CONVOIUL (XIV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 07/2026 ▲

CONVOIUL (XIV) by Gheorghe Schwartz
Translated by Eugene Matzota
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 7/2026 ▲▲▲
Noi încă mai credem în cultură!

Abstract: In „CONVOIUL (XIV)”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 107, 2026), author Gheorghe Schwartz and translator Eugene Matzota present an excerpt centered on the protagonist’s profound disorientation, paranoia, and psychological exhaustion following his departure from the mysterious Convoiul.

Plagued by unsettling dreams of marching alongside shadowy guards and shifting figures, the protagonist wakes in his hotel room to find his locked door mysteriously ajar. Amid blinking signals from a neighboring building and a pervasive fear of losing his sanity or failing an unseen psychological test, he navigates the hotel spaces and encounters fellow survivors. Blending surreal psychological tension with kafkaesque uncertainty, the narrative explores isolation, memory loss, and the fragile boundaries between reality and hallucination.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

24.

Aprind televizorul, dar nu știu cum să folosesc telecomanda pentru a schimba singurul program pe care-l pot viziona: un post de muzică hard. După mai multe încercări lipsite de succes, sting televizorul și încerc să aflu mai multe de la micul radio adus cu mine din carantină. Aici pot schimba frecvențele, dar nu dau de nimic ce m-ar putea interesa. Las aparatul în surdină și decid să nu-mi mai storc creierul pentru ce va fi: Viitorul e de regulă mult mai simplu decât gândurile panicate despre ce va fi: „Când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea”. Da, dar cât timp ești treaz, n-ai cum să-ți ții gândurile în frâu. Mă imaginez că sunt în localul „La Conrad” așa cum mi-l amintesc, nu cel în care am fost ieri. Ieri? Parcă a trecut o veșnicie.

Adorm. Visez. Visez că sunt în trupul șarpelui. În stânga mea merge jandarmul post convoi care-mi șoptește ceva la ureche. Pe mine mă miră cum de a intrat în coloană cineva cu sarcini clare pentru activitatea de afară. Și în dreapta mea se află un jandarm post convoi. Îmi aduc aminte de avertizarea cum că printre jandarmii post convoi s-au infiltrat răufăcători, însă nu mi s-a spus cum pot fi depistați aceștia. De aceea nu mă simt deloc în siguranță cu bărbatul aflat atât de aproape în dreapta mea. Suspiciunea mea crește când văd – sau doar am impresia că văd – cum individul ține în palmă un briceag. Îl tot mută dintr-o mână în cealaltă și rânjește spre mine. Acum sunt convins că mă găsesc într-o mare primejdie. Totuși n-am fost martor niciodată la un atentat petrecut în trupul șarpelui. Caut sprijin la jandarmul din stânga pe care-l cunosc. Jandarmul din stânga este atent să păstreze cadența, privește doar înainte, parcă nici n-am fi camarazi de marș. Mai la stânga bărbatului din stânga mea pășește paznicul cu care am intrat în contact multă vreme înainte de a părăsi Convoiul. Nici el nu răspunde privirii mele întrebătoare. Eu insist și văd că nici nu e paznicul cu care m-am obișnuit, ci generalul din cabinetul din labirint, generalul de care nu m-am despărțit foarte prietenește, el m-a părăsit fără măcar să mă salute. Nu am timp să mă întreb ce caută coșcogeamite generalul mărșăluind în coloană că el se transformă din nou în „paznicul meu”. De uimire scot un țipăt și mă trezesc.
Mă ridic în capul oaselor și, abia ieșit din somn, am impresia că ușa garsonierei mele – camera 287 – se închide. Îmi aduc perfect aminte că am încuiat-o după mine când am venit. Întotdeauna mă asiguram și pe vremuri – câteodată chiar de mai multe ori – că am încuiat ușa de la intrare, cu atât mai mult, după ce am fost avertizat de primejdii. Sunt sigur că am învârtit cheia în broască. Mă scol, mă duc la ușă, cheia este în broască, apăs clanța și ușa se deschide. N-am încuiat-o?! Ies pe coridor. Nu e nimeni. Mă întorc în cameră, mă uit la ceas, nu e nici măcar ora patru. Încui și mă așez în fotoliu. Somnul mi-a fugit definitiv. Gândul că a intrat cineva în camera mea nu-mi dă pace, degeaba încerc să mă liniștesc spunându-mi că n-a fost decât o iluzie. Dar cum de am lăsat ușa descuiată?
N-am fost agresat și nu-mi pot imagina ce mi-ar fi putut fura. Hainele, hainele atât de tentante, atârnă cuminți pe umerașul din dulap. Iau portofelul și scot pe masă totul din el: un bilet de călătorie pentru „zece deplasări oriunde”, trei tichete ce mi-au mai rămas din cele cinci pentru „cazare în hoteluri de cel mult trei stele”, legitimația cu datele ce-mi sunt doar parțial cunoscute. Nu-mi dau seama să lipsească ceva. Mi-e teamă că am început să înnebunesc, am vedenii, creierul spălat nu dă semne că-mi restituie amintirile. Mă scol din fotoliu și privesc pe geam. Jos, strada și-a schimbat din nou geometria. Sau poate că și ceea ce văd face parte din alienarea mea?
E ora cinci. E ora șase. În spatele unor geamuri din blocul de vizavi se aprind luminile. Stau în întuneric, nu dau la o parte perdeaua, eu văd, dar nu pot fi văzut. La o fereastră de la un etaj mai de sus, o lumină clipește. Nu clipește, ci se aprinde și se stinge într-un anumit ritm. Sunt convins că de acolo cineva semnalizează ceva. Cui? Sunt tot mai speriat că-mi pierd mințile, că am vedenii, că halucinațiile mă fac să nu mai judec asemenea unui om normal.
Stau iarăși în fotoliu. Să facă parte din scenariu și inducerea unor asemenea stări ca acea prin care trec eu acum? Să fie tot un test? Luând-o aiurea, dar rămânând conștient de alterarea gândirii, să fie o probă pentru a vedea cine rezistă și cine nu? Iar cei care nu rezistă să completeze procentul de 2% al sinucigașilor? Cei 2% care nu-și acceptă destinul după ce au ieșit din trupul șarpelui și-și trăiesc profund eșecul, nerămânându-le nici măcar puterea de a se înghesui în „gloata de deznădăjduiți sperând zadarnic să fie primiți în convoi”? Eu nu vreau nici să intru în acea „gloată”, nici să mă sinucid, nici să-mi pierd mințile, așa cum sunt acum pe cale de a păți. Nu vreau nimic din toate astea, însă nu știu nici ce vreau.
Mă duc în baie, fac un duș, mă bărbieresc și… și mă gândesc și mă tot gândesc ce să fac în continuare. Mai am trei zile și trei nopți de hotel, am o mașină inteligentă la dispoziție, poate că, dacă o să izbutesc să dau un răspuns mulțumitor solicitării la care am fost supus, lucrurile vor lua un curs pozitiv. Pe care, deocamdată, nu-l pot anticipa. Păi, nu știu cum ar putea arăta acel viitor și nu știu nici cum aș vrea eu să arate! Știu…. cred doar că lucrurile nu pot lua un curs pozitiv pentru mine, dacă nu le voi oferi ceva care să-i mulțumească pe Ei.

Cobor în sala de mic dejun. Măcar aici nu-i ca la carantină, unde n-aveai prilejul să socializezi și primeai tava cu mâncare în cameră. Aici s-ar putea să discut cu cineva și să-mi vină o idee salvatoare. Sufrageria e pavoazată pentru mai târziu, când va fi ocupată cu o nuntă. Spațiul este generos și într-o parte rămâne loc și pentru bufetul suedez la dispoziția oaspeților hotelului. Asta îmi convine, mesele sunt mai apropiate unele de altele, pot să mă așez lângă cineva. Lângă cine? Ia să vedem! În primul rând mă orientez după cine este îmbrăcat în hainele din Convoi. Observ că nicio femeie nu se află în această situație. Este o discriminare a cărei logică n-o înțeleg. Îmi aduc aminte că doar cu prilejul Marțea Mare am avut ocazia să întâlnim și coloana femeilor. Și ele purtau haine de foarte bună calitate, doar că nu toate chiar la fel. Și-mi aduc aminte și de coloana ce se deplasa paralel cu Convoiul, un fel de Convoi în oglindă. Oamenii aceia erau prea departe, nu puteam să văd dacă și acolo erau tot numai bărbați, nu puteam vedea cum sunt îmbrăcați, doar priveam șirul lor deplasându-se încet. Poate că distanța dintre noi ne făcea să-i vedem deplasându-se încet, poate că mergeau și ei în ritmul nostru. Sau, după toate cele trăite azi, poate că acel „Convoi în oglindă” n-a fost nici el altceva decât o iluzie.
Îmi umplu o tavă cu bunătăți de la bufet, pun farfuriile pe o masă și îmi mai aduc cafea și suc de mere. Au mai venit și alți oaspeți la micul dejun și locurile s-au mai ocupat. Doar la masa mea nu se așază nimeni. Trag de timp și aștept. Până la urmă îmi cere voie o pereche tânără să ia loc lângă mine. Accept, dar sunt dezamăgit să văd, după cum sunt îmbrăcați, că nu fac parte dintre cei ce am părăsit trupul șarpelui. Și sunt și mai dezamăgit când, după o pauză lungă, vin, rând pe rând, bărbați în haine ca ale mele și se așază la alte mese. Perechea care s-a așezat lângă mine mănâncă în liniște. Când schimbă câteva cuvinte o fac aproape în șoaptă. Nu-i pot înțelege. Cred că nici nu vorbesc într-o limbă pe care s-o cunosc. Îmi atrage totuși atenția o pungă de hârtie în care au adus niște pliculețe. Când pleacă o iau cu ei. Caut din priviri și văd pe o etajeră de lângă bufet un teanc de pungi și câteva cutii cu pliculețe. Debarasez și eu masa și îmi iau și eu o pungă în care pun câteva pliculețe. Înapoi în camera 827 cercetez ce am adus cu mine. În pliculețe par să fie pastile cu concentrate. Deschid un plic și sug o pastilă cu gust de… ardei umpluți. Stau în fotoliu și în timp ce pastila mi se topește încet în gură, încerc să-mi planific ziua. În loc de aceasta, fiindcă n-am văzut în sala de mic dejun nicio femeie îmbrăcată cu haine din Convoi, mă întreb dacă nu cumva nu a fost și coloana femeilor tot doar în imaginația mea. Nu cred, în „Gloata care speră zadarnic să fie primită în Convoi” am văzut și femei, ba chiar și copii. N-ar fi perseverat acolo dacă n-ar fi știut că altele au avut șansa marșului.

Îmi pare rău că nu mi-am luat mai multe pastile cu concentrate. M-ar fi scutit de grija prânzului.
Tot nu știu ce să fac în continuare.
În hol dau de „gentleman”-ul cu care am reușit să stau de vorbă ieri. N-a fost chiar o discuție. Acum e împreună cu un bărbat în costum de Convoi. Se pare că nici de acela nu pare să fie foarte interesat. Trec pe lângă ei, ne salutăm. „Gentelman”-ul pleacă și mă lasă cu cel cu care a stat de vorbă. Acela pare mai dornic de conversație.

VA URMA

I. THE BODY OF THE SNAKE

24.

I turn on the TV, but don’t know how to use the remote to change the only program I can watch: a hard music station. After several unsuccessful attempts, I turn off the TV and try to learn more from the small radio I brought with me from quarantine. Here I can change frequencies, but I can’t find anything that might interest me. I leave the set on low and decide not to rack my brain for what’s to come: The future is usually much simpler than panicked thoughts about what will be: ‘When the future is unexpected, anticipatory thoughts aimed at a situation however probable, cannot foresee it’. Yes, but while you’re awake, you can’t hold your thoughts in check. I imagine I’m in „Chez Conrad” as I remember it, not the one I was in yesterday. Yesterday? Seems like forever ago.

I fall asleep. I dream. I dream I’m in the body of the snake. To my left walks the post-Convoy gendarme who whispers something in my ear. It amazes me how someone with clear tasks for the activity outside has entered the column. And to my right is a post-Convoy gendarme. I remember the warning that villains had infiltrated the post-Convoy gendarmes, but I have not been told how to detect them. That’s why I don’t feel at all safe with the man so close to my right. My suspicion grows when I see – or just think I see – the man holding a penknife in his hand. He keeps moving it from one hand to the other and grinning at me. I am now convinced that I am in great danger. Yet I’ve never witnessed an attack in the body of a snake. I seek support from the left-hand constable I know. The constable on the left is careful to keep pace, he only looks ahead, as if we were not even fellow marchers. Further to the man to my left steps the guard I had been in contact with for a long time before leaving the Convoy. He doesn’t respond to my questioning gaze either. I insist and see that he is not even the guard I have become accustomed to, but the general from the cabinet in the labyrinth, the general I did not part with very amicably, he left me without even saying hello. I don’t have time to wonder what the general is doing marching in the column that he turns into „my guard” again. In astonishment I let out a scream and wake up.
I half get up and, barely out of sleep, I have the impression that the door of my studio – room 287 – is closing. I vividly remember locking it behind me when I arrived. I always made sure, and sometimes more than once, that I locked the front door, especially after being warned of danger. I’m sure I turned the key in the lock. I get up, go to the door, the key is in the lock, press the knob and the door opens. I didn’t lock it?! I walk out into the corridor. There’s nobody there. I go back to the room, look at the clock, it’s not even four o’clock. I lock up and sit down in the armchair. Sleep has escaped me for good. The thought of someone breaking into my room gives me no peace, and I try to reassure myself that it was just an illusion. But why did I leave the door unlocked?
I wasn’t assaulted, and I can’t imagine what could have been stolen. The clothes, the clothes so tempting, hang neatly on the coat hanger in the closet. I take out my wallet and take everything out of it: a travel ticket for „ten trips anywhere”, three tickets left from the five for „accommodation in hotels of three stars or less”, my ID card with the details I only partially know. I can’t see anything missing. I’m afraid I’m starting to go mad; I’m seeing things, my washed-out brain shows no sign of returning my memories. I get out of my armchair and look out of the window. Downstairs, the street has changed its geometry again. Or perhaps what I see is also part of my alienation?

It’s five o’clock. It’s six o’clock. Behind some of the windows in the block across the street, the lights come on. I stand in the dark, I don’t pull aside the curtain, I see, but I can’t be seen. At a window one floor above, a light flashes. It doesn’t flicker, it flickers on and off at a certain rhythm. I’m convinced that someone there is signaling something. To whom? I’m increasingly afraid that I’m losing my mind, that I’m seeing things, that the hallucinations are making me stop judging like a normal person.
I’m sitting in the armchair again. Is it part of the scenario to induce states like the one I’m going through now? Is this another test? Taking it in stride, but remaining aware of the altered thinking, to be a test to see who resists and who doesn’t? And those who don’t resist to make up the 2% suicide percentage? The 2% who don’t accept their fate after emerging from the body of the serpent and live their failure deeply, not even having the strength to squeeze into the „mob of the hopeless hoping in vain to be welcomed into the convoy”? I neither want to join that „mob”, nor to commit suicide, nor to lose my mind, as I am about to do. I don’t want any of that, but I don’t know what I want either.
I go into the bathroom, take a shower, shave and… and I keep thinking and thinking about what to do next. I’ve got three days and three nights left in my hotel, I’ve got a smart car at my disposal, maybe if I can manage to give a satisfactory answer to the request I’ve been subjected to, things will take a positive turn. Which, for the moment, I cannot anticipate. Well, I don’t know what that future might look like, and I don’t know what I want it to look like! I just don’t think things can take a positive course for me if I don’t offer them something that will please THEM.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

I go down to the breakfast room. At least here it’s not like the quarantine, where you don’t get to socialize and get your tray of food delivered to your room. Here I might have a chat with someone and produce a life-saving idea. The dining room is paved for later, when it will be busy with a wedding. The space is generous and there is room in one part for the Swedish buffet for hotel guests. That suits me, the tables are closer together, I can sit next to someone. Next to whom? Let’s see! First, I look for whoever is dressed in the Convoy clothes. I notice that no women are in this situation. It’s a discrimination whose logic I don’t understand. I remember that it was only on the occasion of the Big Tuesday that we had the opportunity to meet the women’s column. They too were wearing particularly good quality clothes, just not all exactly the same. And I also remember the column moving parallel to the convoy, a sort of mirror convoy. Those people were too far away, I couldn’t see if they were all men there too, I couldn’t see how they were dressed, I just watched their line moving slowly. Maybe the distance between us made us see them moving slowly, maybe they were walking at our pace too. Or, after all we’ve experienced today, maybe that „Convoy in the Mirror” was also nothing but an illusion.
I fill a tray with goodies from the buffet, set my plates on a table and get myself some more coffee and apple juice. Other guests have come for breakfast and the seats have filled up. Only at my table nobody else sits down. I stall and wait. In the end a young couple asks if they can sit next to me. I accept but am disappointed to see by the way they are dressed that I am not one of those who have left the body of the snake. And I am even more disappointed when, after a long pause, men in clothes like mine come in turn and sit at other tables. The pair seated next to me eat in silence. When they exchange a few words, they do so almost in a whisper. I can’t understand them. I don’t even think they speak in a language I know. But my attention is drawn to a paper bag in which they have brought some sachets. When they leave, they take it with them. I look around and see a stack of bags and a few boxes of sachets on a shelf next to the buffet. I clear the table, take a bag with me, and put a few sachets in it. Back in room 827 I investigate what I brought with me. The sachets appear to be pills with concentrates. I open one sachet and suck on a pill that tastes like… stuffed peppers. I sit in the armchair and as the pill slowly melts in my mouth, I try to plan my day. Instead, since I haven’t seen any women in the breakfast room dressed in Convoy clothes, I wonder if the women’s column wasn’t also just in my imagination. I don’t think so, in „The mob vainly hoping to be welcomed into the Convoy” I saw women and even children. They wouldn’t have persevered there if they hadn’t known that others had the chance to march.
I’m sorry I didn’t take more pills with concentrates. It would have saved me the worry of lunch.
I still don’t know what to do next.
In the lobby I run into the gentleman I managed to chat with yesterday. It wasn’t really a conversation. Now he’s with a man in a Convoy suit. He doesn’t seem to be very interested in that one either. I walk past them, we say hello. The „gentleman” leaves and leaves me with the man he was talking to. That one seems more eager for conversation.

TO BE CONTINUED

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: