CONVOIUL (XV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.108, 08/2026 ▲

CONVOIUL (XV) by Gheorghe Schwartz
Translated by Eugene Matzota
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.108, 8/2026 ▲▲▲
Noi încă mai credem în cultură!

Abstract: In „The Convoy (XV)”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 108, 2026) as an excerpt from Gheorghe Schwartz’s visionary speculative work, the narrative plunges deeper into the disorienting, meticulously engineered realities of life outside the collective march. Against a backdrop of silent surveillance, pervasive self-censorship, and automated transportation, the protagonist reflects on a tense encounter at a secluded niche table with a nervous, polarized-lens-wearing youth who has similarly abandoned the serpentine procession.

Blending sharp existential philosophy with Orwellian institutional critique, the text examines the friction between assigned covert missions, the illusion of free will, and the haunting psychological vacuum left behind by erased memories and cashless societies. As the protagonist navigates urban traffic toward a rendezvous at Konrad’s—haunted by fleeting glimpses of women seemingly vanished from the Convoy—the excerpt resonates as a profound exploration of human alienation, systemic control, and the desperate quest for individual identity in a totally programmed world.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

25.

Ne așezăm la masă într-o nișă. Nu pot să-mi dau seama de profesia bărbatului. Îmbrăcat la fel ca mine, poate să fi fost orice, înainte de a fi admis în trupul șarpelui. Pare mai tânăr decât mine, poartă o cravată asortată și ochelari polarizați. Nu-i pot vedea ochii, dar mă intrigă cravata. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva cu cravată în Convoi. Fără să cerem, ne sunt aduse cafele și apă. Când am stat, tot așa, la o masă cu domnul care tocmai ne-a părăsit, nu am primit cafea. Înseamnă că partenerul meu de acum e și el important pentru Ei? De când am ieșit de la carantină, am învățat treptat că „afară” nu ni se întâmplă nimic incidental, că totul se petrece conform unor reguli ferm stabilite.

De data asta nu sunt eu cel ce pare avid de conversație. Tânărul începe să vorbească repede, de parcă i-ar fi teamă că l-aș putea lăsa singur. Monologul îi e abrupt, pune o întrebare, nu așteaptă răspuns și trece la altceva, face mărturisiri și-și exprimă uimiri. Se vede că-i vine greu să se adapteze la noua viață, repetă că nu s-a așteptat la una sau la alta, că nu mai este cum a fost. Pare să dorească nu confirmări, ci mai ales sfaturi. Îmi beau liniștit cafeaua, așteptând să treacă torentul de vorbe izbucnit ca un vin spumos după îndepărtarea dopului. Mă conving tot mai mult că tânărul a căutat disperat un partener de discuții și că nu l-a găsit, așa cum tocmai a pățit-o cu „gentelman”-ul care m-a lăsat și pe mine cu ochii în soare în mijlocul unei fraze. Probabil că i s-a mai întâmplat și cu alții și de aceea este evident atât de temător să nu-l părăsesc și eu. Dar, brusc, îmi pune o întrebare la care chiar așteaptă răspuns: mă întreabă ce m-a făcut să părăsesc trupul șarpelui.
Deci nu numai eu am fost recrutat cu misiunea de a afla acest lucru! Trebuia să-mi dau seama de acest lucru din teama lui de a nu putea avea o discuție lămuritoare cu un alt ieșit din trupul șarpelui, din comportamentul lui atât de asemănător cu propriul meu comportament. Îi spun ceea ce i-am declarat și jandarmului post convoi care m-a adus la acest hotel. Tânărul pare dezamăgit, el nu crede că tabieturile sunt atât de importante, încât să iei o decizie de o asemenea gravitate ca părăsirea unei vieți sigure pentru a „plonja în nesiguranță”. Așa că-l întreb la rândul meu de ce a făcut acel pas.

– Pentru că am simțit că nu pot să accept ca toată viața să mi-o cheltuiesc mărșăluind în Convoi spre o țintă necunoscută. Chiar dacă am scăpat de grijile zilnice, mi s-a părut că prețul este mult prea mare.
– Și aici ce-ai de gând să faci mai departe? Tace. Nădăjduiesc că nu te superi că te tutuiesc. Am ieșit amândoi dintr-o comunitate unde nu era nevoie de politețe în adresare. Tace de parcă torentul de vorbe i s-ar fi deșertat cu totul, după monologul abia încheiat.
– N-am crezut că va fi așa, spune într-un târziu.
– La ce te așteptai?
– Speram să continui viața de dinainte, folosind experiența dobândită în trupul șarpelui.
– Viața de dinainte?! Îți mai amintești ce ai fost înainte? Tace din nou. Acum îți pare rău că ai făcut marele pas? Tace din nou, iar eu nu înțeleg de ce a fost pus să afle ceva de la alții cineva, care nu e deloc lămurit cu trăirile sale. Încerc o altă metodă de a-l face să vorbească. Mă scol făcându-mă că vreau să plec. Rezultatul este cel așteptat, îi revine glasul, dar un glas plângăreț.
– Nu mai știu nici eu.
– Păi, ziceai că ai sperat să continui viața de dinainte. Înseamnă că-ți aduci aminte de cine ai fost, ce făceai, ce-ți plăcea…
– Nu…, dar am crezut…, am sperat… Vocea îi devine tot mai plângăreață.
– Dacă ai sperat să continui viața de dinainte, înseamnă măcar că ți-a plăcut viața aceea. Tace din nou. Mă întreb ce-or fi găsit ei la omul ăsta ca să-i dea aceeași misiune ca și mie? Ca să mă lămuresc, îl întreb dacă are mașină.
– De unde să am? Abia am ieșit…

Înseamnă că m-am înșelat, deși faptul, că am fost serviți cu cafea și că m-a întrebat ce m-a făcut să părăsesc trupul șarpelui, nu pare a fi fost întâmplător, așa cum nimic nu e întâmplător prin ce trecem. Suntem programați, dar ni s-a lăsat liberul arbitru, dovadă că decidem singuri dacă să continuăm marșul din Convoi sau îl părăsim. Înțeleg că și Ei sunt conștienți de acest lucru, că-i îngrijorează, că-i interesează cum să procedeze pentru a avea cât mai puține cazuri de abandon din trupul șarpelui pentru că doar astfel se validează uriașul proiect menit să restructureze din temelii viața. Mi s-a recunoscut că există o opoziție față de noul mod de trai, că opoziția apelează și la diversiuni violente, asemenea „răufăcătorilor care atacă bărbați îmbrăcați în haine din Convoi jefuite de la cei cu adevărat ieșiți din trupul șarpelui”, că opoziția folosește ca argument pe cei ce n-au rezistat marșului.

Mi-e greu să-mi adun gândurile, știind că ele sunt recepționate, stocate și prelucrate. Niciodată n-a existat un control atât de sever. Un control permanent care te face să te autocenzurezi permanent. Or n-ai cum să te autocenzurezi decât impunându-ți să abandonezi anumite subiecte, chiar subiectele care te frământă. Și, abandonându-le, ele dispar și dispare și îndoiala care le-a generat. O armă mai eficientă împotriva oricărei rezistențe n-a existat niciodată!
Nu am încotro, mă întreb despre statutul tânărului dezorientat din fața mea, dar nu este singura întrebare. Simt din nou că tot, ce mă frământă, riscă să facă explozie dacă încerc să elimin gândurile, forțându-mă să mă concentrez pe altceva. Nu mă pot concentra pe altceva, n-am cum să-mi maschez interesele. În fond, nu fac parte din opozanții regimului, n-am ce să ascund. Deranjează, de pildă, faptul că mă întreb de ce nu văd nicio femeie ieșită din Convoi, că mă întreb dacă acel convoi există cu adevărat și, dacă nu există, ce se pregătește pentru sexul frumos? Deranjează de ce nu ni se restituie memoria furată? Sau de ce sunt pus eu să aflu motivele principale pentru care decid să iasă din trupul șarpelui cei ce părăsesc viața fără griji? De ce eu? Și, dacă tot mi s-a dat această misiune, de ce nu mi s-au oferit și instrumentele necesare pentru a putea socializa cu cât mai mulți subiecți? De pildă, mi s-a pus la dispoziție un automobil inteligent, dar nu și un minim de fonduri ca să pot pătrunde în locuri unde văd persoane cu haine primite în Convoi? Cartea de vizită vibrează și îmi transmite că pentru a fi eficient în lumea în care am ajuns, este necesar să învăț singur ceea ce funcționează altfel decât am fost deprins și să mă obișnuiesc să mă descurc firesc cu toate noutățile. Urmărește, mi se spune, la ce sunt bune toate gadgeturile din camera ta și folosește-te de ele. Nici pregătirea școlară nu se poate desfășura primind toate informațiile în aceeași oră, în aceeași zi. Nici măcar pregătirea elementară! Este atât de greu să observi că nimeni nu mai folosește bani cash? Mai trebuie să suferi că n-ai bancnote și monede în portofel?
Mă uit la tânărul din fața mea. De ce a primit și el o cafea, fără s-o ceară? Nu-i pot vedea ochii din spatele lentilelor polarizate, dar deznădejdea sa este mai mult decât evidentă. Cu doar puțin timp în urmă, m-am recunoscut în comportamentul său! Acum știu că n-a fost cazul și mă întreb dacă se va sinucide sau se va alătura „gloatei disperate”? Când dau să mă ridic, apare lângă masa noastră o fată, el se înviorează și pleacă amândoi. Până la urmă văd că nu eu l-am lăsat „cu ochii în soare”, ci el a fost cel ce m-a părăsit.
Ies și eu din clădire, chem în gând mașina, ea vine prompt, mă așez pe scaunul șoferului, pe ecranul de pe bord apare semnul întrebării, mă concentrez pe „La Konrad”, spun „Go!” și, în timp ce intrăm în trafic, continui să mă întreb ce hram poartă tânărul cu cravată. Îmi trec prin cap tot felul de ipoteze, chiar și aceea că n-ar fi exclus să fi stat la masă cu un fals ieșit din Convoi, deși nu cred că unul dintre aceia s-ar aventura să vină într-un loc unde să poată fi demascat. Mai ales nu cred să vină singur într-un asemenea loc.
Mașina face un slalom îndemânatec prin trafic, deși nu i-am cerut să se grăbească. Se oprește la un stop și văd pe banda paralelă o mașină cu o femeie la volan, o femeie arătând asemenea celei cu care am petrecut o noapte în Marțea Mare. Mă uit spre ea, ea se uită la mine, dar coloanele pornesc și ea demarează în viteză. Îi cer mașinii mele s-o urmeze, însă traficul e intens și nici automobilul meu nu e chiar atât de inteligent și de abil de fiecare dată. Cotește la dreapta la intersecție: el a primit ordinul să mă ducă la „Konrad”.

VA URMA

I. THE BODY OF THE SNAKE

25.

We sit down at a table in a niche. I can’t figure out the man’s profession. Dressed like me, he may have been anything before he was admitted to the snake’s body. He looks younger than me, wears a matching tie and polarized glasses. I can’t see his eyes, but the tie intrigues me. I don’t recall seeing anyone in a tie in Convoy. Without asking, we are brought coffee and water. When we sat, again, at a table with the gentleman who just left us, we didn’t get coffee. Does this mean that my partner now is important to them too? Since I got out of quarantine, I’ve gradually learned that „outside” nothing happens to us incidentally, that everything happens according to firmly established rules.

This time it’s not me who seems eager for conversation. The young man starts talking fast, as if he’s afraid I might leave him alone. His monologue is abrupt, he asks a question, doesn’t wait for an answer, and moves on to something else, makes confessions and expresses amazement. You can tell he’s having a tough time adjusting to his new life, he repeats that he didn’t expect one or the other, that he’s not what he used to be. He seems to want not confirmation but advice. I sip my coffee quietly, waiting for the torrent of words that burst like sparkling wine after the cork has been removed to pass. I’m increasingly convinced that the young man has been desperately looking for a conversation partner and hasn’t found one, just as he just did with the ” gentleman ” who left me too, in the middle of a sentence. It’s probably happened to him before with others and that’s why he’s obviously so fearful of me leaving him too. But suddenly he asks me a question he really expects an answer to: he asks me what made me leave the snake’s body.
So, it wasn’t just me who was recruited with the mission to find out! I had to figure this out for fear of not being able to have an enlightening discussion with another one of the snake’s body, from his behavior so similar to my own behavior. I tell him what I also told the post-Convoy constable who brought me to this hotel. The young man looks disappointed, he doesn’t think that habits are so important that you make a decision of such gravity as leaving a secure life to „plunge into insecurity”. So, I ask him in turn why he took that step.

– Because I felt I couldn’t accept spending my whole life marching in Convoy to an unknown destination. Even though I was free of the daily worries, it seemed to me that the price was far too high.
– So, what are you going to do next? He is silent. I hope you don’t mind my personal tone. We both came out of a community where there was no need for politeness in addressing. He’s silent as if the torrent of words had completely deserted him after the monologue just ended.
– I didn’t think it would be like this, he says later.
– What did you expect?
– I was hoping to continue the life I had before, using the experience I gained in the snake’s body.
– The life before?! Do you remember what you were before? He’s silent again. Now you’re sorry you took the big step? He’s silent again, and I don’t understand why someone who’s not at all clear about his experiences has been asked to find out something from others. I’m trying another way to get him to talk. I get up pretending to want to leave. The result is as expected, his voice returns, but a plaintive one.
– I no longer know either.
– Well, you said you hoped to carry on with your old life. It means you remember who you were, what you did, what you liked…
– No…, but I thought…, I hoped… His voice grows weepy.
– If you hoped to carry on the life you had before, at least you liked that life. He’s silent again. I wonder what they found in this man to give him the same mission they gave me? Just to be clear, I ask him if he has a car.
– Where would I get one? I just got out…

It means I was wrong, although the fact, that we were served coffee and he asked me what made me leave the snake’s body, doesn’t seem to have been accidental, just as nothing is accidental that we go through. We are programmed, but given free will, proof that we decide for ourselves whether to continue the march in the Convoy or leave it. I understand that they too are aware of this, that it worries them, that they are interested in how to proceed to have as few cases of abandonment of the body of the snake as possible, because this is the only way to validate the huge project aimed at restructuring life from the ground up. It has been admitted to me that there is opposition to the new way of life, that the opposition also resorts to violent diversions, such as „villains attacking men in robed Convoy clothes from those who have really come out of the body of the snake”, that the opposition uses those who did not resist the march as an argument.
I find it hard to collect my thoughts, knowing that they are being received, stored and processed. There has never been such a strict control. A permanent control that makes you constantly auto-censor yourself. You can only censor yourself by forcing yourself to abandon certain subjects, the very subjects that bother you. And by abandoning them, they disappear and the doubt that generated them disappears. There has never been a more effective weapon against resistance!

I have no choice but to wonder about the status of the bewildered young man in front of me, but it is not the only question. I feel again that everything, what’s troubling me, risks exploding if I try to eliminate the thoughts, forcing me to focus on something else. I can’t focus on anything else; I have no way to mask my interests. After all, I’m not one of the regime’s opponents, I have nothing to hide. It bothers me, for example, that I wonder why I don’t see any women coming out of the Convoy, that I wonder if that Convoy really exists and, if it doesn’t, what’s in it for the fairer sex? Does it bother why we don’t get our stolen memory back? Or why am I put to find out the main reasons why those who leave life carefree decide to leave the body of the serpent? Why me? And, since I have been given this mission, why have I not been given the tools to socialize with as many subjects as possible? For example, was I provided with a smart car, but not a minimum of funds to be able to enter places where I see people with clothes received in Convoy? The business card vibrates and conveys to me that to be effective in the world I have arrived in, it is necessary to teach myself what works differently than I have been taught, and to get used to dealing naturally with all that is new. Watch, I am told, what all the gadgets in your room are good for and use them. Neither can school preparation be done by getting all the information at the same time on the same day. Not even the elementary training! Is it so hard to notice that no one uses cash anymore? Do you still have to suffer not having notes and coins in your wallet?
I look at the young man in front of me. Why did he get a coffee, too, without asking? I can’t see his eyes behind the polarized lenses, but his desperation is more than obvious. Just a little while ago, I recognized myself in his behavior! Now I know that wasn’t the case and I wonder if he’s going to kill himself or join the „desperate mob”? When I give to get up, a girl appears next to our table, he livens up and they both leave. Eventually I see that it wasn’t I who left him „staring into the sun”, it was he who left me.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

I leave the building too, I call out to the car, it comes promptly, I sit in the driver’s seat, the question mark appears on the dashboard screen, I focus on „Chez Konrad, ” I say „Go!” and as we pull into traffic, I keep wondering what the young man in the tie is wearing. All sorts of hypotheses run through my head, even that it wouldn’t be out of the question that he was sitting at a table with a fake who’d come out of the Convoy, though I don’t think one of those would venture to a place where he could be unmasked. I especially don’t think he’d come to such a place alone.
The car is doing a deft slalom through traffic, though I didn’t ask it to hurry. It stops at a stop sign, and I see in the parallel lane a car with a woman at the wheel, a woman looking like the one I spent a night with on Big Tuesday. I look towards her, she looks at me, but the columns start, and she speeds off. I ask my car to follow her, but the traffic is heavy, and my car isn’t so smart and clever every time either. He turns right at the junction: he has been ordered to take me to „Konrad”.

TO BE CONTINUED

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: