Romanian Blues (IV) – Fragment din ”Omul de cenușă” ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.105, 05/2026 ▲

Romanian Blues (IV) – Excerpt from „The Ashman” by Nicholas Jordan
ALTCULTURE MAGAZINE No. 105, 05/2026

Abstract:
In this vivid segment from The Ashman, the narrative shifts from the intimate disillusionment of a weary guide in Scandinavia to the high-stakes, gray-market world of 1989 international tourism. As the Berlin Wall falls, signaling the end of an era, the protagonist navigates the precarious boundary between his professional persona and the „black tours” that sustain the elite cadre of guides—modern-day conquistadors trading in everything from illicit goods to lost souls.

The narrative reaches a metaphysical climax aboard a cruise ship in Malta, where, amidst the secret geopolitical maneuvers of the Bush-Gorbachev summit, a chance encounter with a mysterious Knight of Malta challenges the protagonist’s perception of destiny, identity, and the cyclical nature of suffering. Merging historical reality with the esoteric, Jordan crafts a haunting reflection on the role of the „witness” in a degrading world, ultimately leading the protagonist to accept the most daunting assignment of all: a „Blue Christmas” pilgrimage through the monasteries of northern Romania.

---

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 14
Romanian Blues (IV)

Apartamentul Ullei era, de fapt, o garsonieră. Avea acolo un pat (mult prea scurt pentru mine), o măsuță, un dulap, două fotolii, un lampadar, un raft cu un stereo acoperit de cărți de artă și o colivie cu un papagal verzui înăuntru. Am întins mâna automat ca să pornesc televizorul, dar am descoperit că Ulla nu-și înzestrase casa cu unul, probabil, ca să nu-și polueze mintea. Pentru prima dată de când călătoream prin Scandinavia eram lipsit de canalul CNN. M-am gândit însă că, împreună, vom putea găsi destul de repede amândoi o altă distracție.

După ce Ulla s-a dus la baie să se schimbe, am intrat acolo și eu. Am ridicat scaunul closetului, mi-am descheiat pantalonii, m-am uitat în jos și mi-am zgâlțâit vârful penisului. Nu s-a întâmplat nimic. Am mai așteptat câteva secunde și, în sfârșit, am văzut scurgându-se încet o singură picătură. L-am mai chinuit o vreme pe Bobby McGee, strângându-l între degete ca într-un clește, dar pe canalul încă inflamat al uretrei n-a mai apărut nimic. Eram, în sfârșit, vindecat.
Asta nu însemna, totuși, că mă simțeam în stare s-o iau de la capăt cu ghicitul în palmă.
Am încercat să-i explic Ullei de ce era mai bine pentru mine să mă întorc la hotel, dar ea m-a oprit cu un gest grăbit, imediat după ce mi-am deschis gura. Dacă eu nu voiam să dorm acolo, m-a asigurat, nu se supăra nimeni. Perfect normal chiar, a adăugat apoi, cu un ton amar. Mi-am dat atunci seama că poate nu eram primul oaspete al ghidei de oraș, care o urmase supus acasă, hipnotizat ca și mine de șarpele cu pene al lui Hans Baldung Grien, dar care se trezise brusc din transă la puțin timp după ce trecuse pragul apartamentului.
Am fugit ușurat pe scări și am prins ultimul metrou spre centru. Am ajuns înapoi la hotel înainte de miezul nopții, am urcat în camera mea și am dat drumul la CNN. Un crainic agitat anunța că Zidul Berlinului căzuse. M-am mai uitat puțin, dar am adormit destul de repede. M-am trezit a doua zi dimineața conștient de faptul că ritualul devenirii mele ca ghid era, în sfârșit, complet.

Cinci zile mai târziu, mă găseam iarăși pe cheiul din Ostende, unde mi-am condus turiștii la feribotul pentru Anglia. Terminasem ultimul tur al sezonului. Pentru prima dată în acel an, devenisem cu adevărat liber. M-am dus la gară (care la Ostende se găsește chiar pe chei) și m-am urcat în trenul de Bruxelles. Am coborât la ultima stație, aeroportul Zevendem, de unde mi-am luat zborul spre Malta ca să particip la conferința ghizilor.
În ultimii ani, săptămână aceea în Malta devenise pentru mine și colegii mei de drum aproape un ritual, o epifanie pe care o așteptam cu toții la capătul sezonului și unde ne spovedeam unul altuia păcatele. Oricine făcea parte din clica noastră trebuia să fie un pic nebun, sau, dacă nu, un „crazymaker“ (limbajul CAA al Samanthei își demonstra încă o dată meritele), pentru că, în orice caz, tensiunea generată de clienții care-și rupeau picioarele, mureau, își pierdeau pașapoartele, o luau razna sau își abandonau nevestele, era în sine suficientă să aducă și pe cel mai sănătos om în pragul nebuniei.
Bineînțeles că noi, ghizii, ne vedeam cu lotul altfel: conquistadori moderni, exploratori neînfricați ai întortocheatelor căi ale unei lumi și ale unor sisteme economice în continuă degradare vikingii celui de-al doilea sfârșit de mileniu. În primul rând însă, ne consideram comercianți, pentru că, de fapt, cu asta ne ocupam tot timpul, chiar și atunci când statutul legal al comerțului nostru era destul de îndoielnic. Însoțiți de 40 de persoane care nu înțelegeau nimic, treceam, în autocare ale căror plase de bagaje erau pline ochi: 41 de sticle de whisky, 41 de cartușe de țigări, 41 de calupuri de brânză olandeză, peste o altă graniță, aproape în fiecare zi.
Din toate punctele de vedere, traversam o zonă cenușie. N-ar fi trebuit să avem atâtea țigări, era clar că nu toți pasagerii pot fi fumători, dar, atâta timp cât noi nu ne lăcomeam și nu cumpăram 42 sau 43 de cartușe, vameșii închideau ochii. Iar pe lângă piața cenușie, câte unul dintre noi își încerca norocul cu cea neagră: scoțând icoane din Rusia, covoare din Iran, fildeș din Sudan; ducând brățări de aur în India, votcă și țigări în Scandinavia. Nu mai conta până la urmă pe ce tur lucram: bani scoteam oriunde.
Mulți ghizi inventau chiar și propriile lor excursii – “black tours“, tururi negre. Pe lângă excursiile organizate de Globe și pentru organizarea cărora primeam un comision de 10 la sută, noi aranjam altele, folosind autocarele care, oricum, ne stăteau la dispoziție. De fapt, ingeniozitatea unui ghid nici nu consta în a crea noi tururi – oriunde se putea inventa ceva de văzut – ci în a găsi fărâma de timp pentru ele, atunci când programul fiecărei zile era și așa mult prea încărcat.
Excursiile noastre erau mai ieftine, pentru că nu trebuia să împărțim banii cu compania, și trebuiau să fie și mai bune, pentru că nu ne puteam permite ca vreun turist să se plângă cumva vreunui oficiu de-al nostru. Dar, deși fiecare ghid știa că a fi prins în timpul unui tur negru însemna concedierea imediată, toți colegii mei le făceau și, în mod cert, banii nu constituiau pentru ei singurul motiv. După efortul și încordarea cerută de învățarea la perfecție a oricărui tur, aveam cu toții nevoie de senzația continuă a pericolului. Ca să-și salveze măcar noii recruți de molipsire, proprietarii companiei se purtau ca și cum aceste tururi negre nu existau deloc. În niciun manual al companiei nu se făcea vreo mențiune despre ele, iar controlorii de tur, ca și femeile bătrâne atunci când vorbesc despre cancer, nu le menționau decât în șoaptă.

Și în Malta, am observat același bine pus la punct sistem de disimulare. Începătorii și controlorii de tur, la fel de buni experți în robotica entuziasmului, vorbeau întotdeauna cu adâncă admirație despre fiecare sezon care trecuse și despre minunatele sale realizări. Numai noi, detașamentul de elită, aspriți până la ultima fibră de miile de kilometri petrecuți pe drumuri, de neatins în mândria noastră că nimeni altcineva n-ar fi putut conduce în locul nostru zecile de tururi atât de lucrative pentru companie, noi nu aveam de ce să șușotim despre nimic.
Noaptea, în Egipt, conductorii de tren descuie compartimentele încuiate în care dorm fetele singure din grup și se reped la oricare nu țipă imediat.
Dacă ai la tine vreo revistă „Playboy“ când ajungi la Johannesburg, vameșii sud-africani ți-o confiscă, ba te mai și amendează pe deasupra.
M-au arestat în India, atunci când turiștii mei au fotografiat o gară. „Obiectiv strategic! Cine v-a dat voie să faceți poze?“ s-a răstit la noi un căpitan mustăcios și, imediat, toată lumea a arătat cu degetul spre mine.
Toți cei care au făcut turul de Crăciun în România refuză să se mai întoarcă vreodată acolo. Magazinele sunt goale. Mâncarea e proastă. Cât despre Crăciun, pur și simplu, nu există. Am auzit că ghizilor locali le este frică până să și pronunțe cuvântul Crăciun, fie și în engleză.
Haideți să refuzăm cu toții tururile astea. Vom vedea și noi atunci pe unde mai scoate Red Ericson cămașa.
Care tururi? Tur. Unul singur. Ăla de Crăciun. Celelalte sunt anulate. Pe deasupra, vă pot spune din proprie experiență că-n România am fost în hoteluri unde nu era apă caldă decât cel mult două ore pe zi.
Totuși, acolo sunt munți, peșteri, cascade, chestia aia de la granița cu Rusia plină de pelicani, ăă… delta. Ce te faci cu Ungaria, în schimb? De fiecare dată când ieșim din Ungaria, aud același lucru: „Ce naiba am mai căutat și pe-aici? Afară de Budapesta, n-a mai fost nimic de văzut“. Ce pot să răspund? „Mergem de la Viena la București cu autocarul și Ungaria e la mijloc, de-aia“.
Și eu avusesem același gen de discuții cu turiștii, dar le analizam într-un mod diferit.
„… Nu ne-a plăcut în țara asta. De ce am vizitat-o? O risipă de timp și de bani!“
„Toate lucrurile în viață au o valoare: pozitivă sau negativă. Atâta timp cât vă place undeva, avem de-a face cu o valoare pozitivă. V-ați gândit vreodată de ce înghesuim 9 țări în cele numai 11 zile ale turului? Ca să vă dați cât mai repede seama care din ele vă plac și care nu. Cu siguranță că vă veți întoarce într-un loc care v-a plăcut, ca să aveți acolo timp pe-ndelete; la fel de sigur, veți evita să vă întoarceți într-altul. Dar, în orice caz, trebuie oricum să cheltuiți niște bani ca să vă dați seama dacă ceva vă interesează sau nu. Cum vedeți, în cazul turului nostru, dumneavoastră câștigați până și dintr-o valoare negativă.“’
Nu puteam să mă înțeleg cu colegii mei nici asupra altor aspecte:
De fapt, ce preferă în primul rând turiștii noștri? Experiența sau entuziasmul?
În primul rând, ei se așteaptă ca orice ghid să fie o enciclopedie ambulantă, gata oricând să le explice orice detaliu. Dar singurul mod de a stăpâni cu-adevărat un tur este dc a-l repeta la nesfârșit. Cum să nu ne devină plictisitor până la urmă?
La câteva ore după plecare, membrii fiecărui grup mă întreabă de câte ori am fost în acel tur. Dacă le spun că sunt nou, asumă că nu voi fi în stare să-i conduc. Dacă l-am făcut deja de prea multe ori, se tem că m-am blazat și nu-mi voi bate capul să le mai explic o dată ce-i interesează.
Aveau dreptate. După ce a fost de 50 de ori la Grand Canyon, oricărui ghid i se pare că tot ce se vede acolo e o gaură mare în pământ. Dar clienții săi l-ar vrea capabil de același entuziasm molipsitor ca al lor, al celor care văd canionul pentru prima dală. Ca să-i satisfacă, ghidul începe să joace teatru și, cu timpul, comedia aceasta devine întreaga sa viață. Nu este un rol ușor de susținut, mai ales că, pe durata turului, fiecare din ghizi rămâne prizonierul bunăvoinței clienților săi pentru a obține comisioane și bacșișuri. Până la urmă, cui nu i-ar fi mai ușor să-și transfere frustrarea asupra unui grup de oameni, în definitiv, cu totul străini lui, și pe care îi bănuiește că-i controlează prea strict bunăstarea? Am avut mulți colegi care și-au găsit o plăcere perversă din manufacturarea celor mai nenorocite tururi.

În ciuda tuturor comentariilor noastre critice, adevărul este că 1989 fusese din punct de vedere financiar cel mai bun an pe care Globe îl avusese vreodată. Propriul vas de croazieră al companiei, primul dintr-o serie de șase, tocmai fusese lansat la apă de „Malta Shipbuilding Co.“ și ne-a servit timp de o săptămână drept sală de conferință plutitoare.
Pentru început, aveam în program un ocol al insulei, un moment pe care eu îl așteptam cu nerăbdare. Ultima mare victorie a vikingilor fusese ocuparea Maltei, în anul 1090, de către o flotă venită din Normandia. Războinicii Nordului cuceriseră insula de la mauri, iar acum, din pricina amestecului de rădăcini arabe și terminații scandinave, denumirile orașelor sunau oarecum straniu: Marsaxlokk, Birzebugga, Xagra, Xlendi, Bugibba, Naxxar, Birkirkara. Plimbarea noastră pe mare n-ar fi ținut decât câteva ore (întreaga insulă e un oval nu mai mare de 40 pe 30 de kilometri), dar vremea proastă ne-a ținut în portul Grand Harbour toată săptămână. Altfel, n-am prea avut de ce-să ne plângem. Fiecare din ghizii aflați la bord a stat singur într-o cabină de clasa întâi și fiecare a găsit sub pernă un plic cu prima de Crăciun, deși era de-abia 5 decembrie.

Câteva zile mai târziu, Malta – un loc, de obicei, atât de liniștit iarna – a devenit pe neașteptate nu numai centrul atenției ghizilor de la Globe, dar și al întregii lumi. Președinții Rusiei și Americii, Gorbaciov și Bush, au ales-o pentru una din consfătuirile lor. De fapt, nici nu urmau să se întâlnească pe insulă, ci la bordul a două vase de război ancorate în afara apelor teritoriale malteze. Vremea proastă i-a gonit însă și pe cei doi președinți în rada adăpostită din Grand Harbour și, într-o dimineață, o șalupă de pe crucișătorul rusesc a trecut în viteză prin apropierea pachebotului nostru, „Globe Queen“, „Regina Globului“, aflat în dana din Senglea.
Uită-te repede la tipul ăla, mi-a șoptit la ureche secundul vasului, un maltez.
Care?
A-ă… Mai la stânga. Ăla chel cu semnul din naștere pe frunte. Văd o umbră neagră planând asupra capului său.
Maledetto! Crezi că o să crape?
S-ar putea. Oricum, prezic că o să aibă multe probleme în următoarele luni.
Păi, n-ar fi și normal? Colegii lui de breaslă din Europa de Est au dat-o deja în primire.
M-am uitat atent la secundul vasului. Era un ins măsliniu, solid, cu ochelari, cu capul pătrat și palmele mâinilor aproape dreptunghiulare. Pe fața lui butucănoasă, încadrată de un păr sârmos, încărunțit, nu se putea citi nimic. După atâtea nenorociri la care fusesem martor, mă săturasem de o groază de lucruri, dar, cel mai mult, de tipi dintr-ăștia care sprijineau imobili balustradele vapoarelor și de toate prezicerile lor.
Ce nevoie mai aveți de umbre pe deasupra capului? am continuat. Că un șef de stat o să aibă probleme, asta o știe oricine.
Știe oricine pentru că noi, maltezii, vă spunem. Suntem purtătorii unor cunoștințe speciale care au fost transmise din tată în fiu începând cu vremea lui Christos..
De la sfântul Pavel, nu-i așa? în drum spre Roma, sfântul Pavel a naufragiat undeva pe țărmul de nord, lângă Bugibba, cred. Scrie și în Biblie.
E vorba despre niște învățături care provin direct de la Isus, nu de la sfântul Pavel, și care au rămas secrete. Altfel, cum s-ar putea verifica dacă cineva are darul profeției?
 Exact. Cum s-ar putea? Și de către cine?
De către marii inițiați. Cei care au salvat Cărțile Sfinte, învelite în giulgiul și năframa lui Isus.
N-au învelit cumva acolo și cupa Sfântului Graal împreună cu lancea care a străpuns coasta Mântuitorului?
Și pe-astea.
A-ha. Iar inițiații erau?
Descendenții lui Iosif din Arimateea și ai primilor cruciați. După căderea Ierusalimului, ei s-au refugiat pe insula Rodos, iar apoi, prin 1530, un grup de aproximativ o sută s-au mutat aici: Cavalerii Crucii de Malta, cei ce, de veacuri deja, posedă planurile de construcție ale unui nou Ierusalim, mai mare și mai strălucitor chiar decât primul.

Dacă tot le-aveți de atâta timp, atunci de nu-i dați o dată drumul la treabă?
N-a sosit încă momentul. Și-apoi, nu suntem cu toții de acord asupra locului unde să-ncepem să săpăm fundația.
Foarte interesant. Deci, dumneata faci parte din Ordinul de Malta?
Da. În ziua de azi, nu mai sunt în viață decât 34 dintre noi, toți vârstnici.
Treizcci și patru din numărul inițial?
Sigur că nu. De ia sfârșitul războiului. Rămăsesem atunci numai o duzină. Acum, numărul nostru crește.
Să înțeleg că vreți să mă cooptați și pe mine?
Nici gând. Ordinul este ereditar. Dar, din când în când, anumitor persoane asupra cărora ni se pare că observăm anumite înzestrări, le facem… ăă, anumite revelații. Asta le poate schimba viața.
Sigur. Și merge, merge?
Ce?
Chestia asta cu schimbatul vieților. Pentru că, drept să vă spun, povestea cu fundația nu mi s-a părut chiar așa de revelatoare.
Păi, hai să te luăm pe dumneata.
Se vede vreo umbră neagră și la mine? Să-mi mut cumva capul mai înspre lumină?
Ă-ă… Vom discuta acest aspect mai târziu. În orice caz, nu dumneata, ci viața dumitale e cea legată de umbre, de culori întunecate: albastru-închis, cenușiu si negru, culorile de la un singur capăt al spectrului. Altfel… Trăiești și vei trăi în continuare la marginea visului… Ești marcat de conștiința eșecurilor, chiar dacă legătura lor cu dumneata este, cel mult, indirectă… Dar nu uita că viața lui Isus, ca și viața oricărui creștin, prezintă o coborâre treptată urmată de o bruscă ascensiune. Ă-ă… Ești creștin, nu-i așa?
Sigur că da. Dar n-ar fi trebuit să știți deja asta despre mine fără să mă mai întrebați?
Noi o știm. Doream însă s-o confirmi și dumneata. Christos s-a coborât printre oameni ca să-și asume păcatele lor, și nu numai păcatele, chiar și suferințele, după care s-a înălțat la ceruri pentru a fi reunit cu Părintele nostru, al tuturor. Viața lui Isus, prin urmare, reprezintă modelul prin care orice creștin își găsește drumul salvării.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Stați puțin. Nu sunt chiar atât de ignorant în privința dogmelor creștine. Atât Biblia, cât și „Cetatea lui Dumnezeu“ a sfântului Augustin, prezintă același grafic al istoriei omenirii: căderea din paradis a lui Adam și a urmașilor să, adică noi toți, urmată de o linie orizontală, regatele lumești, o linie care începe după un timp să se ridice – regatul spiritual, biserica. Și, într-adevăr, atât viața lui Isus Christos, cât și viața celor care devin membrii regatului Său pe pământ prezintă aceleași curbe descendente și apoi ascendente. Bun. Ce legătură au toate astea cu mine?
Există indivizi care sunt mai bine dotați decât alții pentru a repeta tiparul vieții lui Isus. La durerile celor din jur, la moartea prietenilor sau chiar a unora pe care de-abia îi cunosc, moare și din ei o părticică. Este evident că dumneata îndeplinești această condiție. La fel de evident este că te-ai născut în ultima zodie, cea a peștilor – a celor care, în primul rând, le e milă de durerea celorlalți… Zodia lui Christos… Zodia izvorului luminii…
Aproape tot ce spuneți este foarte adevărat. Eu însă m-am născut în zodia leului și nu în cea a peștilor. De altfel, la mine în cabină, sub perna dc pe cușeta din stânga, se găsește un pașaport american, puțin cam mototolit poate, dar care-mi atestă cu exactitate data nașterii.
În locul dumitale, n-aș fi atât de sigur…

Era posibil ca domnul Calvi-Feriol, secundul „Reginei Globului“ și cavaler de Malta, „omul care a donat voluntar spitalului comunal din La Valetta mai mulți litri de sânge decât oricare om de pe insulă“, să fi auzit câte ceva despre mine și despre isprăvile mele de la ceilalți ghizi. Slavă Domnului, vorbeau destul despre asta și, pe deasupra, istorisisem chiar eu pe vas, și încă de câteva ori, „Povestea lui Angie și a cuburilor de gheață“. Ce mi-a spus însă domnul Feriol în dimineața aceea a fost de ajuns. În ziua când trebuia să zbor acasă din Malta, în loc să mă pregătesc pentru transferul la aeroportul Luqa, m-am dus la ușa cabinei lui Red Ericson, am ciocănit ușor, am intrat, și m-am oferit ca voluntar pentru turul pe care nu-l voia nimeni, turul de Crăciun la mănăstirile pictate din nordul Moldovei și al Bucovinei – „A Romanian Blue Christmas“.

(VA URMA)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: