▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲▲▲
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
Într-o seară de vară, rătăcindu-mă în cheiurile Nerei, am auzit pe neașteptate trilurile unduitoare ale unui flaut nevăzut. Acele câteva sunete au fost suficiente pentru a accentua dintr-o dată tăcerea înaltă a defileului în care mă oprisem să-mi ridic cortul. Asurzit, mi-am dus involuntar mâinile la urechi, căutând în același timp sursa acelei prăvăliri brutale de rocă vibratilă, dar nu am văzut pe nimeni… Mi s-a întâmplat nu o dată să percep în tumultul străzii românești strania muțenie ce reușea să îngroape sub gestica circumstanței, ruminația filozofică a românilor. Spiritul lor dubitativ este un mit. Ca întotdeauna, sub pleoapele românului uluirea se resoarbe printr-o cârteală. El nu se simte în lume ca un fruct, ci ca un hoț de fructe. Ochiul rău al românului i-a învins demult ochiul inimii. Românii se dovedesc buni de nevoie și răi în libertate. Buni sub Ceaușescu și răi în democrație. Deșănțarea comportamentului diurn nu constituie decât o mască ce ascunde și mai urâtul din el. În acest sens, agora românească găzduiește o zoologie a caracterelor sau însăși panorama unui primitivism împlinit. Ca peste noapte, această țară s-a lăsat invadată chiar de hoarda originară! Ce altceva au fost incursiunile minerilor decât expediții de jaf, venite din adâncul uitat al trecutului românesc? Evidența nu poate fi respinsă prin proteste complice. Dar în pofida acestui infernal munte de dovezi, eu încă nu mă simt ajuns “pe culmile disperării!” Eu vreau să mă comport și să trăiesc ca și cum alternativa la o Românie barbară există deja!
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Istoria unui popor, ca și viața sentimentală a unei femei, este un viol consimțit, de lungă durată. Astăzi am mâhni inutil memoria națională amintindu-i că în anul obținerii independenței statale Marea Britanie – sau Perfidul Albion! – a luat partea atotcoruptei Înalte Porți! Nu am avut dușmani nici leneși, nici îngăduitori, doar prieteni inexistenți. Ce altceva a devenit România decât o sculptură geografică ieșită din mâna schimonosită a inamicilor săi? În memoria acestui popor nu va putea să piară amintirea tuturor siluirilor. Raptul Basarabiei, al Transilvaniei, al Bucovinei, al Dobrogei, gemetele seculare ale unei națiuni agresate și mutilate, nu au impresionat vreodată pe nimeni. „Și …uți și cu banii luați!” spun românii. Să le ascultăm atent înțelepciunea intimidată, strânsă toată într-un fel de Esopie a disperării. Mitologia românească este o carte scrisă exclusiv de mâna himerelor. Dar până și himerele se cer aerisite. În România, imaginea hipertrofiată, diformă chiar, substituie cu putere realul. Existența unei coerențe românești este strict iluzorie. Noi nu trăim cu picioarele pe pământ, ci cu fruntea în noroi. Degeaba ne asaltează mărturia rece a străinătății, rămânem surzi la vocea adevărului elementar, cauză a tuturor întârzierilor noastre. Când este cu adevărat, dragostea românului e oarbă. Nu suntem în timpul celor din jur, nici măcar în al nostru! O lipsă de sincronizare suspectă ne aduce ori prea devreme, ori prea târziu la întâlnirea cu omenirea. Nici un ceas al destinului european nu ne-a prins în tabăra câștigătorilor autentici.
Suntem ori am devenit definitiv păguboși. Și parcă prin toată firea noastră atragem nenorocirea. Când lupii își încep vânătoarea în strunga vremurilor, numai român să nu te naști, doar român să nu fii…
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲▲▲
Alerg prin secolul meu, îmbărbătându-mi disperarea, dar și încercarea ascunsă de a-i rezista. Totul este să educi înăuntru partea de lume pe care vrei să o schimbi înaintea ta! Popoarele pot fi judecate și după calitatea căsniciei cu natura care le hrănește, inocentă, perenitatea. Cantitatea de gunoaie pe kilometru pătrat împinge România în clasa țărilor prost trăite. O dovadă strivitoare: Delta, superb cadou al geografiei acordat pe veșnicie românilor, a devenit, prin delăsarea noastră, o vespasiană a statelor riverane! Germeni patologici, cu statut internațional, îi infectează vinele freatice, fauna îi dispare, cimitirele sănătății ei de odinioară se îndesesc. Dar nu numai Delta, România însăși miroase… Cu toate astea, nu mi-am pierdut speranța că voi mai prinde ziua în care să-mi văd conaționalii ridicând gunoaiele din drum, cu aerul că pun la cale cel mai frumos complot al renașterii României. Într-o lume ca a noastră, încă atât de bogată în ignominii, în ingratitudini și în trădări, conștiința nu mi se mai lasă ulcerată de spaime prezente. Dimpotrivă, potrivniciile, ca și amenințările și sfidările, o hrănesc! Decât să devină scrum, ea preferă să rămână jăratec…
Revoluția din Decembrie ‘89 a dat un titlu absolut dosarului închis al comunismului mondial: „Trecutul unei iluzii!” Indivizii nu vor atinge armonia generală cât încă vor ascunde de ei înșiși tentația imorală! Nu însă omului de rând îi revine obligația de a impune proiectul unor mutații în natura umană. Nu oamenii trebuie schimbați, ci determinarea care îi menține inegali în convenția locuirii egale! Oamenii nu pot fi egali, drepturile lor, da! Revoluția franceză a aspirat instinctiv, prin acel faimos trianglu “Libertate, Fraternitate, Egalitate”, la o constituție a drepturilor, ce s-a transformat ulterior într-un codex nemilos al constrângerilor. Și comunismul a dorit să schimbe cu sabia în mână. Dar petele întunecate ale condiției omului se văd și astăzi pe plămânii culturii sale apocaliptice. Omul de lângă om devine nu mai puțin singur, ci mult mai distructiv. Nodul viciului trebuie căutat în conviețuire. Dar mai ales conviețuirea s-a dovedit în România un eșec durabil. Cei ce vor avea dârzenia să exploreze secretul cel mai bine ascuns al românului vor descoperi dimensiunea uriașă a timidității sale. Recunoașterea trăirii unei continue spaime l-ar putea relaxa în toate acele momente în care inteligența, în defensivă, i-ar semnaliza că lumea îi seamănă! Românii sunt pitici exclusiv în propria lor percepție. În lume sunt oameni și atât. A le aminti repetat că sunt moștenitorii lui Abel, înseamnă a-i dispune la frustrare și la sacrificiu. Dar oare alungarea relelor ursitoare i-ar fi putut scuti de fobiile ulterioare? Poate că nu, deși destinul nu ne închide în el întru totul. În afara morții, există oricând o șansă a evadării din orice! Românul însă, iată-l, priviți-l, în fața omului, temător de el însuși! Ceva se frânge în el în proximitatea irepresibilă a actului. Ezită, se retrage, renunță, nu mai vrea să facă, să fie, supraviețuiește totuși, fără să se ostenească, suspendat în pustiile pânze de păianjen ale unui orgoliu aplatizat. lar când va ieși în lume, nu va mai fi om, nu va mai fi român, nu va mai fi nici leu, nici tigru, ci hienă ori vulpe, de o cruzime înfrântă de neputință! Asta și explică de ce se simte nelegitim în țara locuită de tăcerea vieții pe care o are, țară tristă, țara nemângâiată, cum a numit-o Călin Nemeș, înainte de a se retrage neconsolat dintr-însa, țara nemângâiatei tristeți…
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲▲▲
O mulțime devine popor parcurgând un stagiu imemorial, printr-o stranie metamorfoză. Din nenumăratele clipe prezente, vide de istorie, se întrupează pe nesimțite trupul viu al unui timp cu semnificația dăinuirii. Nu doar zodiile fabrică distinctul, ci și capriciul înfloririi diferite a umanului. Un popor ca al nostru pare același și în asemănări și în diferențe. Ceva s-a întâmplat, cândva, de a reușit să ne forțeze ca în momente de anxietate, ori de pericol, în loc să înfruntăm adversitatea, noi să dăm bir cu fugiții! Din păcate nu a existat și un Freud al popoarelor. Dar așa cum „religia își trage originea din slăbiciunea copilului” și istoria și-o extrage pe a sa din solul fecund al Arcadiei originare. Istoria este în exclusivitate aventura unei corvezi. Unele popoare au tras-o după ele cât mai departe. Altele nu au putut mai mult. Echilibrul speciei a fost de la început pierdut. La rândul lor, românii tractează invizibila povară a unei istorii funciar îndărătnice. Priviți la bătăturile lor! Teama de moarte li s-a transfigurat în spaima de viață. Românul nu mai este un încrezător; chemându-și ghinionul nu-și mai cere norocul, iar Dumnezeu abia că-l mai aude trăind! Stratul de țărână ce-i acoperă obrazul interior pare un ultim fard ce îl ascunde în însingurarea de sine…
La Timișoara, ascultând vocea răgușită a românului de pe stradă, imprecisă în sonoritate, nesigură în lexic, orbecăitoare în topic, m-am gândit nu o dată că tot acest comportament neglijent față de idiomul originar îl trădează mai degrabă pe acela al unui străin. Românul își vorbește limba ca un minoritar. Germanii din Banat scriu și vorbesc cu mai multă acuratețe o limbă ce nu e a lor. lată încă un nefericit exemplu de precaritate în locuire al românului; nu ultimul, nu singurul, nu cel mai grozav. Românul, în țara lui, se simte fără acte de proprietate în buzunar. Deși le are! Documentul de bază al unei națiuni este chiar prezența sa stăruitoare în lume. Nu un român – e drept, transilvănean – a rostit acel: „Drepturile românilor nu se discută, ci se afirmă!”? În felul lor popoarele au vârsta viciilor ce le țin în viață. Clipele le ajung pentru a trăi în suferințe și fericiri pasagere. Popoarele nu au memorie, au numai memoratori, ființe specializate să le ridice din praf amintirile și uitările și să le scrie cărțile. Popoarele nu au rațiune, doar trup, doar patimă, doar sarcină, rostul li se împlinește în izvor, în uter, în continuă zămislire. Substantive masculine în multe alte limbi, popoarele sunt femei care iubesc, care nasc, care suferă. Nu vom întâlni nicăieri popoare lucide, doar popoare patetice. Popoarele nu domină nimic, dar se lasă dominate continuu. E suficient un agent spermatogen dispus să le fecundeze imaginația și sunt gata să se lase posedate din nou. Rolul popoarelor rămâne, se pare, unul singur: Făcătoare de Dumnezeu! Cine nu îl caută pe Dumnezeu pretutindeni nu îl găsește nicăieri! Când, de fapt, EI este copilul de crescut, pruncul ce suge nesățios autoritatea de a fi de la sânul generos al popoarelor!
În România, autoritatea visului este maximă! Trăim o Românie visată prost, o Românie a frustrărilor și coșmarurilor. Nu de mult, discutând cu un ziarist despre implicarea contradictorie a Departamentului de Stat în criza iugoslavă, acesta a izbucnit: “America, în politica mondială, face figura «idiotului familiei»! America este deja o țară a trecutului, a capătului de delir despre propria-i măreție, a vedetei leșinate în crepuscul istoric!” Verdictul mi s-a părut prematur și sever. Dar o surprinzătoare conexiune cu situația României în Europa m-a pus pe gânduri. Rareori o țară la est de Liberty Statue a adoptat atât de natural lamento-ul existențial ca România. După nestingheritele și nenumăratele sale mărturisiri, românul e prea mic pentru lumea lui. În ochii săi nu mai au preț modelele, ci vedetele. Nu-l mai adorăm pe Iisus ci pe Robert Powell. La picioarele Mântuitorului nu o mai vedem pe Maria, ci pe Madonna. Credința pervertită în spectacol – specialitate americană – demonizează, în absența prelungită a lui Dumnezeu, speranța reîntâlnirii Lui. Și tocmai România se lasă sedusă de America, nu ca de un model al rezistenței la neant ci ca vedetă a delirului extrem: acela de a emancipa cu nesăbuință voința lui a avea înaintea celei de a fi! Cel de Sus împarte oamenii între cei ce vor să posede lumea și cei ce nu doresc decât să fie în armonie cu ea. Abia trezită din visul totalitarist – al adevăratei neputințe de a fi român – România nu se întoarce la ea însăși pentru mântuire și vindecare, ci se aruncă în hidosul paradis al consumului. lată de ce autoritatea visului pare maximă la români: pentru că veghea morală le este sleită. România, după decembrie ‘89 – o Americă de început, a marilor exproprieri și a marilor crime – încă mai are timp să se replieze spre propriile-i virtuți. De își va refuza asta, imitarea servilă a Americii o va duce la condiția de “idiot al familiei”, al triburilor europene. Notasem undeva: “A crede în om înseamnă a ți-l imagina Creator!” Acum adaug: “Văd în Dumnezeu modelul absolut al nevoii de a fi om!” Veacul care vine va fragiliza ierarhiile efemerului. O altă națiune “mesianică” va dori să vină la rampă. Să ne intereseze mai puțin numele câștigătorului, dar să ne îngrijoreze slaba rezistență la ispita de a nu trăi istoria ca români! În jena românilor de a se imita pe ei înșiși, în modelul Brâncuși, Eliade, Ionescu, Cioran, văd eu astăzi drama locuirii României, ca și în tentația irezistibilă de a mima până la ridicol cusururile de bătrânețe ale megavedetei atlantice.
Un popor este mesianic ori nu este deloc! Un popor dacă nu vestește ceva nu are sens să fie. Ce vestește poporul român? El vestește trecutul, drumul, halta. Absența simțului premoniției face din român un transfug, câtă vreme nu are acces la treimea cea mai tulburătoare a timpului său, la ceea ce va veni! Popoarele transpiră trecutul, respiră prezentul, viitorul le rămâne oglinda aburită a unor vremuri încă nescrise. Din ce suntem, vom deveni! Ce spune Lanza de Vasto: „Vrei o lume mai bună, mai fraternă, mai dreaptă? Ei bine, fă-o, împreună cu cei ce o doresc. Fă-o la dimensiuni mici și ea se va mări!” Înlocuind aici lumea cu însăși România, iată fraza cu care ar trebui începută orice Constituție românească: “A face înseamnă a fi!” Să facem pentru a fi. Calea nu este neapărat creștină, dar rămâne neapărat a asumării extreme a destinului unei națiuni rănite de disprețul ori dezinteresul celor ce o compun. Nu românii au obligația să secrete mistica României? Căutarea eternului său ar trebui să devină o experiență personală a poporului însuși. O căutare prin devenire, o întoarcere prin înaintare, o continuă actualizare a viitorului ideal și o netă solidaritate în refuzul descompunerii ce deschide poarta întâmplătorului! lată câte mai datorăm trăind, cât vom datora după moarte. Cimitirele românești sunt, cu toate, ale unor datornici!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲▲▲
Cât încă leagănele României nu sunt și ale unor noi promisiuni, cel ce scrutează în prezent efemerul sesizează cât poate fi acesta de bogat! Construcția românească nu încetează a fi o distrucție făcută la întâmplare. Stupii națiunii hrănesc mai mult decât sunt la rândul lor hrăniți. Am și ajuns datori vânduți unei patrii fără ranchiună. Dar nici măcar ea, patria, nu ne va finanța risipa la nesfârșit. Momentul scadenței este mai aproape decât bănuim. Pericolul rămâne mare și cu toate astea nimeni nu-i opune nimic. Oare credința naivă că până la urmă totul se va sfârși cu bine este o dovadă de inocență? Nu cred. Mai degrabă este vorba de o ignoranță voită. Noi nu hrănim voința cunoașterii din lăuntru, nu alegem în numele ei și nu reușim în numele ei. Noi nu semnăm, doar ne lăsăm semnați, operă a unor neglijențe cuminți în care ne complăcem, fără complexe, ca o lume de personaje. Specia meșterului Manole a dispărut de mult. Nu mai construim biserici, le demolăm numai. Existența românească poate fi redusă la domnia a trei adjective: întâmplător, indiferent, resemnat! Ateismul românesc este unul de faptă. Noi nu punem la temelie, dezafectăm. Îmbătrânirea precoce a României se lasă accelerată de cascada unor fapte fără istorie. Cu atât mai mult să ne temem de această ultimă formă a democrației ce încurajează demontarea realului! Revoluția din decembrie a venit, a plecat. Răul e neclintit. Oare românii au auzii vreodată îndemnul franciscan: „Du-te și repară-ți casa care se ruinează!”?
Patru ani de viață publică între români au fost de ajuns pentru a-mi face sufletul infirm! Voraci și agresivi, indolenți ori cupizi, ingrați și prefăcuți, neclintiți în refuzul onestității, lași și fățarnici, mulțimea lor mi-a provocat, în crescendo, senzația că pentru a le devota viața ar trebui mai întâi să-mi dezarmez dezgustul pentru leprozeria morală. Mi-am spus: „Suportă! Întoarce-le obrazul! Întâmpină-i cu umilință!” Nu le-am putut întoarce obrazul, deși i-am înțeles, i-am răbdat, i-am iubit. Dar am gândit că tot ce li se întâmplă, ca și disprețul celor ce îi conduc, este absolut meritat. “Batjocorește-i și te vor respecta!” m-a sfătuit un șef de partid. Scrisoarea domnului Caragiale a fost pierdută la începutul secolului pentru a fi găsită abia acum, în 1994. Ghimpele iadului românesc mă însângerează oriunde mă surprinde, în veghe ca și în somn. Fariseii României sunt iar puternici. Lor le și „dedic” această carte: “Tuturor ipocriților acestei țări și falșilor fericitori de dragoste românească!” Și deși nu voi pălmui, la rândul meu, nu mă voi mai lăsa pălmuit de impostură! Pietrele cu care au aruncat cândva în binele României nu mă mai înspăimântă!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲▲▲
De la un moment dat trebuie să te hotărăști să rezumi! Jocul secret de a rosti: „Da!” al lui Nietzsche a devenit, în România, copilăria pierdută! Negația românească, dacă s-a născut, n-a avut și’şansa să crească. O Românie ce se obstinează să se recunoască în paguba ei își trăiește resemnarea ca pe o supunere. lat-o, astăzi, defilând în coada virtuților, mânată de la spate de către o minoritate în descompunere. Dacă toți cei ce nu o respectă ar purta haine negre, România s-ar întuneca în plină zi! Nu întrevăd în România morală republica lui Robespierre, ci doar prosperitatea drumurilor sale bune. Și mai știu că pentru a trăi în București ca, de pildă, în Viena (“La leçon que nous offre Bucarest n’est pas une leçon d’art mais une leçon de vie; il enseigne a s’adapter à tout, meme à l’impossible. Il incarne bien sous ce rapport l’âme d’un peuple dont la patience est infinite, sublime comme celles des bêtes, et dont l’indulgent optimisme a inventé ce dicton: Grand est le jardin du bon Dieu! Capitale d’une terre tragique où souvent tout finit dans le comique, Bucarest s’est laissé aller aux événements sans cette raideur, partant sans cette fragilité que donne la colère. Voilà pourquoi à travers la courbe sinueuse d’une destinée picaresque, Bucarest est resté gai!”) nu numai timpul trebuie să se schimbe. Virtuțile conviețuirii nu depind de decrete. Ceaușescu a dat destule. Rezultatele se văd. În urmă publicării lor, anarhia a devenit și mai viguroasă. Cât încă cetățeanul recită: „Statul ia totul”, iar Statul fredonează „Cetățeanul fură totul”, nu e nimic de făcut. România continuă să se lase traumatizată de faimoasele sale contratimpuri. Mereu nedumerită de a fi ajuns prea devreme ori de a fi plecat prea târziu, ea ezită să își spună: „Destul! Eu sunt altceva! Eu pot altceva!” România are încă iubiți, credincioși și prieteni, dar nu e datoria ei să se lase sprijinită în adorația lor! Darurile se dau, nu se cer. Religia României, dacă o mai fi rămas vreuna, nu poate fi decât simplă: „Poartă-te cum ai vrea să fii și lumea va ști să te respecte cum se cuvine!”.
România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a zecea
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
