▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲
Abstract: Chapter 14 – „Romanian Blues”
From The Book of Ash (Cartea de Cenușă) by Nicholas Jordan
Editor’s Note: Highly acclaimed by some of the most prominent figures in contemporary Romanian literature, Nicholas Jordan’s „The Book of Ash” is a masterclass in existential travelogue and gritty realism. Critics have praised the work for its „surgical precision of observation” and its ability to blend the mundane with the metaphysical.
In Chapter 14, titled „Romanian Blues,” the narrator finds himself abruptly exiled from the canals of Venice back to the stark, grey reality of late-Soviet Russia. Set against the backdrop of a nascent Perestroika, the story captures a world in transition—where Western nylon stockings and blue jeans begin to appear on Moscow’s streets, yet the taps of Hotel Bucharest still run with rust-colored water and the shadows of miniaturized microphones linger in the luminators.
The narrative takes a sharp, darkly comedic turn when an occupational hazard of the „professional guide” life—a contracted venereal infection—leads the protagonist to the decaying corridors of Leningrad’s Polyclinic No. 3. Treated by a pragmatic Soviet doctor with a cocktail of penicillin and methylene blue, the narrator embarks on a literal and metaphorical „Blue Period.”
As the medication turns his world (and his anatomy) a vivid, Technicolor blue, the chapter evolves into a profound reflection on alienation. Jordan masterfully weaves together the raw discomfort of the body with high-culture references—from the haunting lyrics of Janis Joplin’s „Me and Bobby McGee” to the melancholic depths of Picasso’s Blue Period. Through the lens of „the blues,” the author explores the mechanics of migration, the physics of light, and the inevitable bitterness of a „good man feeling bad.”
„Romanian Blues” is a poignant, witty, and unapologetic dissection of the human condition, trapped between the crumbling walls of the East and the hollow promises of the West.
Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan
CAPITOLUL 14
Romanian Blues (I)
După ce mi-am văzut turistele urcând una câte una pe scara avionului de Londra, pentru mine a urmat imediat coborâșul. De la aeroport, m-am dus direct la sediul filialei Globe din Veneția, unde directorul a fost extrem de supărat când m-am prezentat în biroul său cu deconturile de tur neterminate. Aș fi putut să-mi cer scuze și să mă întorc peste câteva ore cu ele făcute. Probabil, incidentul ar fi fost închis. Dar nu știu ce drăcușor nu m-a lăsat să-mi țin gura, așa că, după trei zile de certuri, m-am trezit pentru a doua oară exilat la Moscova și la viața mea anterioară de tururi rusești.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲
La aeroportul Șeremetievo, formalitățile vamale au durat numai câteva minute. Cu trei ani înainte de-abia reușisem să trec prin vamă cenușa lui Bobby. Acum, niciunul dintre cei opt vameși de la poarta de ieșire nu s-a obosit să deschidă cuiva măcar o valiză. Am luat un taxi și șoferul mi-a zâmbit tot drumul, chiar și după ce m-a auzit vorbind rusește și a înțeles că nu va putea să-mi ceară o taxă dublă. Ceva se schimbase de când fusesem ultima oară în Rusia.
Am început să mă uit cu mai multă atenție în jur. Pe bulevardele din centru se plimbau acum o grămadă de tineri îmbrăcați în stil occidental, cu bluejeans și cu pulovere plușate, imprimate cu numele unor universități americane. Când ne-am oprit la o trecere de pietoni, am văzut că femeile încetaseră să mai poarte tradiționalele sandale sau pantofi cu toc direct pe piciorul gol. Majoritatea avea acum ciorapi, unele chiar de nailon. Mai auzisem și înainte despre perestroika, dar numai acum părea să aibă vreun efect, deși schimbările vestimentare puteau la fel de bine să fie și rezultatul frigului timpuriu al acelui sfârșit de septembrie.
Doar hotelul unde erau cazați de obicei turiștii veniți cu Globe, hotelul București, nu se schimbase. Camerele erau la fel de mici, iar în sala de baie nu se găsea nici acum vreun sul de hârtie igienică. M-am cățărat pe scaunul closetului ca să mă uit în luminator. Auzisem că alți ghizi găsiseră acolo microfoane. Am căutat cu mâna prin firida prăfuită, dar n-am găsit nimic. Asta nu însemna însă că nu mai existau, ci că, probabil, fuseseră miniaturizate. După atâtea ore pe drum, buzele și cerul gurii îmi erau ca de iască. Am dat drumul apei de la robinet, și prin țeava prost îmbinată cu lavoarul a țâșnit un șuvoi de apă călduță, feruginoasă. Mi-era sete însă. După ce-am lăsat apa să curgă câteva minute, am băut pe nerăsuflate două pahare, în ciuda gustului coclit.
A doua zi dimineață, am simțit o senzație neplăcută, ca de arsură, atunci când am urinat. Nu i-am dat nicio atenție. Orice student mai serios al durerii nu se încurcă cu flecuștețe din-astea. Oricum, așa-mi trebuie dacă beau apă amestecată cu rugină, mi-am zis și m-am dus jos la magazinul Beriozka din holul hotelului să-mi cumpăr câteva cutii de Coca-Cola făcută din apă și zahăr adevărate, „made in USA“.
Trei zile mai târziu, după ce ajunsesem deja la Leningrad, nu numai că arsura persista, dar am observat că-mi apăruse și o scurgere, un lichid lăptos de o respingătoare nuanță galben-verzuie. Nu mi se mai întâmplase vreodată, dar cunoșteam simptomele: „o inflamație muco-purulentă a căilor urinare“ nu este ușor de trecut cu vederea și, oricum, citisem destul de mult despre bolile venerice pe vremea când luasem foarte în serios blestemul lui Abdullah.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲
Policlinica No. 3 din Leningrad n-a adăugat nimic la impresiile pe care mi le făcusem mai de mult despre Uniunea Sovietică. Coridoarele acoperite cu un linoleum verde, scorojit, duhneau a mahorcă, cvas stătut și dezinfectante. Pacienți în halate de casă vișinii, făcute dintr-un material subțire de prosop, mototolit la poale ca o cârpă, se vânturau pe lângă mine, zorindu-se de la un cabinet la altul cu eprubete ciobite la buză și cu mici sticluțe verzui în mână. Am remarcat că niciunul dintre cei în halate nu purta și un cordon la mijloc – probabil, în Uniunea Sovietică, o măsură preventivă contra sinuciderilor.
Am căutat cabinetul de boli dermato-venerice, numai ca să mi se explice într-un târziu înapoi la poartă că ele fuseseră complet eradicate din anul 1981 (“Eradicate? Care din ele, cabinetele sau bolile?“), și că, dacă mă durea ceva, trebuia să mă duc la ginecologie. M-am dus și, bineînțeles, doctorul care m-a examinat a fost o femeie. Consultația mi s-a părut foarte scurtă. Interogatoriul amănunțit care a urmat s-a dovedit mult mai lung.
Cu o mână înmănușată în cauciuc, doctorița mi-a stors viguros din uretră câteva picături vâscoase pe o lamelă de sticlă, pe care a pus-o imediat la microscop.
– Gonoree simplă, m-a informat ea.
Am dat din umeri. Știam asta. Agentul patogen este gonoccocus simplex.
– Local sau de import? a continuat doctorița.
Mi-am dat seama că mă întreba dacă mă infectasem sau nu de la o rusoaică.
– Marfă străină, am răspuns. Oricum, nici măcar nu s-a întâmplat în URSS.
– Ah, în străinătate! Se complică treaba! Bărbat sau femeie?
„An-gie? An-gie! Ain’t it time we say good bye?“ Perioada de incubație se potrivea, dar, pur și simplu, nu se putea să fie ea. Mai degrabă, Dr. Charlie KinkAid o încasase de la unul din îngerii săi. Justiție poetică!? Poate.
– Femeie…
Dar dacă-i vorba de vreun gonococ rătăcit provenind de la un anume gondolier din Veneția?
– Cred că femeie, am îngăimat.
– Sigur? Nu suntem, din întâmplare, homo? mi-a făcut complice doctorița cu ochiul.
M-am uitat împrejur să văd cu cine mai eram homo, dar în cabinet nu se găseau decât ea și cu mine.
– Sigur.
– Căsătorită sau necăsătorită?
– Căsătorită. Oricum, acum o săptămână toate erau.
– Atunci, trebuie s-o contactezi imediat, ca nu cumva s-aibă timp să-și infecteze și soțul.
– Păi s-a întors la el de-acum o săptămână.
– Nu contează. Poate că nu l-a infectat încă. Poate că sunt căsătoriți de mulți ani. Trebuie s-o cauți și să-i spui.
– Vă promit.
– Dacă era o fată de la noi, ar fi trebuit să-mi dai numele ei întreg și adresa, mi-a spus cu severitate doctorița. Așa… Deși, dacă erau germeni de-ai noștri, ar fi fost mai bine. Ăștia sunt mai puțin rezistenți. Puteam folosi și antibiotice rusești.
– Nu contează. Numai să-mi treacă.
– Presupun că n-ai timp să aștepți până putem să obținem o cultură? a întrebat, cu o privire scurtă în direcția microscopului și a lamelei din el.
– Poimâine plec cu grupul la Riga. Stăm acolo trei zile. Pe urmă…
– O să încercăm atunci niște penicilină de-a noastră. Și niște albastru de metilen ca să-ți mai dezinfectăm puțin căile urinare.
Doctorița s-a dus la un dulăpior din colțul camerei și a scos de acolo un vraf de pliculețe. Unele erau din celofan și aveau buline albe înăuntru; celelalte, din hârtie maronie, erau umplute cu praf de metilen.
– Să iei de trei ori pe zi câte unul din fiecare. Și nu uita s-o cauți pe doamna aia.
– Bine, bine. Doar v-am promis.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲
Praful de metilen era foarte, dar foarte albastru, la fel de albastru ca și… uimitorul Spate Tehnicolor al lui Angie. Nu-i știam telefonul din Anglia și nici nu știam ce i-aș putea spune sau ce-aș fi aflat de la ea dacă apucam să vorbim. „Vina ta? Vina mea?”
Când grupul meu a avut o zi și jumătate liberă la Riga, am făcut o încercare de a zbura la Londra și înapoi în cursul a 24 de ore. Mi-am rezervat și biletul, dar ar fi trebuit să schimb avionul la Varșovia, iar de-acolo cursa de Londra pleca de pe un alt aeroport decât cel pe care aș fi aterizat. Mi-ar fi trebuit o viză poloneză, dar n-aveam timp s-o obțin. De fapt, m-am simțit ușurat când, în ciuda celor mai bune intenții, am fost nevoit să-mi anulez rezervarea.
N-avea rost să fac o tragedie din toată povestea. Ceea ce mi se întâmplase era doar unul dintre nenumăratele pericole la care un ghid de meserie trebuie să se aștepte în cariera sa, deși poate că, de data aceasta, primisem și un prim avertisment, un mic bobârnac din partea unei Mâini Atotputernice.
De când mă îmbolnăvisem, fusesem nevoit să-mi studiez mult mai des penisul. Ajunsesem aproape într-o relație simbiotică cu el, la fel ca Umberto, gondolierul venețian, care îi dăduse și un nume. M-am trezit și eu în vreo conversație vorbind despre mine și Bobby McGee. „Freedom is just another word for nothing but the blues, “ se plânsese Janis Joplin în „Me and Bobby McGee“. Avea dreptate Janis, mi-am zis, până mi-am adus aminte că Bobby McGee fusese ultimul ei șlagăr, ieșit pe piață în săptămâna în care murise.
Bobby al meu, în schimb, a rămas în viață. Anticorpilor mei le-a trebuit aproape o lună încheiată pentru a-i ucide pe intrușii de proveniență internațională. Între timp, ajunsesem deja înapoi la Ostende, unde mă pregăteam să încep un tur al Scandinaviei. Am continuat să înghit praful rusesc, iar urina mea a rămas viu colorată câteva săptămâni în șir. De câte ori foloseam un WC public, belgienii din dreapta și din stânga mea se holbau nedumeriți la curcubeul de un albastru sclipitor țâșnind din direcția pantalonilor mei întredeschiși și o luau imediat la goană.
– Oh! Mein Manneken Pis? Mais c’est rien! I’ve just got the blues this momin’, am răspuns în trei limbi deodată singurului om care s-a oprit întrebător locului. N-aveți de ce să vă bateți capul cu mine ori cu Bobby McGee! Blues-ul nu-i nimic altceva decât un om bun care se simte rău.
Belgianul (nici nu sunt sigur că era belgian, pentru că nu mi-a răspuns, deși îl luasem pe rând în flamandă, franceză și engleză), probabil că se simțea bine: n-a stat să afle mai mult și a întins-o repede, lăsându-mă să-mi strig tot năduful după el.
– Da, da, mă simt tare albastru pe dinăuntru, dar sunt prea dat naibii ca să mă plâng.
Cred că vorbeam mai mult ca să mă aflu în treabă. Amărăciunea din mine dădea pe dinafară de parcă ar fi țâșnit din prea-plinul unui pahar lovit deodată cu un ciocan. Gânduri contradictorii mi se încrucișau fără încetare prin minte.
„…- Culoarea ta predominantă este albastrul, mă prevenise Andy Schwartz, expertul autodidact în influența culorilor asupra subconștientului…“
„…între 1901 și 1905, Picasso a intrat în așa numită «epocă albastră». Sosit la Paris numai cu un an înainte de începutul acestei perioade, pictorul este încă departe de a se gândi la cubism. Paleta sa coloristică pare să fie dominată de o singură nuanță: un albastru rece, intens.
Picasso pictează cu predilecție arlechini plângând, muzicanți zgribuliți și femei firave cu trupuri hieratice, de-a dreptul egiptene (Vezi «Femeia cu evantai» – 1905-colecția Averell Harriman din New York). A urmat însă imediat «epoca roz», unde coloritul se schimbă, devine mai cald, iar aceleași personaje sunt acum pline de viață. În 1907, Picasso sintetizează toate aceste acumulări în «Domnișoarele din Avignon», punctul de plecare al întregii picturi modeme.“…
– Poate că nici eu n-am depășit încă perioada acumulărilor, mi-am zis, plin de speranță, deși „Domnișoarele din Avignon“ mi se păruse întotdeauna cel mai urât tablou al lui Picasso. Și-atunci, în ce direcție o să mă ducă acumulările astea? Până o să adaug încă o sută de negrișori în palmares?
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
„…Știința modernă nu poate, în stadiul actual, să ne explice în mod satisfăcător mecanismul direcțional al migrației insectelor, peștilor, păsărilor și, cu atât mai puțin, a oamenilor. Nimeni nu a putut să ne spună exact nici măcar după ce fel de repere se ghidează în călătoriile lor toate aceste specii de viețuitoare. Variații ale câmpului gravitațional al pământului? Hărți genetice?
Pozițiile stelelor, în timpul nopții, și ale soarelui, în timpul zilei? Numai foarte recent a fost descoperit faptul că majoritatea animalelor și insectelor răspund la schimbări infime în unghiurile de polarizare a luminii ce ne vine din cer. Când lumina soarelui (sau a stelelor) lovește moleculele gazoase din straturile cele mai înalte ale atmosferei, razele luminoase sunt împrăștiate în toate direcțiile și devin astfel polarizate:, separate, de fapt, după amplitudinea oscilației lungimii lor de undă.
Cum, de cele mai multe ori, distanța între moleculele de aer corespunde lungimilor de undă din spectrul pentru violetei ultraviolet, noi percepem cerul ca fiind albastru…”
Am continuat să mă simt bleumarin-închis pentru tot restul sezonului.
(VA URMA)
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
