Drumuri la mănăstiri (I) – Fragment din ”Omul de cenușă” ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.106, 06/2026 ▲

Abstract
Title: “Monastery Tours (I)” — Excerpt from “The Ashman”
Author: Nicholas Jordan
Publication: ALTCULTURE MAGAZINE no. 106, 06/2026 “We still believe in culture!”

Overview
This excerpt follows a seasoned tour guide for „Globe” as he prepares to lead a Christmas circuit through the famous painted monasteries of Moldavia—renowned for their brilliant four-century-old blue frescoes. He delves into the unique, often difficult dynamics of holiday travel, where buses are filled not with typical vacationers, but with lonely solo travelers and dysfunctional couples seeking an escape.

Before setting off, the protagonist meets in Malta with Red Ericson, an influential company figure, to lobby for a promotion to tour controller. Red bluntly denies the request, citing the protagonist’s Eastern European background, his non-Western name (Ursache), and subtle physical mannerisms as invisible barriers to advancement within the company. Despite the rejection, the protagonist asks for a final favor, leaving the meeting with a challenging passenger list of 43 tourists—mostly single occupancy rooms—setting the stage for a demanding journey to Romania.

---

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 15
Drumuri la mănăstiri (I)

Denumirea turului la mănăstiri includea cuvântul „albastru“ pentru că bisericile pictate din Moldova ajunseseră faimoase datorită unei nuanțe de azuriu strălucitor care rezistase uimitor trecerii timpului. În reproducerile pe care le văzusem, fresce pictate cu patru secole în urmă arătau de parcă abia ieșiseră din mâna zugravului de mănăstiri. Cât despre cuvântul „Crăciun“, și el avea pentru ghizii de la Globe o semnificație mai aparte. În primul rând, însemna momentul pe care fiecare dorea să-l petreacă acasă, departe de mulțimea care, altfel, se agăța de noi ca scaiul 24 de ore pe zi. În al doilea rând, clienții veniți în tururile de Crăciun nu se asemănau deloc cu cei care călătoreau în restul anului.

În general, încărcătura umană a unui autocar este de 40 până la 44 de persoane, iar din punct de vedere statistic, listele de camere sunt corespunzător împărțite în 15 duble (cupluri căsătorite sau nu, doi prieteni sau prietene călătorind împreună), restul fiind 8-9 fete singure și poate 3-4 băieți, la rândul lor veniți fără vreun partener (întotdeauna sunt mai multe fete singure decât băieți). Câteodată apar și camere triple pe listă, dar asta se întâmplă foarte rar.

De Crăciun, listele de pasageri arată altfel. Numărul camerelor single este de cel puțin 30 (20 de femei, 10 bărbați), iar restul de 4-5 camere sunt ocupate de cupluri (care nu pot fi însă definite în chip de familii pentru că, de regulă, se ceartă tot timpul). Camerele single sunt ocupate de singuraticii incapabili să ducă o viață socială și care nu vor fi invitați nicăieri de sărbători decât dacă plătesc o taxă de participare. În camerele duble stau cuplurile de colerici, care, ori nu sunt invitați nici ei nicăieri de teama scandalurilor pe care le pot crea, ori își aleg deliberat un voiaj mai lung, gândindu-se că prețul plătit le permite să țipe la oricine.
Din acest punct de vedere, turul meu în România nu s-a abătut cu nimic de la reguli. Dacă am avut vreo surpriză, atunci am avut-o înainte de a pleca, în timpul discuției cu Red.

– Ce plăcere, a început el. Nu te-am mai văzut de un car de vreme.
– Exact de un an. Ultima dată a fost tot aici, în Malta, când, împreună cu ceilalți salariați ai companiei, am stat cu toții la „Auberge Normande“ din La Valetta. Dacă înțeleg eu bine, amândoi suntem obligați de natura profesiilor noastre să fim prezenți aici.
Red a dat din cap, întâi de sus în jos, apoi de la stânga la dreapta de câteva ori, zâmbind tot timpul acru, un gen de „Poate că unii or fi obligați, dar nu toată lumea“.

– Fă-te comod, mi-a indicat el un fotoliu plușat, în timp ce se așeza la un birou lângă fereastră.

M-am uitat împrejur. Mă găseam, parcă, în interiorul unui mic palat. Red ocupa una din cabinele de lux. Nu era exclus să fi fost cea mai bună – John Mantegazza, proprietarul companiei, plecase după prima zi de vreme proastă. Cât despre Red Ericson, nici nu știam ce să mai cred. Atât eu, cât și colegii mei bănuisem că îl apucase iarăși vreuna din furiile sale periodice contra ghizilor, pentru că nu-și arătase fața la niciuna din întrunirile noastre. Acum însă, mi-am dat seama că mă înșelasem. Cunoscându-l pe Red, dacă ar mai fi fost supărat, probabil că mi-ar fi cerut să mă așez pe jos și nu pe un scaun.

– Mi-ai spus anul trecut că o să te lași păgubaș de meseria asta, a continuat el preocupat.
– Sincer să fiu, nici eu nu mă așteptam să mai rezist atâta.
– Asta nu-i un răspuns.
– Aștept să fiu promovat. Cred că aș fi un excelent controlor de tur. Am destulă experiență, iar datorită schimbărilor tot mai accelerate din ultimii ani în distribuția forțelor de muncă pe plan mondial, numărul femeilor care lucrează ca ghizi pentru Globe îl depășește cu mult pe cel al bărbaților. Majoritatea celor care mă cunosc mi-au mărturisit că dovedesc o înțelegere neobișnuită, o adevărată intuiție a sufletului feminin. Aș putea lucra foarte bine cu tipele astea noi.

– Ho, ho, ho. Am auzit că pe unele le pui la gheață.
– Zvonuri.
– Oricum, controlor de tur? Asta nu se poate.
– Zău?
– Nu s-a putut și nici n-o să se poată niciodată.
– De ce?
– Sunt multe cauze… Nu trebuie s-o iei personal…
– Am să-ncerc.
– Să începem cu numele… Pe urmă, faptul că te-ai născut în Europa de Est…
– Vorbești serios?
– Ai asculta tu ordinele unui controlor de tur pe care-l cheamă Ursache?
– De ce nu? Și cum naiba se cunoaște unde m-am născut?
– Nu contează. Poziția umerilor. Felul cum ții capul. Se simte! Uită-te-n oglindă! Dacă îmi amintesc eu bine, se presupune că și tu te pricepi să descifrezi limbajul corporal.
– Și ce, asta înseamnă că toată lumea se pricepe?
– Mă rog. Crede-mă, îți vreau binele. Lasă-te păgubaș.
– La drept vorbind, nici nu mă așteptam să-mi spui altceva. Puteai la fel de bine să-mi dai ordinele de marș spre cimitirul elefanților.
– Am mai încercat să-ți explic, dar tu nu cred să fi avut vreodată urechi de auzit. Când ai apărut în biroul meu pentru prima dată, am simțit un fel de înrudire, am văzut imediat acolo ceva din mine însumi, ceva, dacă vrei, din începuturile mele. Mai știi vreun alt ghid căruia îi permit să-mi vorbească așa? Bineînțeles că nu. Dar asta nu înseamnă că suntem amândoi făcuți din același aluat sau că și cariera ta la această companie o va urma pe a mea în rang.
– Atunci ajută-mă să plec de-aici cu capul sus.
– Pentru asta ai venit la mine? Lecții de ținut spatele drept?
– Nu. Vreau o altă favoare.

Red m-a ascultat cu răbdare și pe urmă a început să dea din cap la fel de exasperat ca înainte. Apoi a dat din umeri a pagubă. A trebuit să recunosc în sinea mea că aveam în față un adevărat maestru al limbajului corporal. S-a mai fâțâit puțin, a căutat ceva pe claviatura unui computer, a apăsat pe butonul de „Prinț“ și peste câteva secunde mi-a scos dintr-o imprimantă laser miniaturală o listă de pasageri. Uitându-mă de-a curmezișul mesei, am numărat în gând camerele: 43 de turiști – 8 duble, 27 single.
Cam ceea ce mă așteptasem.
M-am dus la barul de zi, să-l caut pe Danny.

– Știai că ăștia au un fel de listă neagră cu cine poate să fie sau nu controlor de tur?
Danny a sorbit încet dintr-o sticlă de bere acoperită de brumă sidefie și a dat din cap că da.
– Atunci, cum se face că eu habar n-aveam?
– Vezi, în compania asta sunt anumite reguli nescrise.
– Bine, bine, or fi. Dar, de-atâția ani pălăvrăgim între noi despre toate tâmpeniile și n-a venit niciodată vorba despre asta?
– Ești un tip simpatic, nimic de zis. Toată lumea, afară de tine, știa că nu vei deveni niciodată controlor de tur.
– De ce? Pentru că am pierdut atâția turiști pe drum?
– Dacă era așa, te-ar fi dat de mult afară. Sunt sigur că John Mantegazza habar n-are. Nici pentru Red nu garantez că știe la câți negrișori ai ajuns în ultimii ani, pentru că celorlalți controlori le-a fost frică să-i spună. Nu uita că Globe profită binișor din punct de vedere financiar de pe urma unor tipi ca noi doi. Câștigăm ușor încrederea turiștilor și le vindem toate excursiile suplimentare. Dacă nu altceva, mai ales în cazul tău, nici nu-și pot permite să ne țină închiși într-un birou.
– Dacă nu altceva, basme! Nu mă vor exact pentru că mai este altceva.
– Păi, gândește-te și tu! Ai o reputație.
– Mă faci să râd. Mai am vreuna?
– Mai multe. Nici măcar nu-i vorba de cea de maledetto. Dar toată lumea, și acum vorbesc despre toată lumea, te consideră un pirat, un pirat simpatic poate, dar un pirat în orice caz. Un controlor de tur păstrează cheile de la casa de bani a agenției. Cred că șefilor noștri le-ar fi frică să ți le dea.
– N-am nevoie de banii lor.
– Știu. Din cauza asta, nimeni nu înțelege de ce nu te oprești?
– Pentru că-n ultimul timp nu mi-a mai murit nimeni pe drum. Vreau să fiu sigur că piaza mea rea s-a destrămat.
– Trebuie neapărat să știi?
– Exact genul de întrebare pe care mi-l punea maică-mea.
– Nu-i nimic, înseamnă că mama ta este o doamnă și, pe deasupra, una foarte deșteaptă. Te cunoaște mai bine decât îți dai tu seama.

Când am aterizat la aeroportul Otopeni din București, capitala României, m-am gândit din nou la mama. Se aștepta oare ca fiul ei să-și dorească un Crăciun într-o capitală comunistă, fie ea a RDG-ului, a Bulgariei sau a oricărei alte țări din Est? Mă îndoiam. Mă îndoiam chiar că mai știa, de exemplu, ce oraș este capitala României. Viața în America îi estompase în primul rând ei, și nu mie, imaginea hărții Europei. Până și ura pentru cei care, în tinerețe, o ținuseră pe ea și pe tata prizonieri în Berlinul răsăritean „ca pe niște găini în coteț“ devenise mai puțin implacabilă. Iama trecută, într-una din rarele ocazii când văzusem la televizor câteva știri filmate în RDG, mama a comentat că Erich Honecker arăta atât de îmbătrânit și bolnav, încât îi stârnea mila. Mi s-a părut absurd. Ani de-a rândul, ea nu arătase o dată măcar vreo milă lui John Kennedy, eroul copilăriei mele. „Sigur, i-a fot tras cu cât de mult îi place Berlinul, dar până la urmă n-a mișcat un deget. N-a făcut altceva pentru noi decât să se zgâiască fioros la Zid.“
Nici nu era de mirare. În America, pentru mai mult de un deceniu, știrile începeau cu uraganul sau cu cutremurul zilei, urmate de noutățile locale și apoi de conflictul din Orientul Mijlociu. Nu țin minte să fi văzut vreodată o transmisie din România sau Bulgaria. E drept că mai apărea destul de des pe ecran și fața lătăreață a lui Leonid Brejnev, dar numai prin ea însăși aceasta nu-i împiedecase pe mama și tata să le pese din ce în ce mai puțin de trecut. O spuneau chiar ei.

– Sigur c-am început să uităm, mă lămurea mama. Noi nu suntem evrei. Și, oricum ai întoarce-o, noi suntem cei care au pierdut războiul.

Nu sunt așa sigur că asta era singura explicație. Uiți ce nu ți se aduce aminte. Ani și ani de zile sub soarele Californiei, în mijlocul unei națiuni care își folosea zece la sută din resurse numai ca să se asigure că orice război în care ar fi fost implicată vreodată ar avea loc undeva în Europa sau Asia, în Pacific sau Oceanul Indian, oriunde, dar cât mai departe de granițele proprii – ar fi fost foarte greu, nu numai pentru părinții mei, ci pentru oricine altcineva, să nu vrea, mai mult decât orice pe lume, să uite; să uite ce înseamnă teama și ura, ce înseamnă să nu mai fie nevoie să-i minți pe cei din jur și chiar pe tine însuți doar din simpla nevoie de a supraviețui.

Dar, după ce traversasem ultima oară Atlanticul, noutățile politice din acest an începuseră să se deplaseze tot mai mult către Europa de Est și, urmărindu-le, am început, în sfârșit, să pricep puțin prin ce trecuseră la vremea lor și părinții mei. Televiziunea vest-germană și cea scandinavă consacrau ore întregi situației din Germania de Est, Cehoslovacia și Ungaria. În noiembrie, eram la Oslo, când am văzut pe canalul CNN interviul unui ziarist austriac cu președintele României. Am urmărit cu atenție tot reportajul, deși mai mult pentru că de-abia auzisem fraza „Romanian blues“ și mă mai intriga încă neașteptata alăturare a cuvintelor.. Interviul în sine nu fusese prea interesant. Dictatorul român își exprimase, pe un ton ezitant, încrederea în viitor, dar umerii lui aveau aceeași atitudine hăituită ca și cei ai lui Honecker, care tocmai fusese înlocuit la cârma statului est-german de fostul său ministru al tineretului, Egon Krentz.

Sperasem să văd și câteva imagini ale Bucureștiului ori ale locuitorilor săi, însă cameramanul austriac se încăpățânase să țină tot timpul în obiectiv fața acoperită cu pete întunecate a lui Nicolae Ceaușescu, președintele român. Observasem deja că intervievatul avea la mână un Hermès de aur, și încă unul mai masiv ca al meu, dar cel mai mult m-a frapat translatorul său, un ins cu mustață, mărunt și chel, cu un zâmbet plin de teamă pe față, care, după terminarea interviului, alergase ca o căprioară în fața șefului său, deschizându-i una câte una ușile enormei săli de primire în care avusese loc convorbirea.

– N-am aici decât o lamă de ras, o cană de tinichea și trei volume din operele lui Buddha, am răspuns eu privirii întrebătoare a vameșului român. Nu-mi place să car prea multe boarfe cu mine,
– Știu, mi-a răspuns acesta, ceea ce m-a mirat, pentru că observasem că niciunul din aparatele cu raze X din preajma noastră nu funcționa. Oricum, îl păcălisem. Mai aveam pe deasupra și 50 000 de yeni în cutia de gât. Un pelerin are nevoie de bani pentru înmormântare, pentru că s-ar putea oricând întâmpla ca el să moară pe drum.
În același ritm rapid, mi-am trecut grupul prin controlul pașapoartelor și printr-un lanț viu de polițiști purtând la umăr pistoale automate, care ne-au scrutat, preț de câteva secunde, cu un aer amenințător. Altfel, afară de noi și de ei, aeroportul era pustiu. La ieșire, am observat un tânăr smead, zâmbitor, purtând pantaloni gri și un blazer bleumarin, cu o insignă la piept pe care scria „ONT Carpați“.
– Sunt ghidul de la Globe, m-am recomandat, și aceștia sunt cei 43 de turiști cu care vom merge împreună să vizităm mănăstirile.
– Știu, mi-a răspuns laconic ghidul român.

M-am bucurat. O fi fost România o țară comunistă, dar, în ceea ce privește meseria, oamenii păreau să știe despre ce era vorba.
Am fost cazați la un mare hotel din centrul Bucureștiului, „Intercontinental“. N-am înțeles de ce se plânseseră atât de mult de „Parisul estului“ ghizii pe care-i întâlnisem în Malta. Hotelul era de prima clasă, cele patru restaurante ale sale păreau să ofere orice fel de mâncare, chiar și încălzirea centrală funcționa, deși nu era nevoie: ne aflam la mijlocul lui decembrie, dar în iarna aceea în București încă nu ninsese. În fiecare cameră, se găsea un televizor în culori, poate că și un microfon sau două, dar ce mai conta? Pe acoperiș, antena parabolică a hotelului era orientată spre sud, pe direcția canalului CNN.

Mai târziu, pe noptiera de lângă patul meu, am găsit un mic pliant lucios de reclamă. „Hotelul «Intercontinental» dispune de 423 de camere, dotate cu aparate TV în circuit închis și instalații de sonorizare. Serviciul administrativ este și el dotat cu instalații moderne de urmărire a eliberării camerelor de către clienți.“ Dacă aveți deja toate astea, probabil că nici nu mai e nevoie de-atâtea microfoane.
Deși hotelul nu era nou – se deschisese în 1971 – șefii Oficiului de turism „Carpați“ păreau încă foarte mândri de el. A doua zi de dimineață, după micul dejun, ghidul nostru local, Nicolae, „puteți să-mi spuneți Nic“, un student la Politehnică în vârstă de 22 de ani, ne-a spus că avea instrucțiuni să ofere fiecărui grup de vizitatori vestici un adevărat tur al edificiului.

– Hotelul „Intercontinental“ dispune de 423 de camere cu 888 de locuri. Este cel mai mare hotel din Europa.
– Nu prea-i așa, i-am spus pe șoptite lui Nicolae.
– Știu, a răspuns și a continuat liniștit mai departe de parcă nici nu m-ar fi auzit. Bineînțeles că și cele patru restaurante din hotel, însumând 750 de locuri, sunt printre cele mai mari din Europa. Ele sunt înzestrate cu utilaje de bucătărie ultramoderne, marca „Hobart“: cutere pentru cele mai diverse paste rapide, etuve pentru sosuri, centrifuge pentru zvântarea salatelor, lovelatoare pentru încălzit farfuriile.
– Crede-mă, oamenii ăștia au văzut atâtea hoteluri în viața lor, l-am întrerupt, lovelatoarele voastre le-ajung până-n gât. Au venit pentru mănăstirile pictate. Haide să-ncepem mai repede turul orașului, poate găsim undeva ceva în genul ăsta.
Nu prea am găsit. Ne-am învârtit aproape cinci ore prin București, dar am văzut o singură biserică mai impozantă, Mitropolia, cocoțată sus, pe un deal, lângă clădirea parlamentului. Poate că mai existau și altele, însă, evident, nu figurau în itinerar. Cu o voce sacadată, Nicolae dădea ordine precise șoferului, deși, din când în când, l-am observat consultând discret o cărțicică cu coperta albă – probabil „Biblia Ghidului“, așa cum avusesem și eu una în primul an la Globe. Nici nu m-am concentrat prea mult asupra turului de oraș. Știam că nu trebuia să-i fac eu însumi comentariul niciodată. Îi urmăream, în schimb, pe turiștii din grup. Ne întâlnisem cu o zi în urmă de-abia, la aeroportul „Gatwick“ din Londra, unde se adunaseră dis-de-dimineață din toate colțurile lumii. N-avusesem vreme să-i cunosc. În timpul zborului spre București, stătuseră mai mult răspândiți prin avion, iar după sosirea la hotel, se repeziseră, ca de obicei, în camerele lor, pe jumătate adormiți deja, încercând să pună ordine în ciclurile lor circadiene.

În timp ce Nicolae vorbea: „… Bulevardul 1848… Acum traversăm Piața Universității… Bulevardul 6 Martie… Splaiul Independenței… Șoseaua Cotroceni… Strada Bagdasar… În curând, ne vom opri pentru fotografii la Academia Militară…“, le scrutam rând pe rând fețele celor ce-l ascultau. Mai mult de jumătate purtau încă urmele călătoriei adânc săpate pe față. Bulevardele 1848 sau 6Martie, cine dracu‘ o să le țină minte? m-am gândit. Mai curând, strada Bagdasar. Sună exotic. Nu luasem însă în considerație cealaltă jumătate a grupului, care nota cu sârg fiecare cuvânt rostit de Nicolae.

În primul rând de scaune stăteau două canadience bătrâne din Toronto. Amândouă tricotau. Dacă-și mențin ritmul de lucru până la sfârșitul turului, puloverele pe care le împletesc au să acopere fiecare câte o mănăstire întreagă. După ele veneau soții Johnston. El, roșcovan, rotofei, de vreo 45 de ani, cu ochi lăcrimoși de bețiv; nevastă-sa, în schimb, distinsă, zveltă, cu părul vopsit roșcat-închis, arăta foarte bine, deși frumusețea ei era oarecum artificială, prea studiată, mai mult ca aceea a unui manechin. Oricum, părea cu cel puțin 10 ani mai tânără decât el. înțelesesem că locuiau pe coasta estică a Scoției, în marele port petrolier Aberdeen. Nici ei doi nu-mi dădeau impresia că-l ascultă în vreun fel pe Nic. Se uitau fără chef pe fereastra autocarului. E drept că nici nu prea aveau ce vedea. Străzile pe care le traversam făceau probabil parte dintr-im imens șantier neterminat – după trecerea atâtor camioane grele, pavajul, și uneori chiar trotuarul, erau străpunse de găuri; nori mari de praf cenușiu, ciment probabil, se ridicau în văzduh la cea mai neînsemnată adiere de vânt.

N-am mai ajuns să-mi analizez până la capăt turiștii. Așa cum ne promisese Nicolae, odată ajunși în fața Academiei Militare, autocarul s-a oprit și tot grupul s-a scurs repede afară ca să fotografieze „Monumentul eroilor patriei“.

Am rămas nemișcat pe scaunul meu. Fiecare mare oraș prin care fusesem avea în vreo piață un monument asemănător. La ce-or fi folosind? Dacă „Eroii patriei“ nu aparțin cumva generației aflate la putere, nimănui nu-i mai pasă cât negru sub unghie de statuile lor. Prin ușa deschisă, răzbătea în surdină vocea ghidului, „…înalt de 9 metri, cântărește 35 de tone… Scenele din basoreliefurile laterale alcătuiesc o scurtă istorie a României, începând cu bătălia dintre daci și romani la Tapae, în anul 105 după Christos…“ M-am mirat că Nicolae folosise, chiar și în engleză, numele Mântuitorului, în loc de A.D. sau de termenul „era noastră“, cum îi auzisem spunând pe alți ghizi est-europeni.

M-am ridicat în picioare și m-am dus la scaunul rabatabil din față, scaunul ghidului. Am ridicat de dedesubt cărticica cu itinerarul turului. „Bulevardul Magheru, Piața Universității (întoarcere la dreapta)… Academia militară (Oprire)“. Astea le făcusem deja. Mi-am plimbat repede privirea în josul paginii. „Dealul Marii Adunări Naționale (Oprire), Splaiul Unirii, Biserica Bucur (Oprire facultativă)…“ Am răsfoit grăbit restul, încercând să rețin celelalte opriri facultative: Stadionul 23 August, Casa Enescu, Circul, Muzeul de Artă, Televiziunea… Obligatorii păreau să fie doar Muzeul Satului, Casa Poporului și Palatul Cotroceni.

Am pus broșura la locul ei. Cei din grup se întorceau încet-încet la autocar. Am revenit și eu la scaunul meu. Autocarul a demarat cu greutate (era un tip mai vechi de Mercedes făcut în Iran și turiștii remarcaseră imediat că nu era prevăzut cu vreun closet la spate), iar Nic și-a reluat de unde îl întrerupsese firul comentariului. „…Cheiul acoperit al Dâmboviței, râul care străbate Bucureștiul pe o distanță de 24 de kilometri și-l împarte în două părți aproape egale… Piața Splaiului… La dreapta, puteți vedea blocul-turn de 17 etaje, cea mai înaltă clădire a capitalei, iar după asta, un alt impozant edificiu, Palatul Justiției, având în centru faimoasa «sală a pașilor pierduți», unde împricinații se plimbă nerăbdători, așteptând să intre la proces, o sală atât de vastă încât ocupă o pătrime din întreaga suprafață a clădirii…“

Îmi rezemasem capul de fereastră, uitându-mă într-o doară la mulțimea de bărbați în costume cenușii și de femei prost îmbrăcate, cu sacoșe mari, goale, în mână, care se vânturau fără noimă în susul și-n josul unei străzi largi, „Calea Victoriei“, o anunțase Nic, când, deodată, parcă m-a luat cu frig. înainte ca el să ne-o spună, știam precis ce-avea să urmeze pe dreapta: „Strada Stavropoleos, numită așa după călugărul grec Ioanichie, mitropolit al Stavropolului, orașul din Crimeea unde, mult mai târziu, a ajuns prim secretar al districtului Mihail Sergheievici Gorbaciov. Iar trei străzi mai încolo…“

– Și acum o luăm la dreapta pe Stavropoleos, am auzit vocea lui Nic în difuzorul de deasupra capului. La stânga, „Carul cu bere“, renumitul restaurant frecventat la sfârșitul secolului trecut de către marele nostru scriitor satiric Ion Luca Caragiale. Numele străzii vine de la călugărul…
Îmi venea să-mi astup urechile. În trecut, de fiecare dată când îmi intraseră în cap mai multe lucruri decât avusesem în vedere, urmase, fără întârziere, un val neîntrerupt de nenorociri.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

După-amiază, am plecat spre Castelul Bran, situat într-un pas al Carpaților Meridionali, lângă Brașov. Urma să petrecem noaptea acolo, la Hanul „Bran“, la nici doi pași de castel. Pentru turiști și, de fapt, chiar și pentru mine, asta nu însemna decât un singur lucru: Dracula – contele Dracula, vampirul legendar al Transilvaniei, eroul a nenumărate filme de groază care ne fascinaseră adolescența. Pe deasupra, Nic ne promisese că drumul pe care pornisem, Șoseaua Națională nr. 1, „ne va face cunoștință cu una din cele mai pitorești văi montane ale României, Valea Prahovei, și cu salba ei de stațiuni climaterice: Sinaia, Azuga, Poiana Țapului, Bușteni și Predeal“.
Până una alta însă, ghidul nostru român n-a fost în stare să ne spună unde se găsea cimitirul anglo-american. În timpul celui dc-al doilea război mondial, antiaeriana română doborâse numeroase avioane aliate pe când bombardau regiunea petrolieră din jurul orașului Ploiești, la 60 de kilometri nord de București. După război, trupurile celor căzuți, vreo 3040 la număr, fuseseră înhumate într-un mic cimitir, nu departe de zona unde se prăbușiseră. Îmi reaminteam vag că citisem toate aceste amănunte în America, probabil pe vremea când mă mai interesa încă revista „Cremaționistul“. Eram sigur însă că locul pe care îl căutam se găsea undeva la dreapta șoselei, înainte de localitatea Brazi. Dar până când s-au dumirit Nic și șoferul ce voiam, cimitirul anglo-american rămăsese de mult în urmă.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Aproape imediat a izbucnit vacarmul. Ai fi crezut că fiecare persoană din grup avea una sau chiar mai multe rude îngropate acolo. A trebuit să mă plimb o jumătate de oră în sus și-n jos prin autocar ca să calmez spiritele. Presimțirea unui tur nenorocit se adeverea cu mult mai repede decât mă așteptasem. Mi-am păstrat totuși calmul. Știam că sunt în stare să-i pun repede la punct pe toți arțăgoșii. Aș fi putut să-i mint: „Președintele Ceaușescu nu încurajează vizitarea cimitirelor de către străini. V-am povestit deja cu câtă greutate am obținut aprobarea de a merge în zona vampirilor.“ Aș fi putut să-i sperii. „Nu sunt înmormântați acolo numai americanii care și-au pierdut viața în timpul războiului, ci și cei care au murit mai recent în România. Ultimii doi aveau SIDA. Asta ne mai trebuie?“ Plecasem însă în această călătorie în ideea că mai posed pe undeva măcar o urmă de spirit creștinesc:

– Nu-i vina lui Nic. M-am uitat la el în itinerar. Pentru regiunea asta nu scrie nimic despre vreun cimitir, ci numai despre complexul petrochimic de la Brazi, „mândria Europei“. Voia, în schimb, să ne oprim lângă lacul Snagov, ca să puteți face câteva fotografii ale mănăstirii de pe insula din mijlocul lacului. Acolo, într-o criptă izolată, spune el, se găsește trupul lui Vlad Țepeș, voievodul român din viața căruia sunt inspirate cărțile despre Dracula. Suntem deja în întârziere. N-avem timp pentru toate. Hai s-o lăsăm moartă.
– De 40 de ani visez noapte de noapte să văd cimitirul aviatorilor din România, a început să se vaite doamna Davies din Londra, fără să ne explice însă de ce visa atât de des.
Poate că era într-adevăr singura care avea îngropat acolo pe cineva îndrăgit. Știam însă din experiență că plângăreții de profesie sunt gata să intre în acțiune cu orice prilej:
– „…De 40 de ani aștept să văd țâșnind spre cer majestuoasa jerbă de aburi a geyser-ului Old Faithful.“
– „Vă cred, doamnă, dar am ajuns în Yellowstone între erupții și n-avem timp să o așteptăm pe următoarea…“
– „…De 40 de ani visez ziua când voi ajunge aici la Elsinore și mă voi găsi față-n față cu stafia tatălui Iui Hamlet.“
– „în toate arhivele daneze nu s-a descoperit o singură dovadă că un prinț Hamlet a existat cu-adevărat. Știați că, pe deasupra, istoricii nu se pot pune de acord nici măcar asupra existenței lui Shakespeare însuși? Vedeți că nu-i așa de simplu să îndeplinim tot ce scrie în program?“
Are vreun rost atunci să mă mai încurc și de data asta cu vreo explicație?

– Aveți dreptate, greșeala noastră, am răspuns spășit. De-acum încolo vă promit să nu mai trecem pe lângă niciun loc de îngropăciune fără să ne oprim. Și diseară, la banchetul medieval de la „Cetățuie“ în Brașov, compania Globe vă oferă în plus trei halbe de bere de căciulă.
Pentru cineva atât de lovit de soartă cum era doamna Davies, ultimul meu anunț a părut s-o satisfacă, pentru că nu i-am mai auzit vocea pentru un timp, iar domnul Johnston, aflat în rândul trei acum (autocarul era atât de plin, încât fusesem nevoit să impun o rotație a scaunelor de două ori pe zi), m-a aplaudat chiar. Pe deasupra, am fost în stare să-mi țin și prima promisiune. După încă vreo 20 de minute, ne-am oprit lângă Bănești, la monumentul lui Aurel Vlaicu, „unul din pionierii aviației mondiale“.

– Ce căutăm aici? a vrut să știe doamna Davies. Și ce reprezintă de fapt statuia asta? Un mormânt sau un monument? în orice caz, nu vi se pare că-i cam mică?
– Aici a murit un mare aviator de-al nostru, a explicat Nicolae.
– Pe ăsta cine l-a mai doborât?
– Hitleriștii, am răspuns, iar Nic m-a privit mustrător. Avea dreptate, dar eu eram hotărât să opresc din fașă orice nouă discuție.

(VA URMA)

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: