CONVOIUL (VIII) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.101, 01/2026 ▲

This is the eighth part of the „The Convoy” series, presented in a bilingual Romanian-English format. „The Body of the Snake” continues the metaphorical exploration of a human column on a perpetual march, guarded by „Keepers”. The narrative delves into themes of individual apathy versus the collective drive for survival, illustrating a moment where external incitements to rebellion are met with both longing and resignation. As the convoy moves from restrictive paths to expansive, multi-lane roads, Schwartz masterfully examines the shifting nature of social control and the internal psychological landscape of those caught in the march.

I. TRUPUL ȘARPELUI

14.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Mă uit în stânga, e bine: coloana din depărtare este la datorie. Mă uit în față, păstrez cadența, încă n-au venit să-l extragă pe „Michi, Miky sau Miși”, pe care-l aud mormăind, lucru care îmi dă și el siguranță – a ajuns să facă parte din rutina binecuvântată a Convoiului. Merg, privesc în stânga, merg, privesc înainte, merg, privesc în dreapta. Acolo se află iar un grup de oameni. În mod evident, vor face tot posibilul pentru a se strecura printre noi. Mă uit la Paznic și, într-adevăr, deși nu privește decât în față, și-a mutat arma de la spate și o ține în bandulieră.

De data asta, lucrurile iau o altă întorsătură când trece pe lângă noi un automobil decapotabil de unde un individ în picioare strigă într-o portavoce:

– Fraților! De ce vă lăsați mânați asemenea oilor la abator? Vă mai aduceți aminte de viața din familie, de iubită, de părinți, de copii? Nu simțiți dorul casei familiale, mirosul prânzului în mijlocul celor dragi, plăcerile petrecerilor cu prietenii? Umblând atât, nici nu simțiți cum anii trec fără să vă mai bucurați de micile plăceri ale vieții! Uitați-vă în jur! Priviți la lumea cea mare, nu numai la drumul pe care sunteți mânați spre nici voi nu știți unde!
Privim în jur. Tocmai trecem, ca de obicei, pe lângă marginea unei așezări. De unde suntem, nici măcar nu ne putem da seama că ne aflăm lângă un sat sau lângă periferia unui oraș. Pe drumul nostru, o uliță perpendiculară îmi dă impresia că este chiar strada localului „La Conrad”. Parcă, în scurtul răgaz cât am trecut pe lângă ea, am impresia că am zărit până și firma roșie pe galben. Dar am văzut și glodul de pe drumul unde se jucau niște copii zdrențăroși. Cu toate amintirile redeșteptate de „La Conrad”, nu am fost atras nicio clipă de priveliștea dezolantă a străzii văzute din mers.

– Fraților! Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva! De ce amânați să duceți iarăși o viață normală, o viață liberă?
Automobilul și-a urmat drumul, treptat strigătele din portavoce s-au stins, apoi au revenit când din spate a trecut pe lângă noi un automobil decapotabil identic, cu cineva în picioare lansând același discurs. Între automobile, pășesc pe partea cealaltă a șoselei oamenii, de care suntem ferm convinși că abia așteaptă un prilej să se poată strecura printre noi. Prost îmbrăcați pentru vremea de afară, par niște fiare hăituite, ni se face milă de ei. Apoi iar trece un alt automobil cu aceleași îndemnuri. „Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva!”
Din Convoi ies în fugă niște bărbați, apoi și alți câțiva și dispar printre case. Paznicii se uită drept înainte și nu ripostează decât atunci când, doi bărbați, îndemnați de „Voi sunteți mulți, paznici doar câțiva!” atacă un soldat însoțitor. Acesta îi lovește cu patul armei, iar doi răzvrătiți cad printre automobile. Nu-i urmează nimeni. Nu le sare nimeni în ajutor. Convoiul mărșăluiește mai departe. Locurile devenite goale sunt imediat ocupate de cei din urma lor. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! În stânga, paralel cu noi, șirul de oameni sărmani, în față spatele antemergătorului oricând posibil ecran de televizor, în dreapta coloana din depărtare.

După ce am luat masa, unul se întinde pe spate și închide ochii. O siestă binevenită. Un paznic îl scutură și îi spune că e timpul să se pună în mișcare Convoiul.

– Mai stau puțin și vă ajung din urmă, spune omul.
Paznicul dă din cap:
– Treaba ta! Dar înapoi în Convoi nu vei fi lăsat să vii.
Omul râde și închide iar ochii. Convoiul trece pe lângă el.


Spre seară, ne ajunge din urmă. A fugit și respiră greu și într-adevăr nu mai e lăsat să intre în rând. Locul său a fost ocupat. Nu reușește nici în timpul nopții să ni se alăture. Vreme de câteva zile îl mai vedem pășind în ritmul nostru, dar pe partea cealaltă a drumului. Ultima oară l-am zărit printre sărmanii care tot speră să fie admiși în Convoi.

15.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Părăsim șoseaua și intrăm pe un drum mult mai îngust. Atât de îngust încât abia mai au loc paznicii de lângă noi. Doar ritmul a rămas același. Peisajul e frumos, nu ne încurcă nimeni mersul. În mod evident, Forurile Înalte au închis calea, nu vin vehicule din partea cealaltă, nu suntem decât noi pe acest tronson. Forurile Înalte se îngrijesc de toate.
Șirul celor ce au urmat atâta timp Convoiul n-are pe unde să vină alături de noi. Te obișnuiești cu toate. Și ai o senzație de disconfort, când un lucru nu-ți mai este accesibil, chiar și un lucru fără importanță, dar care a făcut parte din anturajul obișnuit. De cele mai multe ori nu ești conștient de motivul acelui disconfort. Acum, în dreapta nu mai văd coloana de la orizont, nu mai văd nici măcar orizontul. În stânga nu mai văd gloata disperată, dornică de a intra printre noi. Drumul șerpuiește printre dealuri, nu văd decât colinele înverzite, tufișuri și copaci revenind la viață. Se primăvărează, cerul e limpede, aerul e curat, totul parcă te îmbie la voioșie. Și, totuși, îmi lipsesc coloana din depărtare, privirile imploratoare ale grupului de oameni disperați și îi duc dorul și lui „Michi, Miky sau Miși” care nu mai merge alături de mine. Am devenit rigid, ultraconservator, orice schimbare mă descumpănește și mă deranjează. În locul lui „Michi, Miky sau Miși”, pășește în stânga mea un bărbat cam de vârsta mea, nici înalt, nici scund, nici slab, nici gras. Noroc doar că în dreapta îl am tot pe Roșcovan – cu care chiar mai schimbăm din când în când câteva cuvinte – și pe Paznicul meu. (Mi se pare o adevărată minune că tot el este cel ce se află în șir cu mine.) Totul pare în regulă, nu știu ce-mi lipsește, nu știu nici dacă-mi lipsește ceva. Simt în gură un gust de leșie. Nu mă plictisesc, dar aștept să se întâmple ceva. Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă nimic. Cadența pașilor noștri mi-a dat întotdeauna un sentiment de siguranță, odată învățată mi-a intrat în sânge asemenea bătăilor inimii. Când dintr-un motiv sau altul trebuie să încetinim ori chiar să ne oprim pentru câteva clipe, simt cum parcă și inima o ia razna.

Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă mimic. Ba da, ceva tot se întâmplă și acum: drumul iese din strâmtoare și devine iarăși lat. Privesc în dreapta și văd din nou orizontul și, forțându-mi ochii, văd și coloana de la orizont. În schimb, în stânga, peste Paznic și peste Roșcovan, nu mai văd gloata dornică de a intra printre noi. Drumul a devenit iarăși o șosea unde traficul n-a fost restricționat. Mașini mici, autobuze, tiruri, camioane și atelaje agricole ne întrec în viteză. Și vin și din sens opus. Șoseaua are patru benzi, câte două pentru fiecare direcție de mers. Plus câte o bandă de refugiu. Pe care mărșăluim noi. Din loc în loc, există amenajate parcări pentru vehicule, mese și bănci pentru călători. Și grupuri sanitare. Câteodată și rulote de unde se pot cumpăra răcoritoare, băuturi de tot soiul, cafea, sandviciuri și dulciuri. Când facem și noi pauză, nu ne oprim niciodată lângă acele rulote, n-ar avea niciun rost, noi avem de toate, primim tot ce este necesar. Câteodată avem totuși nostalgia cumpăratului. Dar tocmai atunci ne sunt date săculețe cu surprize, săculețe asemenea celor pe care le primesc rutierii în cursele profesioniste. După ce luăm din ele ce dorim, aruncăm săculețele pe marginea șoselei și năcăjiții care degeaba încearcă să pătrundă printre noi se reped fericiți să le prindă. Acum șirul acela nu ne acompaniază, dar sigur se va găsi cineva încântat să culeagă ce am aruncat noi. Ceea ce ne face să fim mândri. Ca după efectuarea oricărei fapte bune.
Traficul e aglomerat, printre mașini, autobuze și tiruri, abia poți vedea partea cealaltă a șoselei. Totuși, mi se pare că zăresc… Întotdeauna se întâmplă ceva. „Gloata imploratoare” nu ne mai urmează, în schimb, mi se pare că zăresc… că zăresc pe banda de refugiu de vizavi pe femeia cu care am petrecut Marțea Mare. Nu pot s-o văd tot timpul, între noi se interpune traficul agitat de pe șosea, dar când am câmp liber o revăd urmându-ne, pășind în ritmul nostru. Când ne oprim într-o parcare pentru masă, rămâne și ea pe loc.
Paznicul, „paznicul meu”, îmi dă din nou un sfat. De când mi-a sugerat să nu-mi folosesc țigările pentru trocul pentru un loc mai în spate, nu mi-a mai vorbit decât strict profesional.

– Îl mai vezi printre noi pe nesocotitul care a mai cerut să doarmă? Crezi că, dacă ai întârzia lângă ea, te-ai mai putea întoarce aici? Locul ți-ar fi ocupat în doar câteva secunde. (Nu e nici sfat, nici ordin. E doar o șoaptă.)
De data asta sunt eu cel care nu răspunde. Nici n-aș avea cum: Paznicul mi-a spus ceea ce a avut să-mi spună, s-a sculat și a plecat spre toaletă. Omul ăsta, mi-am zis, e bine intenționat, chiar când nu-mi convine ce-mi zice. Așezându-se lângă mine și așteptând un prilej să-mi poată șopti neobservat de altcineva, după ce în coloană nu mi-a răspuns la întrebare, a dovedit că a riscat vorbindu-mi în particular. Ceea ce nu mă determină neapărat să-i accept sfatul.
Când pornim, pornește și femeia din partea cealaltă a șoselei. Traficul e mai puțin la ora aceasta și sunt perioade când nu-mi obturează privirea. Când pot s-o zăresc, simt satisfacție. Ce-ar fi să traversez într-un asemenea moment șoseaua? E doar un impuls de o clipă. Îmi revin repede și-mi dau seama că în urma unui asemenea gest nesăbuit, dacă l-aș urma, ar trebui să lupt și eu cu cine știe câte probleme. Pe când aici, viitorul e sigur. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!

– Las-o! Nu te mai uita spre ea! (Pare un sfat.)
Din nou, se dovedește că se știe tot ce facem, tot ce simțim. Dar și de tot de ce avem nevoie. Nu trebuie să ne supărăm. altfel nu am putea fi serviți atât de exact și atât de prompt.

– Las-o! Nu-i mai da speranțe deșarte! (Pare un ordin.)
Nu răspund nimic. Nu-l întreb nimic, așa cum nu l-am întrebat nimic nici data trecută, când cu „valorificarea” țigărilor. Nu am înțeles nici atunci, cum nu înțeleg încă nici acum de ce mi-a dat acele sfaturi. Dacă voi vedea că nu mi se potrivesc, am tot timpul să nu le respect. Deocamdată mă gândesc la grija care ni se poartă și că prea multă grijă poate să te agaseze. Nu-mi dau seama de ce să te agaseze, când, în urma acelei protecții excesive, obții totul chiar și înainte de a cere. E mai bine să fie necesar să te lupți, să consumi timp, nervi și energie pentru ceea ce primești fără niciun efort? Mai ales că efortul luptei tale poate să nu ducă la niciun rezultat… Și totuși! „Parcă aș fi un copil mic, îmi spun, uneori copilul mic vrea să fie independent și pentru aceasta spune mereu «nu».” Nu răspund nimic, dar continui să privesc peste Roșcovan și peste Paznic spre femeia care pornește și ea când pornim și noi. Abia pot să-i deslușesc fața. Multă vreme nici n-am fost sigur că e cea cu care am petrecut acea Marțea Mare. Când e programată următoarea Marțea Mare?

– Când e programată următoarea Marțea Mare? întreb Paznicul.
Acesta privește înainte, poartă iarăși arma pe spate, privește înainte și nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Același rezultat. Abia la următorul popas catadicsește să se așeze lângă mine și-mi șoptește:
– Las-o în pace! Nu te mai uita la ea! N-o faci decât să-i creezi iluzii. E și ea un om, chiar dacă nu are nicio șansă să pătrundă în Convoiul femeilor. Nu-i crea iluzii!

Ce iluzii?!

I. THE BODY OF THE SNAKE

14.

Left, right, left, right, left, right!
I look to the left, it’s okay: the column in the distance is on duty. I look ahead, keep the cadence, they haven’t yet come to extract „Michi, Miky or Mishi”, whom I hear muttering, which also gives me confidence – he’s become part of the blessed Convoy routine. Walk, look left, walk, look forward, walk, look right. There’s a group of people again. Obviously, they’ll do their best to squeeze through. I look at the Keeper, and indeed, although he is only looking straight ahead, he has moved his gun from behind his back and is holding it in his bandolier.
This time, things take a different turn as a convertible car drives past us from where a standing individual shouts into a bullhorn:

– Brothers! Why do you let yourselves be herded like sheep at the slaughterhouse? Do you remember your family life, your girlfriend, your parents, your children? Do you not miss the family home, the smell of lunch among your loved ones, the pleasures of parties with friends? Walking like this, you don’t even feel how the years go by without enjoying life’s little pleasures! Look around you! Look at the big world, not only at the road you are being led to you don’t even know where!
Look around. We are just passing, as usual, the edge of a settlement. From where we are, we can’t even tell that we are near a village or the outskirts of a town. On our way, a perpendicular alleyway gives me the impression that it is the street of „Chez Conrad. ” It seems that, in the brief time we passed it, I even caught a glimpse of the red sign on yellow. But I also saw the roadside gloom where some ragged children were playing. With all the memories reawakened by „Chez Conrad, ” I wasn’t attracted for a moment by the desolate sight of the street seen from the road.

– Brothers! There are many of you, only a few guards! Why are you delaying leading a normal life again, a free life?
The car went on its way, gradually the shouts from the loudspeaker faded, then returned when an identical convertible passed us from behind, with someone standing up and making the same speech. Between the cars, people were walking on the other side of the road, whom we were firmly convinced were eager for an opportunity to slip past us. Poorly dressed for the weather outside, they look like hunted beasts, we pity them. Then another car drives past with the same exhortations. „There are many of you, only a few guards!”
A few men run out of the convoy, then a few more, and disappear into the houses. The guards look straight ahead and do not retaliate until two men, urged on by „You are many, only a few guards!” attack an accompanying soldier. He hits them with the butt of his gun, and two rebels fall among the cars. No one is following them. No one comes to their aid. The convoy marches on. The empty seats are immediately taken by those behind them. Left, right, left, right, left, right! On the left, parallel to us, the line of poor people, in front the back of the ever-possible TV screen, on the right the column in the distance.
After we’ve eaten, one lies back and closes his eyes. A welcome nap. A guard shakes him and tells him it’s time to get the Convoy moving.

– I’ll be a little longer and I’ll catch up, the man says.
The guard nods:
– Your business! But back in the Convoy you won’t be allowed to come.
The man laughs and closes his eyes again. The Convoy passes him by.

Towards evening, he catches up with us. He’s running and breathing hard and really isn’t allowed back in line. His place has been taken. He doesn’t manage to join us during the night either. For several days we see him walking at our pace, but on the other side of the road. The last time we saw him, he was among the poor people still hoping to be admitted to the Convoy.

15.

Left, right, left, right, left, right! We leave the road and enter a much narrower road. So narrow that there’s barely room for the guards next to us. Only the pace has remained the same. The scenery is beautiful, no one gets in our way. Obviously, the High Forts have closed the path, no vehicles are coming from the other side, it’s just us on this stretch. The High Forts are taking care of everything.
The line of those who have followed the Convoy for so long has nowhere to come with us. You get used to it all. And you get a sense of discomfort, when something is no longer accessible to you, even something unimportant, but which has been part of the usual entourage. Most of the time you are not aware of the reason for that discomfort. Now on the right I can’t see the column on the horizon, I can’t even see the horizon anymore. On the left I no longer see the desperate mob, eager to enter our midst. The road winds through the hills, I see nothing but green hills, bushes and trees coming back to life. It’s springtime, the sky is clear, the air is clean, everything seems to invite you to cheerfulness. And yet I miss the column in the distance, the pleading looks of the group of desperate people, and I also miss „Michi, Miky or Mishi” who no longer walks with me. I have become rigid, ultra-conservative, any change dismays and disturbs me. Instead of „Michi, Miky or Mishi”, a man about my age, neither tall, nor short, nor skinny, nor fat, steps in on my left. Luckily, to my right I still have the Redhead – with whom I even exchange a few words from time to time – and my Keeper. (I find it a wonder that he’s the one in the row with me.) Everything seems fine, I don’t know what I’m missing, I don’t know if I’m missing anything. I can taste the lye in my mouth. I’m not bored, but I’m waiting for something to happen. Although something always happens, it doesn’t seem to be happening now. The cadence of our footsteps has always given me a sense of security, once learned it has entered my blood like a heartbeat. When for one reason or another we have to slow down or even stop for a few moments, I feel like my heart goes crazy too. Although something always happens, now it seems like nothing is happening. Yes, something is still happening now: the road comes out of the strait and becomes wide again. I look to the right and see the horizon again and, straining my eyes, I also see the column on the horizon. On the left, however, over the Keeper and the Redhead, I no longer see the mob eager to enter our midst. The road has again become an unrestricted road. Small cars, buses, lorries, trucks and farm tractors are speeding past us. And they’re coming from the opposite direction. The road has four lanes, two in each direction. Plus, a refuge lane. On which we march. There are parking spaces for vehicles, tables and benches for passengers. And toilets. Sometimes even caravans where you can buy refreshments, drinks of all kinds, coffee, sandwiches, and sweets. When we take a break, we never stop near those caravans, there’s no point, we have everything, we get everything we need. Sometimes we still feel nostalgic for shopping. But then we are given bags of surprises, bags like the ones the racing drivers get in professional races. After we take what we want from them, we throw the bags on the side of the road and the loonies who are vainly trying to get in our midst happily rush to catch them. Now that string doesn’t accompany us, but surely someone will be happy to pick up what we’ve thrown. Which makes us proud. As after the accomplishment of any good deed.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

The traffic is crowded, with cars, buses, and trucks, you can barely see the other side of the road. Still, I think I can see… There’s always something going on. The „begging mob” is no longer following us, instead, I seem to see… I see the woman I spent Big Tuesday with in the refuge lane across the street. I can’t see her all the time, the hectic traffic on the road comes between us, but when I have a clear field, I see her following us, walking at our pace. When we stop in a car park for lunch, she stays there too.
The guard, „my keeper”, gives me a tip again. Ever since he suggested I not use my cigarettes to barter for a seat further back, he has spoken to me only strictly professionally.
– Do you still see the fool who asked to sleep? Do you think if you were late for her, you could come back here? Your place would be taken in seconds. (It’s neither advice nor orders. It’s just a whisper.)
This time I’m the one not answering. I couldn’t possibly: The Keeper told me what he had to tell me, got up, and headed for the restroom.

This man, I thought to myself, means well, even when I don’t like what he says. Sitting next to me and waiting for an opportunity to whisper to me unnoticed by anyone else, after not answering my question in the column, he proved he was taking a risk by speaking to me in private. Which doesn’t necessarily lead me to accept his advice.
As we start off, so does the woman on the other side of the road. Traffic is less at this time of day and there are times when it doesn’t obstruct my view. When I can see her, I feel satisfaction. What would it be like to cross the road at a time like this? It’s just a moment’s impulse. I recover quickly and realize that after such a reckless gesture, if I followed it, I would have to fight who knows how many problems myself. Whereas here, the future is certain. Left, right, left, right, left, right!

– Leave it. Stop looking at her! (Sounds like advice.)
Once again, it turns out that everything we do, everything we feel, is known. But also, everything we need. We mustn’t get upset. Otherwise, we could not be served so accurately and so promptly.

– Let her go! Don’t give her any more vain hopes! (Sounds like an order.)
I don’t answer anything. I don’t ask him anything, just as I didn’t ask him anything the last time, when with the ” valorization ” of cigarettes. I didn’t understand then, just as I still don’t understand why he gave me those tips. If I see that they don’t suit me, I have all the time in the world to disregard them. For now, I’m thinking of the care that is being taken of us, and that too much care can get you hooked. I can’t see why it should get to you, when, in the wake of that over-protection, you get everything before you even ask for it. Is it better to have to fight, to expend time, nerves, and energy for what you get without any effort? Especially since the effort of your struggle may not lead to any result? And yet! „It’s like being a little child, I tell myself, sometimes the little child wants to be independent and for this he always says ‘no’.” I don’t answer anything, but I keep looking over Redhead and over the Keeper to the woman who also starts when we start. I can barely make out her face. For a long time, I wasn’t even sure it was the one I spent that Big Tuesday with. When’s the next Big Tuesday?

– When’s the next Big Tuesday? I ask the Keeper.
He looks forward, puts the gun on his back again, looks forward and doesn’t answer me. I repeat the question. Same result. It is only at the next stop that he decides to sit next to me and whispers:
– Leave her alone! Stop looking at her! All you’re doing is creating illusions. She’s human too, even if she has no chance of getting into the Women’s Convoy. Don’t delude her!

What illusions?!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: