▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 4/2025 ▲
ÎNTRE MINE ȘI FINAL
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 4/2025 ▲
între mine și final am auzit un strigăt. se făcea că e noapte. se făcea că e zi. în orice colț al lumii găseai rosturi. goluri care umpleau urmele. găseai meniri și basme desenate, dar nu găseai liniștea. te-ai așezat obosit de lanțul întrebărilor la capătul apelor. realitatea erai tu. farmecul acestor pierderi a rămas acolo, în urma spatelui nostru.
permanent e timpul care te privește în ochi, dar tu nu-l vezi. permanent e sarcasmul pașilor făcuți așa într-o doară, de curiozitate, să vedem unde ajungem și ce găsim. permanent e semnul de întrebare și veșnica mirare cu atribut personal ”de ce eu? de ce eu”? un vaiet permanent este suflarea din fiecare dimineața și chiar frigul care a intrat în oase. permanent este golul umplut de nimicuri protocolare, sadice, titulare, ferme, distructive, constructive. e-he, vor spune prietenii, e-he, vor spune privitorii, e-he, vor spune preoții și părinții și vecinii și prietenii și dușmanii. mai ai de mâncat o pâine-două și gata, ai isprăvit cu pietrele și dușurile reci, te poți culca liniștit pe partea dreaptă. oricum nu mai contează. trezirea ta a devenit iluzorie.
viața te ține legat de șireturi. treci fără să vrei peste drumurile altora. viața te ține legat de moarte. nu recunoști nici visul nici noaptea. de altundeva de prefaci în om și prinzi de aripi alți oameni. de parcă aripile-ți aparțin te crezi mai presus de orice și oricine. nu cazi și nu speri. nu faci din tine un mister. străinul din oglindă ești chiar tu, dar orb cum ești crezi în libertate și în starea de a fi și uite cum te scurge vremea și uite cum nu-ți aduci aminte de fericiri. plângi ca un nebun rătăcit și te miri de șireturile tale scurte…
aripa e viață. să ne agățăm de aripi și de vise, să ne privim din afară și să mulțumim totului pentru imensitatea lui. să ne agățăm de suflul vântului, să atingem toate culorile, apoi, obosiți, să ne așezăm capul de muchia cunoașterii ca de ultima virtute.
nu te opri. sunt omul de lemn care așteaptă șlefuirea ta. puterea vine din mâinile tale, iubirea, din ochii tăi. privește-mă ca pe ceva verde și râzi dincolo de secretul cuvintelor mele. fă din acest om de lemn o silabă urlătoare pentru că el trăiește prin bătăile firii altora.
P.S.: Nebuniile cele mai scurte sunt cele alese, ele vin ca o ajustare perfectă la o lume nebună. Ne jucăm de-a oamenii și sfârșim plătind pământului cu moartea noastră.
ABSTRACT
Between Me and the End (Published in ALTCULTURE MAGAZINE No. 104, 4/2025)
Author: Doria Șișu
Overview
Between Me and the End is a visceral, poetic meditation on the human condition, exploring the liminal space between existence and finality. Through a stream-of-consciousness narrative, the author confronts the relentless passage of time and the inherent sarcasm of a life lived in a cycle of unanswered questions. It is a call to awaken from the „illusory awakening” of modern existence and to recognize the stranger staring back from the mirror.
Key Themes:
– The Weight of Permanence: The text identifies a „permanent sigh” in every morning breath and a „permanent void” filled with sadistic protocol and destructive trifles. It challenges the ego’s cry of „Why me?” by suggesting that time is an unblinking observer we fail to see.
– The Duality of Life and Death: The author portrays life as a force that keeps us tied by our „short shoelaces,” bound inextricably to death. Human beings are depicted as beings who pretend to be whole while clutching at the wings of others, mistakenly believing they possess freedom while blinded by their own shadows.
– The Metaphor of the „Wooden Man”: In a powerful shift toward the end, the narrator identifies as a „wooden man” awaiting the reader’s „polishing” (shaping). This plea emphasizes that power and love reside in the observer’s hands, turning a silent block of wood into a „screaming syllable” that lives through the heartbeat of others.
Conclusion
Doria Șișu concludes with a poignant Post Scriptum on the „short madnesses” we choose as a perfect adjustment to a mad world. Ultimately, the piece serves as a philosophical reminder that we are merely „playing at being human,” a game for which we eventually pay the earth with our own mortality. It encourages the reader to lean their head against the „edge of knowledge” as a final virtue and to find laughter beyond the secret of words.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 4/2025 ▲
Sabia lui Damocles
Mi-am adus aminte ce-am uitat, dar am uitat ce mi-am adus aminte, că era musai să notez. Știam că nu pot să țin minte măcar un minut. Am riscat. Era o zi în care mă uitam la televizor, iar D se uita la mine. O simțeam. Îi simțeam ochii lipiți de mine și-mi zice: ”de ce miști capul așa?” o întreb: ”cum adică așa?” D îmi arată cum. Nu știu cum a arătat. Am uitat. I-am zis că ”așa vreau să mă mișc”, deși mințeam, pentru că eu știam că nu mă mișc în vreun fel. Continua să mă privească. Mă uitam la televizor și mă concentram la mine, la ce făceam, cum mă mișcam. Adică nu mișcam nimic din mine. Nici măcar ochii. Îmi repetam: picioarele, mâinile sunt moarte; trupul la fel, capul e mort, ochii privesc la TV și nu clipesc. D continua să mă privească și deodată zice: ”uite, vezi, iar ai mișcat așa din cap”! și mă imită oarecum. Hm, cum dracu’ să mă mișc dacă eu nu fac nimic?
Deasupra capului nu am decât cerul. Cerul nu e prins, ca sabia lui Damocles, cu un fir de păr de cal, ci e ca o pictură mișcătoare de culori, susținut de privirea mea. Lirismul ăsta păcătos nu mă lasă. Aici, iarna e iarnă de-a binelea. Timp de câteva luni, mai precis până acum, au trecut trei luni numai cu zăpadă și ger. Soarele nu a lipsit. Dar ce folos? Atunci când e soare este cel mai frig. Brrr, să termin țigara asta și-am să intru să-mi fac un ceai. De-ar veni un turist să mai schimb o vorbă. Nici băieții de la Salvamont nu au mai trecut de-o săptămână. Uite ce nori albi! Parcă-i mai ger ca ieri. Să nu uit să repar ușa de la mansardă, că dacă bate vântul la noapte iar mi-o freacă în creier. Zic așa de-o lună, cred, și tot uit. Uit. De ce era tirania o fericire pentru Dionisos? Nu avea inimă, cu siguranță.
Îmi doresc să fiu în oraș. Măcar o zi. Aici, în creierul munților, nu vorbesc decât cu marele meu câine Max. Da’ ce să-mi povestească el? Săracul, Max! Oh, știu că mă înțelege perfect și mai știu că-mi face bine loialitatea lui. Am uitat cum e să stai de vorbă cu o femeie. La o cafea. Dimineața, în halat sau pijamale. Să sune la ușă și apoi, cocoțate undeva în pat, să stăm de vorbă. Ea, la început amabilă și curtenitoare, mi-ar face probabil câteva complimente, una-două întrebări de încălzire, și apoi ar povesti vrute și nevrute despre ceva ce dorește neapărat să aflu, că așa sunt toate femeile la început, amabile și numai zâmbet, apoi, să te ții bine; urmează invidia, gelozia, ura și apoi săpatul sau înjunghiatul pe la spate. Sunt rele, ce să mai cugeți? Ș-apoi, io acum în prostia mea, de ce naiba să duc dorul de cafea, la oraș? Nu stau bine aici, în creierașul munților? Nu tu vecini, nu tu facturi, nu tu mașini, televizoare și alte alea, care nu fac altceva decât să-ți îmbolnăvească sufletul.
Ia uite ce repede trec norii! Vin din spate și se duc în față. Dacă aș scrie prostia asta de gând aș ajunge de râsul curcilor. Ha! Bine că nu scriu. E-he și ce mai scriam într-o vreme! Apăi, a trecut vremea în care încercam să-mi domolesc frământările lumești pe lângă versuri sau mici prozulici lacrimogene. Iaca, acu’s mare! Mare, mare, doar că nu mai știu nimic din ce știam. Să tai niște lemne. Pfua, iar am uitat să merg în pantă după copacii ăia lăsați de pădurar. Pfua, da’ cretină sunt! Pentru la noapte mi-or ajunge. Sau mai bine merg acum? Să-mi iau ghetele și-o iau la vale. M-am făcut o mare leneșă. Stau și cuget toată ziulica. Nu mi-e de folos niciun gând, că imediat le uit, și-apoi? De ce mă mai gândesc la una, la alta? Ba mai tai și firu’n paișpe.
Unii încearcă o viață întreagă să fie fericiți, umblând ca nebunii să o găsească, de parcă fericirea asta ar fi în stare solidă, ca bulgărele de sare pentru oi. Găsești așa o bucată de fericire și-o lingi toată viața, dându-te mare și urlând la amărâții jegoși de lână tine, bă, ce fericit sunt io! Amărâții ăia jegoși nu caută decât înțelegere și iertare. Adică ei sunt oamenii buni, care niciodată nu te judecă, nu te ceartă, nu-ți cer nimic. Nu vreau să mă gândesc la asta, mi se pare un gând cu tăiș nevrednic de mine. Cum să leg bușteanul? Aha, are nodul la capătul gros, așa că-i fac un nod și-l leg de mână, apoi îl mai pun și pe Max. Al naibii ger! Mi-au înghețat toate alea. ”Hai, Max! Hai, băiatule! Trage cu mine, chipeșule!” Mult mă mai ajută, sărăcul de el! ”Cum ajungem la anexă, mâncăm ceva. Ce zici?” El ar mânca toată ziua, că e ditamai câinele. Mare noroc am cu el! Noaptea îl aud cum sforăie pe prag. E-adevărat că sunt mai liniștită să-l știu acolo, dar uneori pleacă cu orele, numai Dumnezeu știe unde. Atunci îmi este frică. Aseară nu a venit puiul de lup, dar nu-i nimic, îi las ceva la barieră, poate nu-i fură Max cadoul.
E noaptea în care plâng lupii. Noaptea asta îmi place cel mai mult. Mă prefac că-s lup și urlu. Max mă privește mișcând capul când în dreapta, când în stânga. Aș plânge împreună cu lupii… și plâng. E cel mai ușor, dar garantez ușurință după. Ușurința asta durează până adormi, că dimineața vin alte griji. Mama ei de ușă, că iar am uitat să o repar! Damocles merita sabia înfiptă în mijlocul inimii. Ei, nu sunt, oare, la fel de rea ca el, gândind astfel? De ce nu sunt ca aceia care știu să ierte, deși nu au ce ierta? Ca aceia care știu să ofere bunătate, deși nu au nimic de oferit decât sărăcia lor totală? Pentru că niciodată un animal sălbatic nu se va domestici, sau dacă da, aceasta nu durează decât până la un clic și apoi instinctul reapare. Omul e la fel. ”Bravo, mă, băiatule, mă!”
Deasupra capului nu am decât cerul. Și azi îl susțin cu ochii. Hm, de mi-ar cădea cerul pe inimă, aș muri?
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
