CONVOIUL (XII) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.105, 05/2026 ▲

The Convoy (XII) by Gheorghe Schwartz
Translated by Eugene MATZOTA
ALTCULTURE MAGAZINE No. 105, 05/2026

Abstract:
In this introspective chapter, the protagonist navigates the unsettling reality of life after exiting the „Convoy”—a regimented, utopian-like structure he refers to as the „Body of the Serpent.” Trapped in a city that feels both alien and hauntingly familiar, he seeks refuge in a hotel lobby during a relentless rainstorm, searching for answers among other defectors. His attempt to decode the motives behind their „unthinkable” abandonment of a secure life culminates in a strained, enigmatic encounter with a fellow exile—a man of refined, diplomatic demeanor who embodies the very contradictions of their shared past.

Through their dialogue, the story masterfully explores the existential cost of uniformity, the illusion of personal initiative in a world governed by rigid hierarchies, and the subtle, psychological surveillance that transcends the boundaries of the Convoy itself. This segment serves as a profound meditation on the struggle to maintain one’s individuality—and the „small habits” that anchor it—within the crushing pressure of a controlled society.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

21.

A doua zi am umblat prin oraș, am intrat prin prăvălii, am încercat să intru în vorbă cu oamenii. M-am așezat lângă un bătrân pe o bancă într-un parc. L-am rugat să-mi spună cum pot să ajung la un local Brown+. Mi-a explicat, deși a precizat că el preferă tot vechiul KFC. Dar un „La Conrad”? Nu, el „nu-și pierde vremea” la nici un „Conrad”. Dar la „Konrad”? „La Konrad” nu este de nasul lui. Și chiar dacă și-ar putea permite acel loc, n-ar fi atât de prost să-și toace banii acolo. Păi, acolo se fac și se desfac marile relații, îl incit. Nu mă interesează, eu am cât am și nu mă aventurez pentru mai mult. După o pauză a adăugat că numai un prost riscă să piardă ceea ce are. Mai departe discuția nu s-a legat, deși eu am ales intenționat un om în vârstă, zicându-mi că acela a trăit vremurile pe care le-am trăit și eu.

Numai că el a trecut treptat, chiar dacă nu în întregime, la schimbările apărute, pe când peste mine noutățile tehnice m-au surprins asemenea unui tsunami. Și mai este ceva, omul își masca cu greu suspiciunea față de mine îmbrăcat în hainele primite în Convoi. Nu știu dacă mă considera un ciudat, pentru că am renunțat (sau am fost dat afară?) la statutul de privilegiat, pentru care restul omenirii trebuie să depună atâtea eforturi să-i ofere tot ce-și dorește sau mă suspecta că aș fi unul dintre tâlharii care a jefuit un ieșit din marele marș. Discuția nu s-a legat și, colac peste pupăză, a început să plouă. Intenția mea de a prelua informații de la lumea de pe stradă a trebuit să constat că a devenit irealizabilă. Parcul mi-a fost singurul loc accesibil pentru a socializa, pentru oriunde altundeva, o cafenea sau un local, nu aveam bani.
Ploaia s-a întețit și am chemat mașina. Care a sosit aproape instantaneu. M-am așezat pe locul șoferului, iar pe ecranul de pe bord a apărut semnul întrebării. Nu știu unde să mergem. Dacă aș ști, mașina mi-ar citi gândul și nu ar mai posta acel semn al întrebării.
Stau în mașină și ascult ropotul ploii. Chiar nu știu ce să fac mai departe. Ploaia mi-a încurcat planurile pe care mi le-am făcut încă de când m-am trezit. „Când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea”.
Stau cam de mult în mașină fără să-mi vină o idee unde să merg și ce să fac. Încerc să-mi adun gândurile. Deci, mi se cere să dovedesc de ce abandonează unii traiul sigur pentru nesiguranța de afară și să vin cu soluții pentru ca asemenea cazuri să fie cât mai puține. Bine, chiar dacă uneori „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, n-ai cum să nu-ți impui cum să-ți continui ziua, săptămâna sau viața. Dacă ploaia nu dă semne să se oprească, dacă nu am bani să intru undeva, mă decid să mă întorc la hotel, să mă așez într-unul dintre fotoliile comode din hol, să aștept să fie adus un nou ieșit din Convoi ori să coboare din lift unul care, ca și mine, este deja cazat. Să-l provoc să-mi spună de ce a părăsit el coloana, ce l-a determinat, ce i-a lipsit. Doar dacă voi afla de la mai mulți de ce s-au hotărât la un pas atât de important, voi putea spune că ipoteza mea este corectă și abia atunci voi căuta soluția pentru limitarea „abandonului de neînțeles”.
Așadar, mă instalez într-un fotoliu și aștept. La o altă masă stau două perechi. Nu poartă haine din Convoi. În hotelul acesta sunt cazate și alte persoane? Posibil dacă luăm în considerare mărimea clădirii și faptul că ieșirile din Convoi sunt totuși puține. Ieșirile din Convoi sunt puține, cel puțin din câte am văzut eu cât am fost în marș, precum și din ceea ce mi s-a spus. Puține și „de neînțeles”. Pentru a fi și mai puține ori chiar deloc am ajuns să mă bucur eu și aici de o situație privilegiată. Dovadă că, iată, mă pomenesc servit cu o cafea și cu un pahar cu apă, deși n-am cerut nimic. Prin ușa masivă de la intrare pot vedea că ploaia nu numai că nu s-a oprit, ci chiar s-a întețit.
Stau în fotoliul meu și de afară n-au venit decât două grupuri care nu par a avea vreo legătură cu Convoiul. Nu se duc la recepție, ci se instalează în hol, cer cafele și băutură, probabil să au găsit un loc unde să se ferească de furtună. Când, în sfârșit, liftul coboară cu cineva îmbrăcat de Convoi, aștept să văd unde se va așeza pentru a mă apropia de el. Este un bărbat între două vârste, poartă la el sacoșa primită la ieșirea din carantină, e limpede că va părăsi hotelul. Se oprește câteva clipe pentru a scana locul, se uită la ceas, se îndreaptă spre ieșire, revine. Când vreau să-l invit la masa mea, apare o pereche cu care se vede că omul și-a dat întâlnire. Nu urmează nici îmbrățișări, nici măcar strângeri de mână, ci doar un schimb de replici nu foarte prietenoase. Vorbesc în șoaptă, nu le pot auzi cuvintele, însă nu pare a fi nici departe o secvență a unei bucurii a regăsirii. O dezamăgire pare să vină din ambele sensuri. Totuși, scena nu se prelungește și pleacă toți trei împreună.
Stau de nu știu când în fotoliul meu. Furtuna s-a mai potolit, dar continuă să plouă. Poate din cauza vremii nu vine nimeni și nu pleacă nimeni. Trebuie să se fi făcut miezul zilei, obiceiul unui prânz la oră fixă îmi aduce foamea. Dacă tot stau aici de pomană, mă scol cu intenția de a urca în cameră unde mai am câte ceva de mâncare în sacoșa de la carantină. Ploaia și lâncezitul în hol mi-au făcut și somn. O să mănânc ceva și mă voi culca. În sfârșit, siesta atât de dorită în Convoi acum a devenit posibilă. Când mă voi fi odihnit (de nefăcut nimic…), poate că se va însenina și voi… „Gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu pot prevedea întotdeauna viitorul!” Aștept liftul și când se deschide ușa iese gentleman-ul care a plecat înaintea mea din carantină și a ajuns mult după mine aici. Îmi face semn că e goală cabina, că pot să urc, dar eu nu urc. Stau pe loc și se oprește și el. Stăm față în față. Oricine ne-ar urmări și-ar imagina că ne-am dat întâlnire.
Deși hainele primite în Convoi sunt de cea mai bună calitate, ele ne fac totuși ușor de identificat ca și cum am purta uniforme. Omului din fața mea parcă i s-ar potrivi mai degrabă un costum de diplomat. E îmbrăcat în haine primite din Convoi, deși îmi amintesc cu claritate că l-am văzut ieșind de la carantină într-un elegant costum albastru închis. Cum de poartă acum hainele ușor recognoscibile ale celor ce am ieșit din trupul șarpelui? De uimire rămân mut în fața sa. El nu mă dă la o parte ca să poată trece și mă privește în liniște. Bineînțeles că ar trebui să poarte haine de diplomat, îmi spun, pe figura lui nu se poate citi nici nerăbdare, nici neplăcere, nimic. Doar o privire ușor ironică. (Sau poate mi se pare doar mie că mă privește ironic.) Stăm de câteva secunde unul în fața celuilalt și eu mă tot mir de ce mi-a spus jandarmul post convoi că omul acesta impunător este „terminat”.
Secundele trec greu până să devină minut, până ce fostul meu coleg de la carantină îmi mai face o dată semn că liftul mă așteaptă. Este un mod elegant de a-mi cere să mă dau la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Mi se descleștează și mie gura și spun „Scuzați!”. El dă din cap și se dă el la o parte ca să intru în cabina liftului. Dar scena a fost prea lungă și înainte de a face doi pași, ușa se închide și ascensorul o ia în sus.

Păcat. Poate că dacă aș fi îmbrăcat cum am fost înainte, mi-ar reveni în memorie și alte amintiri. Păcat că nu am știut.
În sfârșit, discuția visată pare să se înfiripeze.

Regret! face el.
Este un început de dialog, îmi spun și mă agit să nu pierd prilejul de a-l continua.
Sunteți grăbit? îl întreb.
Mă privește cu aceeași uitătură inexpresivă.

Ne cunoaștem? Îi indic hainele de pe mine. Da, spune el, ca și dumneavoastră, și eu am fost acolo. Sesizez deosebirea: „acolo” toți cei din coloană ne simțeam egali și ne tutuiam. De fapt, ce doriți de la mine? Faceți parte din jandarmeria post convoi?
Nu. Ați ieșit de la carantină înaintea mea. Cred cu vreo două zile înaintea mea.
Și?
Și ați ajuns aici după mine. Continua să mă privească la fel. Dacă nu vă grăbiți, poate îmi acordați câteva minute. Aceeași privire. Nu știu ce aveți dumneavoastră de gând să faceți mai departe, însă eu cred că în doi am putea să ne lămurim mai ușor. Tăcere. Omul continuă să nu-mi răspundă. Mă dau dezamăgit de o parte, el dă din cap în semn de salut, merge la intrare, se uită la ploaie, se întoarce în hol, se așază la o masă. Eu am rămas unde ne-am întâlnit, însă nu mai stau cu fața la lift, ci urmărindu-l pe el. Pe el care îmi face un semn politicos să mă așez la masa lui. Cred că am reacționat cam prea repede, aproape că am alergat spre fotoliul pe care mi l-a indicat. În sfârșit, și fața lui s-a destins într-o umbră de zâmbet.
Cum de nu mai purtați hainele primite? m-am auzit întrebându-l, de parcă asta ar fi fost cel mai important lucru care mă interesa.
N-ați auzit că hainele din Convoi atrag tot felul de răufăcători? Așa că am cerut încă din carantină costumul cu care am fost admis în trupul șarpelui. Spre norocul meu, încă îmi mai e bun.
N-am știut că puteam cere așa ceva.
Hainele primite sunt de foarte bună calitate și dacă n-ar fi pericolul cu răufăcătorii, puțină lume ar fi dispusă să le schimbe pentru cele cu care s-au prezentat înainte de a porni în Convoi.
Este un fel de a-mi spune că eu am fost mai prost îmbrăcat înainte? Probabil, altfel n-aș avea nostalgia lui „La Conrad”. Dar nici nu-mi trece prin cap să mă simt jignit.

22.

Iar faptul că am ajuns mai greu…
Nu sunteți obligat să vă justificați în fața mea!
Nici n-am de ce să mă justific. De altfel, ei știu tot ce am pățit, ce am făcut, chiar și cum am gândit în acele situații. Ei știu și ce gândim și ce vorbim noi acum.
E bine, îmi spun, măcar nu trebuie să le dau raportul. Brusc, mă simt de parcă aș face și eu parte din servicii.
De aceea nici nu are rost să ne justificăm, fac eu. Nici față de mine, nici față de Ei, nici față de noi înșine. Mai ales asta mi se pare cel mai periculos.
De ce?
Pentru că justificările față de noi înșine reprezintă ultimul as din mânecă pe care-l mai avem. Discuția cu cineva ieșit din trupul șarpelui, în sfârșit, are loc, îmi zic. Să lăsăm asta! Eu mă bucur că ați acceptat să stăm de vorbă pentru că mă încăpățânez să cred că în doi – sau chiar în mai mulți – am putea depăși mai ușor viitorul nostru imediat.

Viitorul imediat al fiecăruia este o chestiune personală.
Da, dar se pare că majoritatea dintre cei ce au părăsit Convoiul nu o duc foarte bine. Cred că putem învăța cum să evităm eșecul. De pildă, dacă ne-am împărtăși motivul pentru care am renunțat la viața sigură…
Se uită la mine, își consultă ceasul de pe mână, discuția nu-i convine și riscă să se rupă.
Cred că nu mai plouă atât de tare, spune. Mă gândesc să fac o scurtă plimbare. Eu nu cunosc acest oraș, deși, de multe ori, am impresia că am mai trecut pe lângă anumite clădiri.
Și eu am aceeași impresie, mă grăbesc disperat să nu las firul să se rupă. Eu cred că am ieșit din trupul șarpelui pentru că acolo nu am avut de ce să mă agăț, totul venind de-a gata.

Ăsta a fost cel mai mic lucru neplăcut. Vorbește clar, cu o dicție perfectă.
Pentru mine, neplăcut a fost că, deși am beneficiat de toate facilitățile, nu am putut să am parte tocmai de micile mele tabieturi, cele ce m-au menținut la suprafață în cele mai grele momente din viața de dinainte de Convoi.
Eu nu am trăit pentru acele „mici tabieturi”! Am avut – și mai am – alte motivații.
Dar ați avut și dumneavoastră tabieturile care v-au făcut traiul mai plăcut Și ultimul boschetar este strâns legat de viață prin tabieturile sale, singurele care-l mai fac să continue.
Se poate, dar vă mai spun o dată, nu „micile tabieturi” m-au mânat pe mine în viață!
Eu n-am avut altceva ce să le reproșez.

Pe mine m-a deranjat…, în primul rând, m-a deranjat supravegherea riguroasă la care am fost supuși…
Supravegherea riguroasă din Convoi nu este mai puțin riguroasă nici aici, în afara lui, din moment ce au controlul asupra gândurilor noastre. Pentru atâta lucru n-a meritat să ieșiți din rând.
…în al doilea rând, m-a deranjat că toți am fost tratați egal, de parcă mărșăluia o armată de clone…
Aici e drept, cu toată precizarea că afară se trăiește într-o lume democratică, deosebirile dintre cei ce frecventează „La Conrad” și cei ce-și risipesc banii și timpul la „La Konrad” sunt mai mult decât vizibile. Dar când întâlnesc mulțimile de disperați cerșind zadarnic un loc în Convoi, eu parcă prefer tratamentul egal din trupul șarpelui. Și nu numai eu cred astfel, dovadă că suntem atât de puțini cei ce am decis să ieșim din rând.

…în al treilea rând, nu am mai suportat că totul ne-a venit de-a gata, ceea ce a eliminat posibilitatea oricărei inițiative personale. Mă simțeam ca un robot îndeplinind disciplinat un program impus.
Eu, într-o singură zi prin oraș, m-am lămurit că și în afara trupului șarpelui, toată populația „îndeplinește disciplinat un program impus”. Impus de cele mai riguroase ierarhii. Iertați-mă, dar nu cred că acestea toate v-au făcut să părăsiți Convoiul.
Știți dumneavoastră mai bine decât mine de ce am făcut eu acest mare pas?!
Nu știu. Dar cred că, de fapt, nici dumneavoastră nu știți.
Bine, atunci explicați-mi de ce ați ieșit dumneavoastră din coloană!

Dar v-am spus încă de la începutul discuției noastre, pentru că nu am putut să am parte tocmai de micile mele tabieturi, cele care m-au menținut la suprafață în cele mai grele momente din viața de dinainte de Convoi. Eu așa cred, cu toate că poate mă înșel, deși „marele pas”, cum l-ați numit atât de corect dumneavoastră, nu-l faci în mod conștient, dacă nu ai o motivație solidă. Și vă asigur că am procedat absolut conștient.
„Diplomatul” își consultă iarăși ceasul și privește prin geamurile mari să vadă dacă mai plouă. Mai plouă. După discuția cu jandarmul post convoi, îmi imaginez că omului elegant din fața mea nu i s-a pus la dispoziție o mașină inteligentă. După scurta noastră convorbire, nu cred că va spune mai mult decât până acum, așa că decid să nu-l invit în automobilul meu, deși acolo l-aș putea interoga pe îndelete. Sunt sigur că nu mi-ar spune nimic folositor. Mai fac totuși o încercare:

Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Dacă eu nu sunt convins de ce ați ieșit dumneavoastră din trupul șarpelui și văd că nici dumneavoastră nu sunteți mulțumit cu explicațiile mele, înseamnă că există și o altă motivație, una comună pentru „marele pas”. Dacă am afla acest lucru, sunt sigur că ne-ar ajuta… Nu mai continui, observ că nu mai este atent la ce-i spun. Într-adevăr, se scoală în picioare, salută și iese în stradă.
Rămân în fotoliu cu fraza întreruptă și cu gândurile mele. Pe masă apare din nou o cafea și un pahar cu apă. Necomandate de mine. Cât nu am fost singur, n-am fost servit astfel. Acum bănuiesc că sunt răsplătit pentru „munca” depusă.
Chiar dacă, probabil, aflat într-o perioadă de probă, deocamdată am devenit unul de-ai lor.

I. THE BODY OF THE SNAKE

21.

The next day I walked around the city, went into shops, tried to talk to people. I sat next to an old man on a bench in a park. I asked him to tell me how I could get to a Brown+ place. He explained, although he made it clear that he still preferred the old KFC. But a „Chez Conrad”? No, he „doesn’t hang out” at any „Conrad’s”. What about „Konrad’s”? „Chez Konrad” is out of his league. And even if he could afford that place, he wouldn’t be so stupid as to spend his money there. Well, that’s where great relationships are made and broken, I encourage him. I don’t care, I’ve got what I’ve got and I’m not venturing for more. After a pause he added that only a fool risks losing what he has. Further the discussion did not continue, although I deliberately chose an older man, telling myself that he had lived through the times through which I had lived. Only that he gradually, if not entirely, passed on to the changes that had occurred, while the technical news came upon me like a tsunami.

And something else, the man hardly masked his suspicion of me dressed in the clothes I had received in the Convoy. I don’t know whether he considered me a freak, because I had given up (or had been kicked out?) the privileged status for which the rest of mankind has to work so hard to give him everything people want, or he suspected me of being one of the robbers who had robbed an outcast from the great march. The conversation didn’t bond and, lo and behold, it started raining. My intention to retrieve information from the people on the street I had to find became unworkable. The park was my only accessible place to socialize, for anywhere else, a cafe or a local, I had no money.

The rain stung and I called the car. Which arrived almost instantly. I sat in the driver’s seat and the question mark appeared on the dashboard screen. I don’t know where to go. If I knew, the car would read my mind and stop posting that question mark.
I sit in the car and listen to the rain roar. I really don’t know what to do next. The rain has messed up the plans I’ve been making since I woke up. „When the future is unexpected, anticipatory thoughts aimed at a situation however likely, I cannot foresee it.”

I’ve been sitting in my car for a long time now without a clue where to go or what to do. I try to collect my thoughts. So, I am asked to prove why some abandon safe living for the uncertainty outside and produce solutions to make such cases as few as possible. Well, even if sometimes „the reckoning at home doesn’t match the reckoning at the fair”, you can’t help but push how to get on with your day, week, or life. If the rain shows no sign of stopping, if I don’t have the money to get anywhere, I decide to go back to the hotel, sit in one of the comfy armchairs in the lobby, wait for a new Convoy arrival or for someone who, like me, is already checked in to get off the elevator. To challenge him to tell me why he left the column, what prompted it, what he missed. Only if I find out from several people why they decided to take such a major step, I will be able to say that my hypothesis is correct and only then will I look for the solution to limit the „incomprehensible abandonment”.
So, I settle into an armchair and wait. At another table sit two pairs. They are not wearing Convoy clothes. Are there other people staying in this hotel? Possibly, considering the size of the building and the fact that the exits from Convoy are few. Exits from the Convoy are few, at least from what I saw while I was on the march, and from what I was told. Few and „unheard of”. To be even fewer or none at all I have come to enjoy a privileged situation here as well. Proof that, lo and behold, I find myself served with a coffee and a glass of water, although I did not ask for anything. Through the massive front door, I can see that the rain has not only not stopped, but it has also actually increased.

I’m sitting in my armchair and only two groups have come in from outside that don’t seem to have anything to do with the Convoy. They don’t go to the reception, but set up in the lobby, ask for coffee and drinks, presumably to find a place to get out of the storm. When the elevator finally comes down with someone dressed as Convoy, I wait to see where he’ll sit so I can approach him. He’s a man in between the ages, carrying the bag he got when he left quarantine, clearly leaving the hotel. He stops for a few moments to scan the place, looks at his watch, heads for the exit, returns. When I want to invite him to my table, a pair appears, and the man is clearly on a date. No hugs or even handshakes follow, just a not-so-friendly exchange of lines. They speak in hushed tones, I can’t hear their words, but it doesn’t seem remotely like a sequence of joyful reunion. A disappointment seems to come from both directions. However, the scene doesn’t drag on and the three of them leave together.

I’ve been sitting in my armchair for ages. The storm has subsided, but it’s still raining. Maybe it’s because of the weather that nobody comes, and nobody goes. It must be midday, the habit of a lunch at a fixed time makes me hungry. Since I’m staying here on charity, I get up with the intention of going up to the room where I still have some food in my quarantine bag. The rain and lounging in the hallway have also made me sleepy. I’ll get something to eat and go to bed. Finally, the much-desired siesta in Convoy now became possible. When I’m rested (from doing nothing…), maybe it will clear up and I’ll… „Anticipatory thoughts aimed at a situation however probable, cannot always foresee the future!” I wait for the elevator and when the door opens out comes the gentleman who left the quarantine before me and arrived here long after me. He signals to me that the car is empty, that I can go up, but I don’t. I stand still and he stops too. We sit facing each other. Anyone following us would imagine we’d met.

Although the clothes we receive in the Convoy are of the highest quality, they still make us easily identifiable as wearing uniforms. The man in front of me looks more like a diplomat’s suit. He is dressed in Convoy-issued clothing, though I distinctly remember seeing him emerge from quarantine in a smart dark blue suit. How is he now wearing the easily recognizable clothes of those of us who emerged from the serpent’s body? In astonishment I stand mute before him. He doesn’t push me aside so that he can pass and just stares at me silently. Of course he should be wearing diplomatic clothes, I tell myself, there is no impatience, no discomfort, nothing on his face. Just a slightly ironic look. (Or maybe it’s just me that he’s giving me a wry look.) We stand for a few seconds facing each other, and I keep wondering why the post-Convoy gendarme told me that this imposing man is „finished”.
The seconds tick slowly away before they become minutes, until my former quarantine colleague signals once more that the elevator is waiting for me. It’s an elegant way of asking me to step aside to let him pass. My mouth drops open, too, and I say, „Excuse me!” He nods and steps aside for me to enter the elevator car. But the scene was too long and before I take two steps, the door closes, and the elevator takes her up.

That’s too bad. Maybe if I were dressed like I was before, other memories would come back. Too bad I didn’t know.
At last, the dream talk seems to be coming together.

Sorry!” he says.
It’s a dialogue starter, I tell myself, and I’m anxious not to miss the opportunity to continue it.
Are you in a hurry? I ask him.
He looks at me with the same expressionless gaze.
Do we know each other? I point to his clothes. Yes, he says, like you, I’ve been there too. I notice the difference: „there” all of us in the column felt equal and we were silent. In fact, what do you want from me? Are you part of the post-Convoy gendarmerie?
No. You got out of quarantine before I did. I think a couple of days before me.
And?
And you got here after me. He kept looking at me the same way. If you’re not in a hurry, maybe you could give me a few minutes. Same look. I don’t know what you’re going to do next, but I think two of us might be able to work it out more easily. Silence. The man continues not to answer me. I turn away disappointed, he nods in greeting, walks to the entrance, looks at the rain, goes back into the hall, sits down at a table. I remain where we met, but no longer facing the elevator, but watching him. Him politely gesturing for me to sit at his table. I guess I reacted a little too quickly, almost running to the armchair he indicated. Finally, his face also relaxed into a shadow of a smile.

How come you’re no longer wearing the clothes you received? I heard myself ask him, as if that was the most important thing in which I was interested.
Haven’t you heard that Convoy clothes attract all sorts of villains? So, I asked for the suit I was admitted to the snake’s body in from quarantine. Lucky for me, it still fits.
I didn’t know I could ask for that.
The clothes I received are of very good quality, and if it weren’t for the danger with the villains, few people would be willing to exchange them for the ones they showed up in before they set off in the Convoy.
Is this a way of telling me that I was worse dressed before? Probably, otherwise I wouldn’t be nostalgic for “Chez Conrad”. But it doesn’t occur to me to be offended either.

22.

And the fact that I’ve arrived more slowly…
You don’t have to justify yourself to me!
I don’t have to justify myself. Besides, they know everything that happened to me, what I did, even how I thought in those situations. They also know what we’re thinking and talking about now.
It’s good, I tell myself, at least I don’t have to report to them. Suddenly, I feel like I’m part of the service too.

That’s why there’s no point in justifying ourselves, I say. Not to me, not to them, not to ourselves. That’s what I find most dangerous.
Why?
Because justifying ourselves to ourselves is the last ace up our sleeve. Talking to someone emerged from the serpent’s body finally takes place, I tell myself. Let’s leave it! I’m glad you agreed to sit down and talk because I stubbornly believe that in two – or even more – we could more easily overcome our immediate future.

Everyone’s immediate future is a personal matter.
Yes, but it seems that most of those who have left the Convoy are not doing very well. I think we can learn how to avoid failure. For example, if we shared our reason for giving up the safe life…
He looks at me, consults the watch on his hand, the conversation doesn’t suit him and is in danger of breaking down.

I guess it doesn’t rain so hard anymore, he says. I’m thinking of taking a short walk. I don’t know this town, though I often feel I’ve passed certain buildings before.

I have the same impression, I’m in a desperate hurry not to let the thread break. I think I have come out of the body of the snake because there was nothing to hold on to, everything came ready-made.
That was the least unpleasant thing. He speaks clearly, with perfect diction.

For me, the unpleasant thing was that, although I had all the amenities, I couldn’t have precisely my little habits, the ones that kept me afloat during the hardest moments of my pre-Convoy life.
I didn’t live for those „little habits”! I had – and still have – other motivations.
But you also had the habits that made your life more enjoyable. And the last homeless man is tightly bound to life by his habits, the only ones that keep him going.
That may be, but I’ll tell you again, it’s not „little habits” that have kept me alive!
I had nothing else to reproach them for.

It bothered me…, first of all, it bothered me the rigorous surveillance we were subjected to….
The rigorous surveillance in the Convoy is no less rigorous here, outside it, since they have control over our thoughts. For all that, it wasn’t worth getting out of line.

…Secondly, it bothered me that we were all treated equally, as if an army of clones was marching…
Here it’s true, with all the caveat that we live in a democratic world outside, the differences between those who frequent „Chez Conrad” and those who waste their money and time at „Chez Konrad” are more than apparent. But when I encounter crowds of desperate people vainly begging for a place in the Convoy, I seem to prefer the equal treatment of the snake’s body. And I’m not the only one who thinks so, proof that there are so few of us who have decided to get out of the queue.

…Thirdly, we could no longer bear the fact that everything came to us ready-made, which eliminated the possibility of any personal initiative. I felt like a robot carrying in a disciplined manner out an imposed program.
I, in a single day in the city, realized that even outside the body of the snake, the entire population „in a disciplined manner fulfills an imposed program”. Imposed by the most rigorous hierarchies. Forgive me, but I don’t think all this has made you leave the Convoy.

Do you know better than I why I took this big step?!
I don’t know. But I don’t think you do either.
Well, then explain to me why you left the column!
But I told you from the beginning of our conversation because I couldn’t have my little habits, the ones that kept me afloat during the hardest moments of my life before the Convoy. I think so, although I may be wrong, although the „big step”, as you so correctly called it, you don’t take it consciously unless you have a solid motivation. And I can assure you that I did it absolutely consciously.

The „diplomat” consults his watch again and looks through the big windows to see if it is still raining. It’s still raining. After the discussion with the post-Convoy gendarme, I imagine that the elegant man in front of me has not been provided with a smart car. After our brief conversation, I don’t think he’ll say any more than he has so far, so I decide not to invite him into my car, although there I could question him at length. I’m sure he wouldn’t tell me anything useful. I’ll give it another try, though:

Thank you for your time. If I am not convinced why you have emerged from the snake’s body, and I see that you are not satisfied with my explanations either, then there must be another motivation, a common one for the „big step”. If we found this out, I’m sure it would help…. I won’t go on; I notice he’s no longer paying attention to what I say. Indeed, he stands up, salutes, and goes out into the street.
I remain in the armchair with my sentence interrupted and my thoughts. Coffee and a glass of water appear on the table again. Not ordered by me. While I was not alone, I was not served like this. Now I suppose I am rewarded for the „work” I have done.
Even though perhaps on probation, for now I have become one of them.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: