Romanian Blues (II) – Fragment din ”Omul de cenușă” ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.103, 03/2026 ▲

Abstract: Chapter 14 – „Romanian Blues”
From The Book of Ash (Cartea de Cenușă) by Nicholas Jordan

Abstract
Title: Romanian Blues
Source: Fragment from The Ash Man (Omul de cenușă) by Nicholas Jordan

Set against the backdrop of the shifting geopolitical landscape of late 1989, Chapter 14 finds the protagonist, an elite tour guide for Globe, in Scandinavia. While the „wind of change” sweeps across Eastern Europe—from the opening of Hungary’s borders to the ethnic tensions in Yugoslavia—the protagonist encounters a group of displaced guides who have been reassigned from their usual Balkan and Danubian routes due to the mounting unrest. Through their cynical banter, the protagonist is introduced to the concept of the „Romanian Blues”—a state of inexplicable, deep-seated melancholy associated with the haunting traditions and ritualistic „shouts” of Northern Romania’s Maramureș region.

As he leads a group of tourists through the desolate, wintry landscapes of Lapland and Sweden, the protagonist becomes obsessed with this „Romanian Blues.” To pass the time during the monotonous journey toward the North Cape, he begins studying the Romanian language, drawing parallels between his own migratory existence and the adventures of Nils Holgersson from Selma Lagerlöf’s classic tales.

The narrative weaves together the protagonist’s personal sense of exile, the fading glory of Viking mythology in Uppsala, and a quiet, linguistic preparation for a country he cannot yet visit, all while maintaining his professional facade amidst a world on the brink of total transformation.

---

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 14
Romanian Blues (II)

Începutul lunii noiembrie m-a găsit în Norvegia, la Oslo, unde, în seara când am ajuns, am dat în holul hotelului nostru peste câțiva ghizi de la Globe pe care nu-i mai văzusem până atunci. Am aflat de la ei că fuseseră mutați de pe tururile lor obișnuite, „Dunărea Albastră“, „O aventură în Balcani“, „De-a curmezișul pustei și al stepelor“ și „Mânăstiri ortodoxe pictate pe dinafară“, din pricina evenimentelor care se precipitau în Estul Europei – „De la Marea Baltică la Marea Neagră“, după cum spuneau ziarele – un titlu care ar fi fost la fel de potrivit și pentru un viitor tur de lungă distanță al companiei noastre.

Ziarele (și nu numai ziarele, televizoarele din majoritatea hotelurilor la care stăteam erau branșate permanent la canalul american de știri CNN) aveau dreptate însă. De la Marea Baltică la Marea Neagră, vântul schimbărilor bătea necontenit. Ungaria își deschisese larg granițele, atât propriilor cetățeni, cât și celor din celelalte țări comuniste. În Bulgaria și Cehoslovacia aveau loc zilnic demonstrații la care participau sute de mii de persoane. În Iugoslavia, începuseră conflicte etnice între sârbi și croați. Dintre celelalte țări din regiune, numai în Albania și România domnea liniștea, dar numărul autocarelor de la Globe care treceau pe acolo era neglijabil. Încet-încet, majoritatea tururilor din Europa de Est au fost anulate, deși, curios, numărul de turiști călătorind spire Rusia a rămas neschimbat.

Posomorâți, puhavi, bătători la ochi până și prin stilul lor de îmbrăcăminte oarecum demodat, noii veniți mi s-au părut că aparțin unei alte categorii de ghizi. E drept că auzisem deja zvonuri despre ei.

 „…Să nu accepți vreodată «Aventura în Balcani» sau vreun tur la mănăstirile alea pictate, mă sfătuise mai de mult Danny Molin. Par foarte simple la suprafață, cum știi, în fiecare țară întreg comentariul este obligația ghidului local. Ai noștri se îngrașă, pentru că n-au nimic altceva de făcut decât să schimbe dolari la bursa neagră. Crede-mă însă, nu face. E ca și cum ai lucra prea mulți ani într-o rezervație indiană. Vei avea pe undeva un copil care-i pe jumătate Zuni sau Navajo, dar care, pentru ai tăi de-acasă, tot un indian necăjit va rămâne. Vei începe să porți mocasini. Până la urmă, o să ajungi și tu să crezi că Manitu, marele spirit, există. La fel este și-n Balcani. Celor trimiși acolo le-a lipsit întotdeauna talentul necesar să pătrundă în elită: asta înseamnă că Red a decretat la un moment dat, «Ia mai trimite-l și pe-ăsta la „Cimitirul elefanților“».

Fusesem și eu exilat în locuri unde nu voisem să merg: Africa, Rusia, China de Sud. Și pe mine mă declarase Red un „elefant“ în câteva rânduri. Fără să vreau, m-am simțit de partea oropsiților și am încercat din inimă să mă împrietenesc cu ei. Dar, deși majoritatea auziseră de mult despre mine, niciunul nu părea dispus să mi se destăinuie.

Ca să le arăt că pot să fiu și eu un ins normal, nu numai temutul  campion Maledetto al companiei, le-am trântit ghizilor din Est povestea lui Angie, incluzând chiar, cu ajutorul casetei pe care ea mi-o lăsase, și o demonstrație de „jodies“. Doi dintre ei, un canadian cu nume ucrainian din Winipeg și un sârb, s-au însuflețit imediat.

– Jodies-urile tale sună ca un Romanian blues, a exclamat sârbul.
– Ce-i aia?
– Un fel de strigături, a zâmbit Josef, canadianul. Și, nu te mai obosi să întrebi „Ce-s alea?“ Exact ce implică și numele: versuri strigate într-un anumit ritm.
– Unde asta?
– Alpii Transilvăneni. O regiune care se numește Maramureș. În nordul României, m-a lămurit el. N-ai auzit de „Cimitirul vesel“ din Săpânța?
– Nu. Trebuia?

Cei doi s-au privit unul pe celălalt.

– Păi, cu reputația ta, o vizită acolo ar fi o necesitate.
– Ți-ar mai descreți puțin fruntea. Pari cam tras la față.
– Iar dacă ajungi cumva acolo într-o zi de înmormântare, ai șansa să prinzi și câteva strigături.
„Ce-i aia «Cimitirul vesel»?“ „Exact ce implică și numele: un cimitir unde lumea se distrează la înmormântare.“ Știam că încercau să mă ia peste picior, dar, cum starea mea de spirit înclina spre martiriul creștin, am decis să întorc și obrazul celălalt.
– De ce nu? Sună nemaipomenit de interesant.
– De fapt, strigăturile astea pot să devină destul de plictisitoare dacă nu înțelegi limba, a întors-o sârbul.

Eram gata să-i las în plata Domnului, când a intervenit din nou Josef:
– De-aia, din clipa în care îl apucă brusc pe-unul din noi tristețea, dar nu poate să înțeleagă de ce, spunem că i-a venit și lui the blues – Romanian blues!

Exact ceea ce simțeam și eu.

A doua zi de dimineață, m-am despărțit de noii mei colegi și am început împreună cu grupul meu călătoria spre nordul Scandinaviei. După numai câteva ore de drum pe o șosea națională norvegiană largă, dar cu desăvârșire pustie, ajunsesem deja la Stodi, un orășel situat chiar pe Cercul Polar, unde am împărțit turiștilor certificatele (tipărite cu numele fiecăruia, ștampilate și iscălite de mine încă de la Ostende) de traversare a Cercului Polar, iar, o jumătate de oră mai târziu, părăseam și Norvegia, intrând în Lappland – Laponia – cea mai întinsă provincie a Suediei, „ținutul unde domnește veșnic Midnatssolen, soarele de la miezul nopții“.

„Veșnic“ era puțin exagerat: poate, cel mult, 50 de zile, vara, când, într-adevăr, la Arjeplog, în inima Laponiei, soarele nu coboară sub linia orizontului. Până și Cercul Polar este o altă iluzie a nordului, nu numai pentru că este o linie imaginară, dar pentru că se găsește mult mai la sud decât se așteaptă lumea: mai sunt încă alte sute de kilometri de parcurs până la extrema nordică a Scandinaviei, Capul Nord.

Mi-am făcut datoria față de turiștii mei și le-am oferit în continuare un comentariu amănunțit asupra Suediei, deși, ca de-obicei, dintr-o perspectivă inedită, din care, „fie că stați pe stânga, fie că stați pe dreapta autocarului, veți putea cuprinde dintr-o privire întregul Lappland: Alpii Scandinavi cu Knebekajse, vârful cel mai înalt; Tometrask, cel mai întins lac; Storrasjofallet, cea mai mare cascadă – nume care, o dată rostite, ne rămân pe veci în minte, de parcă ar fi fost săpate acolo cu dalta“. La fel ca și în Rusia, unde vorbeam întruna despre orice altceva decât despre țara în care ne aflam, de data asta descriam în locul drumului propriu-zis un itinerar mult mai nordic: „Nils Holgerssons underbara resa genom Sverige“, cartea pentru copii a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöff, prima femeie laureată a Premiului Nobel pentru literatură.

Nils Holgersson călătorise, ca și turiștii mei, de-a lungul și de-a latul Suediei, numai că el nu o făcuse cu autocarul, ci călare pe spinarea unui gâscan alb de casă, numit Martin, însoțind împreună cu acesta un cârd de gâște sălbatice în drum spre nord. Redus, după o ceartă cu un spiriduș, la mărimea lui Tom Degețel, Nils era cât pe ce să-și piardă viața, dacă n-ar fi fost salvat în ultimul moment de Martin, gâscanul părinților săi, care numai cu greu își reamintise cum se folosesc aripile pentru zbor. Pornind de la mica fermă părintească din Scania, în extrema sudică a Suediei, și până la cealaltă extremă, muntele Knebekajse, sălașul de vară al rațelor polare, Nils Holgersson își vede țara numai din aer – un prizonier, împreună cu Martin și celelalte gâște sălbatice din cârd, al unor irezistibile instincte migratoare.

Orice traversare a Laponiei devine repede destul de monotonă. Platouri împădurite sunt întrerupte de lacuri prelungi și de dealuri acoperite de pajiști pe care pasc cirezi de reni, numai ca să apară din nou după un kilometru sau doi. Cu cât înaintam spre interior, influența Gulfstream-ului se făcea tot mai puțin simțită și se iveau din ce în ce mai des troiene de zăpadă.

Am petrecut noaptea în Arjeplog, limita la care păstorii laponi își coboară renii ca să ierneze. Hotelul, ca și oricare altă clădire din oraș, era împânzit cu afișe colorate pe care nu le mai văzusem în timpul celorlalte vizite ale mele: „Călătoria lui Nils Holgersson“, scria pe ele de-a curmezișul în italiană, spaniolă, germană, engleză, olandeză, franceză și suedeză. Puștiul de-o șchioapă, cu o tichie roșie pe cap, cu haine largi, demodate, însăilate probabil de același croitor pe care-l folosiseră colegii mei din Estul Europei, și cu saboți micuți din lemn negeluit, trona în mijlocul afișelor, călare pe o gâscă cenușie, probabil ghida cârdului, Akka de Knebekajse, plutind pe fundalul unui cer vinețiu deasupra unor păduri nesfârșite de brad presărate cu o puzderie de lacuri, „ochii albaștri ai Suediei“, cum le botezase cu 80 de ani în urmă Selma Lagerlöff.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Frumoase afișe, m-am gândit. Dar, ia să vedem în ce direcție este trimis privitorul? Dacă Nils ar fi în spinarea lui Martin, înseamnă că zboară spre nord. Dar penele lui Martin erau albe ca neaua. Deci Nils e agățat de grumazul mamei Akka,- doar ea a fost cea care l-a adus acasă. Înseamnă că el călătorește spre sud. Și dacă noua campanie publicitară a oficiului de turism suedez e menită, de fapt, să-i facă pe vizitatorii străini să se întoarcă acasă?

M-am dus la culcare fără să fi găsit vreun răspuns, întrebându-mă dacă voi înceta vreodată să tot despic firul în patru. În plus, încă mă obseda discuția avută cu o seară înainte la Stockholm. Romanian blues? Suna destul de bine, căci, spre deosebire de majoritatea celorlalți ghizi, eu aș fi putut probabil să înțeleg și cuvintele. La UCLA, petrecusem un întreg semestru studiind ultimele două limbi romanice pe care nu le stăpâneam: româna și reto-romana, un dialect asemănător, vorbit însă numai de o mână de oameni din Ticino, cantonul de limbă italiană al Elveției.

Ca să-mi omor timpul în autocar, mi-am cumpărat la plecarea din Arjeplog un manual de limba română, ceea ce era destul de stupid – nu aveam cum să ajung în România sau să găsesc pe cineva cu care să vorbesc românește, mai rămăsese o săptămână până la sfârșitul sezonului, după care trebuia să zbor în Malta pentru întâlnirea de sfârșit de an a ghizilor veterani. M-am afundat, oricum, în studiu, mai ales că turiștii mei începuseră să picotească de dimineață până seara, la fel cum mi se întâmplase și în tururile rusești. Până am ajuns la Skelleftea, pe malul Golfului Botnic, am reușit totuși să-i trezesc dc câteva ori, timp în care am fost în stare să-i învăț să spună câteva cuvinte în românește: „Bună dimineața“, „Bună seara“, „Mi-e somn“ și „Noapte bună“.

Au mai trecut două zile până am ajuns la Stockholm. Ne-am oprit deseori, refăcând, măcar în parte și în sens invers, itinerariul imaginar al lui Nils Holgersson. O ploaie măruntă ne-a urmărit fără încetare de-a lungul celor aproape 800 de kilometri parcurși în josul coastei, începând din Umea și continuând apoi prin Sundsvall, Älvkarleby  (cascada unde vulturul Gorgo, fiul adoptiv al Akkăi, îl adusese pe Nils după ce-l salvase din scurta sa captivitate la muzeul Skansen din Stockholm), Hudiksvall, Delsbo, pe lacul Dellen, unde Nils auzise legenda zânei pădurii, Soderhamn, Găvle, castelul de la Orbyhus, mina Dannemora, uzinele chimice de la Qsterby – ploaia s-a oprit numai atunci când am văzut în zare turlele catedralei din Uppsala, „cea mai mare din Scandinavia“.

Mă apropiam de vechea capitală a Suediei cu un amalgam de sentimente contradictorii în suflet. Fusesem de-atâtea ori în pelerinaj prin țara vikingilor. Poate că în ultimul timp devenisem cam blazat. Totuși, îmi tresălta și-acum inima de fiecare dată când revedeam vreunul din marile lor sanctuare, în acest caz „Piramidele Nordului“, de lângă Galma Uppsala (orașul vechi), la aproape o oră spre nord cu autocarul de Stockholm. într-un crâng, la marginea Uppsalei, se găsesc trei coline acoperite de iarbă, aproape egale în înălțime, de fapt tumulii funerari ai primilor regi suedezi, legendarii Adil, Aun și Egil, ale căror vieți au devenit, odată cu trecerea anilor, crâmpeie ale marilor epopei nordice. Amintirea mândrilor războinici vikingi, întărită la Stockholm de nenumărate mici detalii: hotelul nostru, care se numea Thorhusset, străzi cu nume ca Valhallavägen ori Odingatan, restaurantul Skoll, unde se poate bea hidromel veritabil dintr-un corn de bour de aproape o jumătate de metru – toate acestea m-au ajutat să înfrunt cu demnitate tabloul micilor picături albastre care încă țâșneau din mine în fiecare dimineață.

La Stockholm, unde stăteam două zile, programul meu era destul de ușor. În prima dimineață, trebuia să fac turul orașului. Restul, incluzând turul de noapte și, a doua zi, excursiile la Skansen și la Vasavarvet, erau conduse întotdeauna de un ghid local. De data aceasta ghidul era o femeie îmbrăcată în costum național suedez, purtând saboți de lemn, probabil, un număr prea mare, căci îi târșâia după ea pe oriunde mergea – Ulla Jacobsson, care mi-a mărturisit că lucra pentru prima dată cu un grup de la Globe. Asta nu însemna neapărat că era o începătoare, dar am decis să mă alătur și eu tururilor ei, ca să fiu sigur că nu se întâmplă vreo încurcătură. Nu mai văzusem vreodată un ghid, fie internațional, fie de oraș, îmbrăcat astfel.

(VA URMA)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: