
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.109, 09/2026 ▲
Maria (II), Nicholas Jordan ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr. 109, 9/2026 ▲▲▲ Noi mai credem încă în cultură!
Rezumat: În cea de-a unsprezecea zi a itinerariului prin nordul Moldovei, călătoria naratorului se transformă într-un tur intens, copleșitor, al ctitoriilor legendare — de la Voroneț și Arbore până la Sucevița și Putna.
Obosit de încărcătura vizuală densă a acestor „Biblii în benzi desenate” și a frescelor bizantine, grupul de turiști occidentali primește un scurt răgaz printr-un ocol în satul Marginea, renumit pentru ceramica sa neagră, străveche, cu rădăcini în tradițiile geto-dacice.
Pe fundalul unor tensiuni geopolitice nerostite, al discuțiilor despre regimul comunist și al prezenței evanescente a misterioasei Maria — care pleacă brusc spre București alături de niște jurnaliști austrieci —, narațiunea explorează contrastul izbitor dintre realitatea crudă a peisajului românesc și percepțiile celor veniți din afară. Între turismul de masă, umbra ascetică a sihaștrilor ortodocși (precum Sfântul Chiriac) și o atmosferă tot mai densă, aproape halucinantă, capitolul culminează cu o profundă introspecție nocturnă la Putna, unde epuizarea fizică și fiorul mistic se împletesc fără drept de apel.
Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan
CAPITOLUL 16
Maria (II)
Colindul meu fără sfârșit a continuat, purtându-mă într-un cerc larg, întortocheat, spre celelalte mănăstiri: întâi la Voroneț, apoi la Humor, Arbore și Sucevița. În fiecare din ele n-am stat mai mult de o oră. Cu toate acestea, în ciuda explicațiilor copioase date de Nic, celor din grup le venea din ce în ce mai greu să ingurgiteze imensele scene viu colorate înglobând procesiuni a sute și chiar mii de personaje. Chiar dacă puteau accepta că aveau în față un fel de biblii realizate din benzi desenate, ordinea și selecția subiectelor tratate erau greu de urmărit pentru cei crescuți în dogmele catolice sau protestante. Deja de la Voroneț („Sixtina Orientului“, „Perla Bucovinei“) încolo, majoritatea celor din grup nici nu și-a mai bătut capul să vadă interiorul bisericilor.

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.109, 09/2026 ▲
L-am rugat pe Nic să găsească o diversiune, „ceva mai ușor pentru mințile lor, ceva care să nu-i oblige să gândească atâta“. După ce s-a sfătuit puțin cu șoferul, Nic a oprit autocarul cu câțiva kilometri înainte de Sucevița, în satul Marginea, „cunoscut în lumea întreagă pentru ceramica neagră fabricată aici, urmând tipare neschimbate din vremea geto-dacilor.“
Tot grupul s-a năpustit într-o piațetă ca să cumpere seturi de farfurii și vase negre ca smoala, neornamentate, cu excepția unor simple ondulații zgâriate pe margini. Vânzătoarele, câteva țărănci posomorite, și ele îmbrăcate în vestminte de aceeași culoare cu ceramica lor, s-au luminat imediat la față când au văzut autocarul încetinind. Au scos repede la vânzare și alte lucruri, despre care Nic nici nu ne pomenise măcar: teancuri de șervete din in, brodate migălos de mână și câteva mici grămezi de ouă, pictate în culori vii, ca de Paști, majoritatea decorate pe deasupra și cu fel de fel de motive geometrice.
– Ouă de Paști înaintea Crăciunului? a exclamat una dintre canadiencele care tricotau tot timpul. Asta aduce ghinion.
– Depinde câte cumpărați, am încercat eu să glumesc. La vamă, vă vor lăsa să treceți granița cu cel mult patru de persoană. Am înțeles că exportul de ouă din România este strict reglementat din cauza penuriei de alimente.
Ca de obicei însă, cuvintele mele au fost ascultate cu deplină religiozitate. Ca să fie siguri că nu vor avea probleme la plecare, niciunul din cei prezenți n-a cumpărat mai mult de trei ouă.
Ultima destinație iconografică a zilei, Sucevița, mi s-a părut mai impozantă decât celelalte patru „Bijuterii ale Moldovei“. Poate că impresia de masivitate se datora mai mult geometriei severe a zidurilor sale groase, cenușii, cu turnuri octogonale la colțuri. Interiorul însă, chiar dacă, după monocromia zidurilor fortificate, a urmat explozia de culoare a pereților bisericii, n-a mai avut asupra noastră un efect atât de covârșitor. Până și schema culorilor își pierduse parcă din intensitate. La Voroneț, dominase un albastru ultramarin, scânteietor aproape, la Arbore un verde mai palid, ca smaraldul, iar aici, la .Sucevița, un negru-vânăt, mai curând pastel.
Ca de obicei, latura sudică era cea mai bine păstrată. De data aceasta însă, subiectul se schimbase față de ce văzusem la celelalte mănăstiri.
– Ce vedeți acolo, este „Scara virtuților“, un motiv religios găsit numai în Biserica ortodoxă, ne-a explicat solemn Nic. Înainte de a fi primiți la Judecata de Apoi, toți credincioșii trebuie să treacă printr-un fel de purgatoriu – „Vămile Văzduhului“. Douăzeci și patru de diavoli, fiecare specializat într-un păcat anume, controlează sufletele păcătoșilor imediat după moarte.
Și cine mai știe de câte ori vom fi vămuiți cu toții încă înainte de a ne da duhul? în mod clar, vizita la mănăstiri începuse deja să aibă un efect marcant asupra psihicului meu.

După plecarea de la Moldovița, o căutasem din ochi pe Maria în fiecare loc unde mai poposisem. N-o zărisem însă nicăieri, nici pe ea, nici măcar Toyota cea prăfuită a austriecilor. Era posibil să o fi molipsit și pe ea paranoia celor doi reporteri, care-și imaginau că securitatea română încearcă să-i urmărească cu ajutorul unui autocar cam leneș, ,plin cu turiști din Occident.
Mi se părea greu de crezut însă. De fapt, știam că nici nu putea fi vorba de așa ceva. Ocheada prelungită de la despărțire fusese de ajuns. Știam că privirea ei rămăsese ațintită asupra mea până ce ieșisem pe poarta mănăstirii.
Eram atât de sigur că vom petrece noaptea la Putna împreună, încât începusem să-mi fac probleme asupra aranjamentelor de camere ale grupului. În timp ce autocarul parcurgea cei 40 de kilometri ce ne despărțeau de destinație, simțisem la fel de puternic în ceafă și privirea arzătoare a Moirei. Puteam însă oricând să-i spun că, pentru moment, era totuși mai bine ca unul din noi doi, în speță ea, să petreacă încă o noapte în camera lui Geoffrey.
În schimb, îmi făceam deja planuri în legătură cu Maria. Bănuiam că îndelungata călătorie prin țară a reporterilor austrieci o va duce, până la urmă, la București, acolo unde, în câteva zile, urma să ne încheiem și noi turul. Mă vedeam plimbându-mă mână în nună cu ea pe străzile ale căror nume ciudate le învățasem atât de repede. Mă vedeam cu ea încă și mai departe, mână în mână pe plajele din San Diego și Los Angeles, răspunzând într-un fel tânguirilor neîncetate ale maică-mii, „Anii cei mai frumoși din viață, și tu ți-i petreci pe drumuri“.
Poate că, de fapt, asta și era explicația atracției instantanee pe care o simțisem pentru Maria: cineva care trăia la fel ca mine, într-o călătorie veșnică, și, în plus, cineva care, atunci când îl deranja ceva, nu se temea să se ia la ceartă cu oricine. În scurtul răstimp cât ne cercetasem unul pe altul, ochii ei mă măsuraseră cu o curiozitate nedisimulată. Văzusem o lume întreagă în străfundurile lor, un univers neexplorat. Nu mă simțeam intimidat însă. Credeam că și eu aveam tot atât de mult să-i ofer, iar pe deasupra știam că amândoi ajunsesem deja la o înțelegere. Avem atâtea locuri de colindat împreună.
O dată ce autocarul a ajuns la Putna, („Necropola și ctitoria lui Ștefan cel Mare, cel mai de seamă voievod al Moldovei, supranumit de contemporanii săi «Atletul Creștinătății»“, ne-a spus, plin de respect, Nic), m-am mai liniștit puțin. Mașina austriecilor aștepta cuminte în fața complexului turistic din fața mănăstirii. Ocupanții erau probabil înăuntru. Când am pătruns în holul hotelului, i-am zărit într-adevăr pe cei doi ziariști, alături de un bărbat îmbrăcat într-o haină lungă de piele pe care nu-l mai văzusem înainte, îngrămădindu-se cu toții în fața cabinei telefonice. Am bănuit că Maria era înăuntru, încercând să le aranjeze o nouă întâlnire cu vreun sfânt sau vreun sihastru de care nimeni nu mai auzise. Mi-am fluturat mâna către cei doi austrieci, dar, deși am observat că amândoi mă văzuseră, numai unul din ei mi-a răspuns la salut. Nu mi s-au părut nepoliticoși, ci numai extrem de preocupați. N-am simțit că persoana mea îi interesa prea mult. Nici nu le pasă de mine. Tipa aia m-a luat peste picior spunându-mi că semăn cu un securist.
M-am oprit la recepție ca să ridic cutia de carton în care se găseau cheile de la camere. După ce-am-urcat în hotel, am descoperit că, din nou, closetele erau comune, undeva la capătul palierului. Am dat drumul la apa de la chiuveta din cameră, dar nu funcționa decât robinetul cu apă rece. Mi-am scos capul pe coridor să văd ce-mi fac turiștii. În fața toaletei femeilor, se formase deja o coadă. Nu era nimeni la bărbați și nici n-am văzut pe vreunul ieșind din cameră. Părea că ei se descurcaseră mai repede.
Înainte de a coborî pentru cină, m-am pregătit cu mai multă atenție decât de obicei. După ce m-am ras, mi-am studiat cu atenție fața în oglindă. Nu arătam prea rău. Părul îmi strălucea sănătos, chiar și la lumina chioară a becului de deasupra chiuvetei. Oricum, ca să fiu sigur, i-am adăugat și puțin gel în caz că vreun fir nu stătea cuminte la locul lui. Pe deasupra, tenul meu își păstrase intact stratul arămiu căpătat în timpul săptămânii din Malta. Mă îndoiam că se găseau prin România atât de mulți localnici cu fața pârlită de soare în luna decembrie. Peste tricou mi-am pus repede una din cămășile mele hawaiene. Securist care vorbește germana? Să i-o spui lui mutu’!
În restaurant, Nic s-a apropiat grăbit de mine:
– Unde-ai fost până acuma? Măria te-a căutat cu disperare.
– O cunoști?
– Sigur că da. Am fost colegi, pe vremea când am început cursurile de ghizi la București. Dar pe mine m-au pus pe tururi, în timp ce pe ea au angajat-o direct la protocol.
– Și ce, asta-i vreo cinste atât de mare?
– Sigur că da, a repetat el ca un automat. Păi, ca să lucrezi la protocol, trebuie să…
Nic s-a uitat încruntat la mine, ca și cum l-aș fi obligat la o explicație mult prea lungă.
– Oricum, a continuat el. M-a rugat să-ți spun că trebuie să plece de urgență la București și că speră să te vadă acolo. Timp de o jumătate de oră, n-a făcut altceva decât să mă întrebe despre tine, de unde vii, câți ani ai, și așa mai departe. Nici nu reușesc să înțeleg când sau cum anume v-ați întâlnit! Doar sunt împreună cu tine tot timpul.

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.109, 09/2026 ▲
Am lăsat partea cu „împreună“ să treacă pe lângă mine fără comentarii. Din dimineața în care părăsisem Branul, privirile lui Nic nu se dezlipiseră de Susan, nu de mine (și asta poate că începuse încă de mai înainte, fără să observ eu). Adevărul era că și Susan părea la fel de fascinată. Câteodată, în privința asta, ghizii locali mă eclipsau cu o repeziciune inexplicabilă, cel puțin pentru mine însumi. Oricum, în ceea ce o privește pe Susan, e limpede că, pentru cât îi pasă ei acum, amicul Doug de la Houston n-are decât să facă orice-i trece prin cap, inclusiv să ceară azil politic la Puerto Vallarta.
– Cât de bine o cunoști? am întrebat eu preocupat
– Suntem amici. M-aș mira dac-ai ajunge undeva cu Maria. Știu sigur că nu-i interesată să aibă un iubit Ea însăși se descrie ca fiind o sălbatică.
– Trăiește singură?
– După cât știu eu, da.
– Poate că de-aia o interesează sihaștrii. Am auzit-o discutând despre asta cu o călugăriță.
– Sihaștrii ne interesează pe toți. Suntem un neam de sihaștri. Cel puțin, din punct de vedere spiritual. Fiecare își vede de ideile lui.
– Ieri sau alaltăieri ai zis că sunteți cu toții țigani. Mi s-a părut ciudat. Țiganii sunt nomazi. N-am prea auzit de mari călători provenind din România.
– M-am săturat să-i tot aud pe turiștii americani spunând „romany, romany“ de câte ori văd un țigan. Credeam că în engleză țigan se spune gypsy.
– De fapt, se poate folosi la fel de bine și romany. Amândoi termenii sunt corecți. În engleză.
– Poate, dar pentru noi sună: România, patria țiganilor.
– Patria țiganilor e în nordul. Indiei. Ascultă-mă pe mine, nimeni nu încearcă deliberat să vă jignească. Este o simplă neînțelegere. România nu prea e cunoscută pe la noi. Transilvania, da. Din cauza lui Dracula.
– Imposibil! Este imposibil să nu fi auzit și voi ceva despre România. Din cauza lui Ceaușescu!
– De ce?
– Pentru că reprezintă modelul perfect al dictatorului paranoic. Presupun că toată lumea se întreabă când îi vine și lui rândul să cadă.
– Ce, crezi că-i unicul? Și crezi că americanilor de rând le pasă?

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.109, 09/2026 ▲
M-am uitat la Susan, care tocmai se așezase cu un zâmbet șiret la masa noastră, mutându-și des privirea de la Nic la mine și înapoi. Are de gând să ne joace unul contra celuilalt? Am observat că și ea își dăduse cu gel prin păr.
– Susan, ai idee cum îl cheamă pe președintele României?
– Habar n-am. De ce?
– Voiam să ilustrez un exemplu.
– Stai puțin. Mi-aduc aminte că acum o lună, gimnasta aceea celebră – cum o mai cheamă?
– Comaneeci? a fugit în America din cauza lui sau a fiului său, și că numele de botez al amîn- durora este același cu-al lui, a încheiat Susan, arătând cu capul spre Nic.
– Vezi? m-am întors către ghidul român. Mai bine spune-mi dacă știi ceva despre sfântul Chiriac.
– Văd că și pe tine te interesează pustnicii.
Am cunoscut unul odată. În avion. Se ducea la o pustnicie în Sri Lanka.
– Sri Lanka? Adică Ceylonul, nu? Păi, asta-i o insulă tropicală. Sfântul Chiriac a făcut pustnicie adevărată, după Biblie: fără haine, fără hrană, fără apă, fără unelte. Patruzeci și patru de ani a trăit într-o grotă din Munții Neamțului, la vreo 100 de kilometri de-aici.
– Cum adică: fără apă? Patruzeci și patru de ani?
– Cu ce apă a găsit și el în pădure. Gândește-te însă: era gol, dezbrăcat, undeva, în creierul munților din nordul Moldovei, și nu în vreun deșert sau, și mai aiurea, în Sri Lanka. Se spune că după vreo 20 de ani în sihăstrie sfântului Chiriac îi crescuse păr pe tot corpul. .
– Și când s-a întâmplat treaba asta?
– Secolul al XVII-lea. Dacă vrei, pot să-ți arăt o chilie de sihastru foarte aproape de-aici.
Era întuneric deja, iar Susan se săturase să ne tot audă vorbind românește. I-a făcut un mic semn cu degetul și duși au fost.
– Mai bine ți-o arăt mâine dimineață, s-a întors Nic din ușă cu un zâmbet fals.
Am dat din cap a lehamite și Nic a închis repede ușa. Dar n-am apucat să rămân singur cu gândurile mele nici măcar trei secunde. Geoffrey și Moira s-au așezat zgomotoși la masa mea.
– Ce trist e ca cineva să fie nevoit să mănânce singur, m-a privit compătimitor Geoffrey. Promit că de-acum încolo îți vom ține mereu companie la masă.
– Din contră, petrec 16 ore pe zi împreună cu grupul. Poate că-mi face plăcere să mai stau și eu singur câteva momente, măcar atunci când mănânc.
– Ce se aude cu camera? m-a întrerupt nerăbdătoare Moira. Nu uita c-ai promis!
Inițial, am fost tentat să-i spun că aveam de gând să repet aranjamentul din noaptea trecută și să împart camera cu Geoffrey. Ar fi însemnat însă că începuse să-mi fie frică de proprii mei turiști. Aș fi putut la fel de bine să mă las de meserie. Mi-am băgat mâna în buzunar, am scos de-acolo cheia și i-am întins-o Moirei.
– Prima pe dreapta. O sută cinzeci și trei. Vin și eu sus în cinci minute.
Dar după cinci minute m-am răzgândit din nou. M-am dus cu Geoffrey la bar și n-am urcat la mine în cameră decât după miezul nopții.
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Moira mi-a întâmpinat sosirea în deplină tăcere. De fapt, era evident pentru amândoi că în noaptea aceea vorbele nici nu-și aveau rostul. Dar, dacă Moira se așteptase cumva ca și eu să mă alătur listei, probabil destul de lungi, a celor care nu fuseseră în stare să-i țină piept, se înșelase amarnic. Aveam și eu nevoie de ea, cel puțin la fel de mult cât avea ea de mine. Anticipasem cu atâta înflăcărare o întâlnire cu Maria, încât, atunci când Nic mi-a spus că plecase cu ziariștii, mi-a trebuit mai mult de o jumătate de oră ca să mă dumiresc că n-aveam cum s-o văd în seara aceea, si poate chiar niciodată – era foarte posibil ca ea să fie nevoită să părăsească din nou Bucureștiul înainte de întoarcerea grupului meu. Nu asta mă preocupa însă. Știam cu toată ființa mea că aveam s-o mai văd pe Maria. Totuși, acum c-a plecat, nu e aproape indecent să mă reped imediat în brațele Moirei 1 Două ore cu Geoffrey la bar m-au determinat să aleg pe cea mai suportabilă dintre două rele.
Când m-am întins, în sfârșit, lângă ea, Moira a tras vijelios pătura la o parte și a sărit ca arsă din pat. S-a repezit desculță pe podeaua rece până la perete ca să aprindă lumina, și-apoi a rămas nemișcată lângă comutator, inspectându-mă rapid din cap până-n picioare. Am crezut că voia să se asigure dacă mă dezbrăcasem sau nu, însă ochii ei larg deschiși, puțin bulbucați, rămăseseră ațintiți, ca asupra unei flăcări, numai asupra feței mele. A revenit fără grabă lângă mine și, pentru câteva minute, s-a mulțumit să-mi conducă mâinile prin toate ascunzișurile corpului ei, torcând ușor, cu un sunet jos, gutural, rezonându-i în gâtlej, ca al unei pisici. Pe neașteptate, și-a încolăcit cu putere brațele în jurul gâtului meu și m-a tras cu totul deasupra ei. Cât timp am făcut dragoste, privirea sa întunecată nu s-a dezlipit de a mea, fixându-mă cu o intensitate sălbatică. În alte ocazii, obișnuiam să mai închid din când în când ochii, mă gândeam și eu la tot felul de lucruri – de data aceasta, aș fi vrut chiar câteva momente în care să mă pot gândi puțin la Maria – însă ardoarea Moirei m-a molipsit și pe mine. Nici n-am mai clipit, decât în rarele ocazii când a clipit și ea.
Cu trecerea orelor, ochii mei obosiți au început să-mi ardă, de parcă cineva mi-ar fi aruncat câte un pumn de nisip fierbinte sub fiecare pleoapă. Fața palidă a Moirei, niciodată la mai mult de cinci centimetri de a mea, căpătase cu încetul o plasticitate nebănuită. Capul ei părea să se lățească sau să se îngusteze după voie, căpătând forme fantastice, pe-alocuri neomenești, aducându-mi rând pe rând în minte fețele îngerilor și demonilor de pe pereții mănăstirilor prin care îmi petrecusem ziua.
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Când, într-un târziu, Moira s-a desprins cu un geamăt din încleștare, nu i-am dat răgaz să-și tragă răsuflarea și am luat-o imediat înapoi în brațe. Am început să o sărut din nou, cu încă și mai multă patimă, ca și cum întreaga mea existență depindea de satisfacția ei deplină. Privirea hipnotică s-a însuflețit întrucâtva, continuând însă cu aceeași încăpățânare oarbă să încerce să soarbă ceva ascuns adânc în mine, poate vitalitatea mea neașteptată, elanul care, pentru o clipă, o copleșise. Dar, curând după aceea, ochii ei și-au reluat expresia implacabilă, insuportabilă chiar, și cel care s-a prăbușit epuizat pe perne cel dintâi am fost eu, după câteva secunde pierdut complet pentru Moira în brațele moi ale somnului.
(VA URMA)
Maria (II), Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.109, 9/2026 ▲▲▲
Noi mai credem încă în cultură!
Abstract: In the eleventh day of the itinerary through northern Moldavia, the narrator’s journey becomes an intense, overwhelming tour of legendary religious foundations—from Voroneț and Arbore to Sucevița and Putna.
Weary of the heavy visual load of „comic-book Bibles” and Byzantine frescoes, the Western tour group is offered a brief detour to the village of Marginea, renowned for its ancient, black pottery rooted in Geto-Dacian traditions.
Against the backdrop of unspoken geopolitical tensions, discussions about the communist regime, and the elusive presence of the mysterious Maria—who suddenly departs for Bucharest alongside Austrian journalists—the narrative explores the striking contrast between the raw reality of the Romanian landscape and external perceptions. Between mass tourism, the stark ascetic shadow of Orthodox hermits (such as Saint Cyriacus), and an increasingly dense, hallucinatory atmosphere, the chapter culminates in a profound nocturnal introspection at Putna, where physical exhaustion and mystical resonance intertwine without appeal.
Readings in English
![]() | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
![]() | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
![]() | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |







