Drumuri la mănăstiri (II) – Fragment din ”Omul de cenușă” ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 07/2026 ▲

Drumuri la mănăstiri (II) de Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 7/2026 ▲▲▲
Noi mai credem încă în cultură!

Abstract: In „Drumuri la mănăstiri (II)”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 107, 2026) as an excerpt from „Omul de cenușă”, author Nicholas Jordan chronicles a tour group’s journey through the winding roads of the Prahova Valley, Brașov, Bran, and Sighișoara. Set against the stark backdrop of late-communist Romania, the narrative follows an eclectic mix of Western tourists obsessed with vampire myths and Count Dracula, led by an observant guide named Nic and a silent, enigmatic driver.

Blending sharp sociological observation with atmospheric travelogue, the text explores the clash between romanticized literary expectations and the grim, melancholic realities of local daily life. From chaotic medieval banquets and damp lodgings to encounters with historical landmarks like the birthplace of Vlad Țepeș and the wooden staircase of Sighișoara, the narrative reflects on isolation, systemic oppression, and the peculiar ways foreign travelers seek out fantasy within a deeply constrained world.

---

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 15
Drumuri la mănăstiri (II)

În timp ce șoferul autocarului începuse să atace pieptiș serpentinele Văii Prahovei, m-am întors la ocupația mea preferată: studiul turiștilor din grup – ce mecanism făcea să le ticăie mintea, luaseră cu ei destui bani ca să plătească pentru excursiile suplimentare, aveam vreo șansă cu – vreuna din cele 12 fete singure din grup sau poate chiar cu doamna Johnston? Observasem, fără să vreau, cum mă măsura gânditoare din ochi. Cel mai mult însă, mă preocupa sănătatea clienților mei. Aparent, era bună. Toate cele 11 persoane de peste 60 de ani se arătaseră până acum extrem de vioaie, sărind grăbite din autocar la fiecare oprire. Iar în privința grupului celor mai tineri, puteam deja să-i identific doar după nume. Susan, o asistentă medicală, din Laredo, Texas, mi se părea cea mai interesantă. Se vedea că citise destul de multe despre România înainte de a pleca și că era fascinată de problema vampirilor.
 Chestia asta cu mușcătura lor n-o înțeleg. Caninii lui Dracula trebuiau să perforeze tot stratul cutanat și subcutanat al pielii. Atunci, cât de lungi puteau să fie? Ai văzut vreodată-n vreo poză o mușcătură de vampir adevărat?
I-am explicat că mă pricepeam și eu puțin la urme de mușcături, „mai ales dacă este vorba de zona cutanată a spatelui sau a cefei“, iar Susan, foarte curioasă, mi-a promis să stea lângă mine la banchetul din seara aceea.

Banchetul medieval a constituit un potențial dezastru. Nici hanul „Bran“ în sine, cu camerele sale neîncălzite și cu toaletele comune aflate la câte un capăt de coridor, nu fusese prea primitor, dar, măcar acolo, ajunsesem la timp și putusem și noi să ne mai primenim puțin îmbrăcămintea. După plecare însă, Nic și șoferul ne-au rătăcit pe străzile întunecate ale Brașovului, orbecăind prin beznă până la miezul nopții. Când am ajuns la „Cetățuie“, am descoperit că oaspeții dinaintea noastră terminaseră aproape toată mâncarea. Ospătarii înveșmântați în armuri de tablă și înarmați cu scuturi, ghioage și topoare au cerut un bacșiș suplimentar numai ca să ne servească.
Norocul meu a fost că, obosiți și înfometați, turiștii din grup au înfulecat repede puținele merinde ce li s-au pus în față și s-au pilit imediat, încă de la a doua halbă de bere. Câțiva au început să cânte și în curând ceilalți li s-au alăturat. La întoarcere, de-a lungul celor 30 de kilometri care separă Brașovul de Bran, toată lumea a intonat în cor vechi cântece scoțiene și texane – o nouă lecție, dacă mai aveam nevoie de vreuna, despre cât de puțin le trebuie unor oameni singuratici să treacă de la amărăciunea cea mai neagră la o veselie zgomotoasă și la fel de absurdă.
Susan rămăsese singura mai trează. După ce ne-am întors, m-a invitat în camera ei ca să lămurim „pe deplin“ misterul caninilor lui Dracula. Când m-am întins pe pat pentru a putea discuta dintr-o poziție mai confortabilă, Susan s-a sculat de lângă mine și s-a așezat la o măsuță ca să-i scrie o ilustrată de la Bran logodnicului ei – “fostului logodnic“, după cum mi-a precizat – deși statutul lui mă lăsa rece, atâta timp cât nu avea de gând să se miște din Laredo. Am început să picotesc. Susan făcea o întreagă producție din opera ei caligrafică. Mâna ei stângă, cea care nu scria, trasa înflorituri largi prin aer. Până la urmă, n-am mai răbdat, m-am sculat și m-am uitat peste umărul ei.

„16 Decembrie, noaptea, Vampireland, Transilvania.
Nu pot să dorm. O haită de câini latră fără încetare sub fereastra hotelului. Peste drum, castelul contelui Dracula, cățărat pe o stâncă înaltă de 60 de metri, se detașează clar în lumina lunii. Oh, nu! E lună plină în noaptea asta. O umbră întunecată se furișează în jos dinspre castel. M-am repezit să trag zăvorul la ușă, dar n-am reușit să-l clintesc din loc, atât de tare-mi tremură mâinile. Doug, dacă mă iubești cu-adevărat, de ce te-ai dus cu echipa de fotbal la Puerto Vallarta și m-ai lăsat să plec singură tocmai în Transilvania? Știi că azi tot ce-am avut de mâncare la cină a fost o labă de urs și patru felii subțiri de salam de mistreț? Cu drag, Susan.“
Am întrebat-o pe viitoarea mea prietenă dacă credea că merită să rămân mai departe în camera ei și ea mi-a răspuns simplu:
Nu cred că este cazul.

A doua zi, am vizitat Castelul Bran. La lumina zilei, nu arăta deloc înfricoșător. Era vechi, construit în 1377, și avea cinci turnuri, dintre care unul mai gros, cilindric, servise inițial drept pulberărie, iar după primul război mondial fusese amenajat într-un apartament luxos cu scară interioară. De fapt, în decursul anilor, castelul suferise atâtea renovări, încât părea acum un hotel de mare clasă-un fel de parador, cum văzusem în Spania. În vechea fântână, săpată în stâncă până la o adâncime de 57 de metri, fusese montat un ascensor electric. Camerele erau pline cu porțelanuri de Meissen, Delft sau Talavera, așezate pe lăzi și mese din lemn masiv sculptate din belșug în stil baroc sau rococo, pe pereți tronau zeci de trofee de vânătoare și arme, întrepătrunse pe alocuri de firide pline de icoane și sculpturi, pe podea zăceau covoare bogate, turcești, persane sau chinezești. De altfel, am înțeles de la Nicolae că cel mai mare compozitor român, a cărui casă luxoasă o văzusem la un capăt al Căii Victoriei din București, obișnuia, cu 60-70 de ani în urmă, să vină să petreacă la castel câte o vară întreagă.
Turiștii mei însă nu s-au arătat prea impresionați.
Ce legătură au toate astea cu Dracula?
Unde e cripta și coșciugul din care se scula noaptea ca să bea sânge de fecioară?
De ce nu atârnă pe pereți ghirlande de usturoi și crucifixuri?
Aveau dreptate.
Dacă oficiul vostru de turism și-a bătut atâta capul să doteze hotelul „Intercontinental“ cu aparate de zvântat salata, mai bine trântea pe ici-colo câte un sicriu-două, oricum, măcar un crucifix, l-am lămurit pe Nic. Iar niște legături uscate de usturoi ar mai fi completat puțin atmosfera.
Se știe că vampirii și usturoiul nu fac casă bună.
De unde știți voi atâtea despre vampiri?
Din filme și de la televiziune, cum de unde? În America este exact invers. Toată lumea are impresia că nu noi, ci voi, românii, sunteți experții. Păi, pe profesorul de istorie de la Harvard care ține mereu prelegeri despre domnitorul Vlad Țepeș și spița Drăculeștilor nu-l cheamă Radu Florescu? Și nu era Bela Lugosi, actorul care l-a jucat de cele mai multe ori în filme pe contele Dracula, originar din Transilvania?
Fiecare grup cu care am lucrat m-a luat din prima zi cu Dracula și cu vampirismul. N-auzisem nici de una, nici de alta, până în clipa în care am devenit ghid de limbă engleză.
N-avea de unde să știe, a spus pe neașteptate Willy, șoferul, un om tăcut, cam la 60 de ani, de care observasem de la început că lui Nic îi era puțin teamă. Oricum, Willy se amesteca acum pentru prima oară într-o discuție. Nimeni din România nu s-a ocupat de subiectul ăsta, a continuat el, până prin anii ‘60, când au început să sosească în țară primii turiști americani. Toți întrebau unde Este castelul lui Dracula. S-a dat o dispoziție de sus. „Dacă le trebuie neapărat un castel al vampirilor lângă care să-și poată lua câteva poze, atunci cel de la Bran este cel mai potrivit“.
 Cât despre vampiri, lilieci și suptul sângelui, am citit ceva aici, și-a reluat Nic firul gândurilor, bătând cu palma în cărticica cu coperți albe pe care o frunzărisem deja la București. Dar noi, românii? Noi nici nu avem vreo tradiție în legătură cu asta. Cel mult în basme, unde întâlnești vârcolaci, deși ăia sunt cu totul altceva.
 Adică ce?
 Un fel de demoni zburători, cum erau harpiile din mitologia greacă, dacă ai auzit vreodată de ele.
Am zâmbit. Îmi plăcea acest Nic. Știa destule și nu se zorea să ne laude realizările regimului, așa cum mă așteptasem. Nici măcar nu rostise încă numele președintelui Ceaușescu, deși eram sigur că avea instrucțiuni de sus să ne împuieze capul cu binefacerile sale. România era cea mai săracă țară comunistă pe care o văzusem, dar eu fusesem deja inoculat împotriva compătimirii sărăciei prin zeci de tururi în Africa și India. Iar acum, puteam accepta fără prea mult efort mizeria din jur. Zidul Berlinului căzuse. Mi se părea că nimic nu-i împiedica pe localnici să dărâme la rândul lor toate zidurile pe care comunismul îi obligase să le construiască. Cu toate acestea, deși multe ziare occidentale preziceau că furtuna care se stârnise în Europa de Est urma să zguduie în curând și bastionul lui Nicolae Ceaușescu, nimic din ceea ce văzusem până atunci pe drum, mai ales în Transilvania, nu le îndreptățea în vreun fel prevestirile. Cel puțin în duminica aceea, peste tot pe unde am colindat noi domnea liniștea.

De la Bran, autocarul a pornit spre Sighișoara, „orașul unde s-a născut în 1431, Vlad Țepeș, domnitorul care a ajuns un erou național pentru că-i trăgea în țeapă pe turci“. Curând, șoseaua a pătruns pe podișul Târnavelor, traversând lunci încă verzi, mărginite de dealuri domoale, acoperite cu podgorii care se întindeau în zare cât cuprindea ochiul. Din loc în loc, apăreau sate izolate, care își păstraseră întru totul aspectul medieval. În centrul lor se afla întotdeauna câte o mică cetățuie construită în jurul bisericii, clopotnița fortificată servind odinioară și ca turn de veghe. Până și casele aveau un aspect mai solemn decât în sud, majoritatea având în plus și câte o pereche de mici ferestruici orizontale sub streșini, deschise în afară ca niște ochi mijiți, bănuitori, în permanență la pândă.
La marginea drumului, țărănci bătrâne cu basmale negre, brodate, înveșmântându-le complet capetele și umerii, ne urmăreau îndelung din priviri, acoperindu-și timid cu mâna gurile căscate, de parcă nu mai văzuseră vreodată vizitatori din afară. Pe șosea, în locul automobilelor, depășeam mult mai des căruțe trase de cai, pline de bărbați și de copii în costume de duminică.
 „Ăștia nu-s țigani? a întrebat o australiancă din față. Seamănă la față cu aborigenii noștri.
 În țara asta toți suntem țigani, a răspuns enigmatic ghidul român.
Observasem că se uita des la Susan și decisesem să-l las să-și bată el capul cu ea. Între timp, îmi fixasem atenția asupra Veronicăi, o studentă din Santiago de Chile care studia la Londra, iar eu nu fusesem încă niciodată cu o chiliană. Mai țineam în rezervă și pe d-na Johnston, scoțianca cu ochi cercetători, plus încă vreo 2-3 fete din Malaiezia și Australia. N-aveam de ce mă plânge în privința companiei feminine din autocar, deși aș fi preferat să cunosc undeva și o româncă. Părea însă destul de dificil să întâlnesc vreuna. Cu o seară înainte, în Brașov, străzile fuseseră pustii, iar atunci când, la ora prânzului, am ajuns la Sighișoara, singura femeie mai arătoasă și sub 30 de ani pe care am văzut-o în oraș ieșea plângând dintr-o biserică evanghelică, îmbrăcată în rochie de mireasă.

Sighișoara își vestise de la distanță prezența: întâi, prin fumul înălțându-se încet din coșurile „Combinatului de faianță și sticlă“; apoi, prin zidurile masive și prin turnurile acoperite de țiglă înnegrită de vreme ale citadelei de pe Dealul Cetățuii. Când am intrat în oraș, a trebuit să trecem printr-un portal impunător. După ce ne-am dat jos din autocar pe o stradă îngustă, pietruită, am ridicat capul spre cer și turlele împreunate ale Mânăstirii Dominicane de lângă Turnul cu ceas aproape că au acoperit soarele iernatic al după-amiezii. Ne-am privit unul pe altul: Ăsta mai da, oraș medieval!
La câțiva pași în fața noastră o clădire pătrată cu fațada de culoarea muștarului avea fixată lângă ușă o placă pe care scria: „În această casă a trăit între 1431 – 1435 Vlad Dracul“.
 Asta-i casa în care s-a născut Vlad Țepeș, a exclamat Nic. Domnitorul Vlad Dracul a fost tatăl lui.
După ce a tradus și celorlalți inscripția, tot grupul a scos un oftat de ușurare. Poate că nu fusese o greșeală să avem în program și Transilvania, așa cum auzisem deja câteva murmure din spatele autocarului. Poate că între Vlad Dracul și contele Dracula exista vreun fir de legătură pe care am fi putut să-l descoperim.
Nic ne-a condus pe jos în jurul pieței, până la un restaurant modem și destul de impunător: Hotelul „Steaua“, după cum scria cu litere mari deasupra intrării. La masă, discuțiile despre vampiri au început imediat. Nic refuza cu încăpățânare să admită că existaseră vreodată cazuri de vampirism în România.
 În Ungaria, da, și sunt aproape sigur că și în Iugoslavia. La noi însă, nici gând. Nimic. Niciodată. Nici măcar legende. Nu intră în caracterul național. Probabil că noi mai curând am da sânge, decât să-l vărsăm.
Susan citise undeva despre contesa Elizabeta Báthori care omorâse sute de fecioare, deși nu ca să le sugă sângele, ci pentru a se îmbăia în el ca să-și păstreze tinerețea. După un lung proces, care șocase nobilimea Transilvaniei, contesa Báthori fusese condamnată să fie zidită de vie într-unul din turnurile propriului său castel, unde a supraviețuit cu pâine și apă aproape patru ani.
 Nic, am auzit că și cuplul vostru prezidențial este obsedat de ideea nemuririi, am schimbat eu cursul discuției. Se spune că el e atât de speriat dc infecții, încât în fiecare dimineață îmbracă alt costum gri, pe care seara valetul său i-l arde, ca nu cumva, din greșeală, Ceaușescu să-l îmbrace din nou a doua zi.
 Ceaușescu e un tiran necioplit, iar nevastă-sa este complet cretină, a spus răspicat Nic și s-a uitat repede la șoferul nostru, care n-a dat vreun semn că înțelesese ceva și a continuat să-și țină capul plecat asupra farfuriei sale cu supă de găluști.
 Cum poți să spui așa ceva? s-a lamentat o englezoaică de vreo 35 de ani, profesoară de muzică în orașul Southampton. Am văzut la televizor câte s-au făcut în țara asta de când a venit el la putere: universități, uzine, școli, metroul din București, canalul până la Marea Neagră…
 Iartă-i pe cei săraci cu duhul, i-am murmurat printre dinți ghidului nostru. Ești sigur că șoferul nu înțelege engleza? Ce-i cu el? De ce nu zâmbește niciodată? E un fel de KGB-ist?
 KGB-ul de-aici se numește Securitate, mi-a răspuns calm Nic, deși fără să ridice prea mult vocea. Nu știu nimic despre Willy. S-ar putea, într-adevăr, să fie informator. Dar s-ar putea, la fel de bine, ca el să creadă același lucru despre mine. Ca să ne țină în frâu, șefii noștri ne sfătuiesc mereu să ne ferim de șoferi. Este foarte posibil că și șefii lor procedează la fel când vorbesc despre ghizi. Nu știu precis și, de fapt, nici nu-mi pasă.
L-am surprins totuși cum se uita cu un gest reflex peste umăr, controlând pe ascuns dacă îl auzise cineva. Dar Willy se întorsese deja la autocar ca să-l aducă în fața intrării restaurantului, iar pe fețele posace ale celor câțiva chelneri din jur nu se vedea nimic, decât, poate, un aer colectiv de resemnare, accentuat chiar de umerii lor căzuți și pașii târșâiți, de parcă ar fi cărat pietre și nu mici vrafuri de farfurii adânci, aproape goale, în care rămăseseră câteva găluști galben- alburii.
Din clipa aceea am știut de ce turul acela n-avea cum să iasă bine. La tristețea turiștilor mei se adăuga, însutită parcă, cea a tuturor celor din jur.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

După masă, Nic și-a adus aminte că le promisesem turiștilor să ne oprim la toate cimitirele aflate în drum. Am întors autocarul înapoi până la casa lui Vlad Dracul din Piața Cetății și de acolo am luat-o cu toții pe jos pe strada Școlii până la lunga scară de lemn („172 de trepte, construită în 1642“) ce ducea spre Bergkirche, Biserica din Deal. Biserica, de fapt, o catedrală gotică din secolul al XIV-lea, cu câteva figuri de piatră ciobite de vreme pe pereții exteriori, se afla în restaurare însă și era închisă pentru vizitatori. În spatele ei se afla, ce-i drept, un mic cimitir, dar până și acesta era năpădit pe trei sferturi de buruieni rău mirositoare și de câteva tufe mari de măceșe, iar inscripțiile de pe pietrele de mormânt nu pomeneau nicăieri Vreun nume de conte sau duce, ci doar de breslele meșteșugărești din care făcuseră parte răposații: măcelari, fierari, cojocari. Mulți turiști s-au declarat nemulțumiți.
 Am urcat 300 de trepte ca să vedem 17 pietre aruncate ici-colo.
 Credeți că, dacă îi era cumva sete, Dracula era așa de tâmpit să se cațăre până aici?
Ca să scăpăm de gura lor, Nic și cu mine am luat-o grăbiți în jos înaintea tuturor. La jumătatea drumului însă, am dat de domnul Johnston, care rămăsese în urmă și ne-a amenințat gâfâind:
 Simt că mă sufoc. O să dați amândoi de dracu’, dacă am să mă îmbolnăvesc de inimă din pricina voastră.
M-am repezit înapoi în piață și l-am convins pe Willy să-și aducă autocarul cât mai aproape de scări. Deși drumul de întoarcere fusese mai ușor, și-n orice caz, mai scurt, odată ajunși în scaunele lor turiștii au continuat să bombăne. Tocmai mă pregăteam să le fac puțină morală, când, imediat după ce Willy a pornit motorul, am observat ceva care ar fi trebuit să-mi sară în ochi cu mult înainte. „Ceaușescu = Dracula“, scria în vopsea roșie, cu litere mici, dar clare, la înălțimea ochiului, pe a douăsprezecea sau a treisprezecea din cele 172 de trepte. M-am uitat înapoi. Piața Cetății era goală. Afară de grupul nostru, nu mai întâlnisem pe nimeni pe Strada Școlii, singurul drum de acces spre scara de lemn. Aș fi putut jura că inscripția nu fusese acolo atunci când pornisem.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

M-am uitat la Nic, dar el privea cu ochii lui căprui, nevinovați, drept înainte. M-am uitat la Willy, dar el conducea atent autocarul, iar ochii săi rămăseseră ațintiți asupra drumului șerpuitor care urmărea fără greș meandrele râului Târnava Mare, pe direcția Mediaș, Copșa Mică, Blaj. Nu mi-am mai bătut capul să le atrag atenția și celorlalți. Poate că mă străduiam prea mult să stabilesc tot felul de noi conexiuni, acolo unde, de fapt, nu exista niciuna.
Dacă acea casă de culoarea muștarului din Piața Cetății și treptele scării de lemn conducând către intrarea Bisericii din Deal de la Sighișoara alcătuiau tot ce aveau în comun Transilvania și contele Dracula, atunci cu mult mai multe de oferit în legătură cu prințul vampirilor și întruchipările sale le avea castelul de beton cu nenumărate donjoane, creneluri și coridoare secrete al lui Bela Lugosi, construit Sus, pe vârful uneia din colinele Los Angeles-ului, nu departe de primul studio al lui Charlie Chaplin și de Palatul Magicienilor, toate trei clădirile fiind proclamate astăzi monumente istorice în America și pe care le descriam cu respect turiștilor mei de fiecare dată când făceam turul de zi prin Hollywood și Beverly Hills – „O călătorie spre fața nevăzută a stelelor”.

(VA URMA)

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: