a unuia din nenumărații monștri populându-i exteriorul – un gigantic animal marin, respirând imperceptibil prin pielea sa groasă, strălucitoare, acoperită în întregime de un tatuaj misterios și extrem de complicat, pe care știam însă că nimic nu-l va mai putea șterge vreodată.
În timp ce turiștii s-au răspândit ca furnicile peste tot, am observat mai în spate, lângă un puț masiv de piatră, cu o roată roșie sub un acoperiș țuguiat de țiglă, o tânără zveltă, cu părul lung, șaten, și cu un breton rebel ascunzând în întregime aproape ochii mari, căprui, de pe o față în formă de inimă, care asculta clătinând din cap vorbele unei călugărițe vârstnice, îmbrăcate într-un anteriu lung, ponosit, ce părea bărbătesc.
 Domnișoară, eu știu câte ceva numai despre bărbații care au fost sihaștri, spunea cu o voce tărăgănată călugărița. Femei, niciodată. Sunt prea gingașe ca să petreacă mai mult de câteva zile singure în codru. Și, dacă ar mai fi rămas vreuna în viață, crezi că ar vrea cumva să stea de vorbă cu dumneata?
Maică stareță, noi vrem ca lumea întreagă să afle despre Sf. Chiriac și despre cei ca el, care au rezistat zeci de ani în sihăstrie. Vrem să se știe că ai noștri nu sunt niște bicisnici, că putem și noi să ne mândrim cu cineva…
Tânăra a dat cu ochii de mine și a amuțit.
Nu-ți bate capul cu dânsul, a zâmbit stareța, nu ne ascultă. Se vede după haine și după ochi că e străin.
Străin poate că este, dar unul care știe bine românește, i-a răspuns interlocutoarea ei, întorcându-se repede în loc cu o mică piruetă. Pe deasupra, este ghid ca și mine. Îl  cheamă German ori Gherman, cam așa ceva. Nu ți-e rușine s-asculți convorbirile altora? a continuat ea, fulgerându-mă din ochi.
Dacă vă numiți cumva Maria, am auzit numai lucruri măgulitoare despre dumneavoastră. Speram să ne întâlnim în alte condiții.
A dat din cap, calmă deja.
E-adevărat ce zice Werner? m-a întrebat. Chiar ai fost, pentru o vreme, sihastru?
Sihastru e cam mult spus. Călugăr-ucenic. În Japonia.
Și-acum ești ghid?
Mai curând, un pelerin. Peregrinez prin lume în căutarea adevărului. Ghidul meu este Dumnezeu. Nu fac altceva decât să urmez cuvântul Său.
Ce crezi, maică? a întrebat Maria, după o nouă piruetă, la fel de rapidă, de data asta, către stareță.
Până acum? Vorbe. Ca orice străin.
Păi, asta e meseria mea, am răspuns.
Să faci pe străinul este o meserie? a pufnit Maria, a cărei dispoziție părea să se schimbe cu ușurință, cam din secundă în secundă. Poate că Werner are dreptate mirându-se ce tot învârți pe urmele noastre? Știi ce părere are despre dumneata? Că ești un securist care vorbește bine germana!
Presupun că-i un compliment pentru felul cum vorbesc românește, o limbă pe care prietenul dumitale mi-a mărturisit că n-o înțelege. Dar maica stareță știe ce-am vrut eu să spun.
Că meseria dumitale este să vorbești?
Exact.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Ați spus că sunteți pelerin. Credeam că meseria lor este să colinde.
Sigur că da. Asta și fac. Acum vin tocmai din Malta. Un cavaler al Crucii de Malta m-a asigurat că sunt unul dintre puținii oameni întâlniți de el, echipați să repete tiparul vieții lui Isus. Cine știe? Poate că are dreptate. Chi sa? Qui sait? Quien sabe?
Cele două femei m-au privit îndelung, deși fără niciun fel de reacție. Primele românce cu care discut mai serios și nu găsesc altceva de făcut decât să le epatez cu cunoștințele mele de limbi romanice. Deși, dacă erau englezoaice, n-ar fi fost o mișcare prea rea.
M-am uitat peste capetele lor la mulțimea turiștilor care se revărsa afară din biserică și către autocar. N-aveam nevoie să fi fost și eu înăuntru ca să știu ce era pictat pe pereți. Tavanul, inclusiv cupola cea mai largă, cea a naosului, este dedicat bisericii cerești – cea a lui Dumnezeu, având în centru pe Isus victorios, Isus Pantocrator, înveșmântat de sărbătoare în roșu sângeriu și albastru-închis, ținând în mână o Biblie ale cărei coperți sunt colorate în aceeași nuanță de stacojiu strălucitor ca și mantia. În jur, întinzându-și din toate colțurile mâinile către el, se văd cete de îngeri, profeți și arhangheli. Pe pandantivii de trecere de la cei patru pereți la cupola sferică sunt pictați cei patru evangheliști, a căror operă a făcut posibilă translația de la biserica lui Dumnezeu la cea a Omului. Iar mai jos, la înălțimea ochilor, se desfășoară de jur împrejur calendarul bisericesc, eu minunea sau martiriul fiecărui sfânt al zilei, începând cu data de 1 septembrie, prima zi a anului ecleziastic…
Din colțul de unde stăteam, nu departe de fântână, puteam vedea partea cea mai bine păstrată a fațadei de sud, „Cucerirea Constantinopolului“: scena procesiunii prin orașul asediat a năframei făcătoare de minuni a lui Isus, Mandylion, una din relicvele Răstignirii salvate de cruciați după pierderea Ierusalimului, din păcate și una dintre cele menite să dispară apoi fără urmă din istorie, odată cu victoria turcilor asupra Bizanțului. îmi aduceam vag aminte că auzisem ceva, și încă destul de recent, despre lințoliul și năframa mortuară a lui Isus, amândouă purtându-I imaginea imprimată miraculos, fără intermediul vreunei unelte omenești. Mă mai străduiam încă să-mi reamintesc cu cine sau când discutasem toate aceste amănunte în clipa când zgomotul neplăcut al unui motor Diesel fabricat în Iran m-a trezit din visare. Trebuia să-mi iau rămas bun de la proaspetele mele cunoștințe.
 Doamnelor, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să colind mai departe. Mi-a făcut o mare plăcere să vă cunosc pe-amândouă.
Maica stareță a schițat un mic semn de binecuvântare, iar eu m-am aplecat cuviincios și i-am sărutat vârful degetelor sale osoase. Maria a făcut un pas înapoi, ca și cum s-ar fi temut să nu repet și cu ea un gest de curtoazie pe care-l văzusem în uz peste tot în Estul Europei. Mi-am fluturat atunci leneș mâna prin aer către ea și am privit-o zâmbind, fixând-o drept în ochi:
 Hasta la vista, Señora Maria!

(VA URMA)

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: