Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲▲▲
Dar dacă, în perioada arcadiană, poporul meu a fost cândva fericit, unde este începutul marii sale nevroze? O nevroză marchează întotdeauna suferința inadaptării. Abia trezită, hoarda originară a trebuit să asimileze tehnici mereu reînnoite de supunere și disimulare pentru a rezista în calea nenorocirilor. Zece secole mai târziu, românul nu-și va mai aminti cu nostalgie decât de Dracula, Domnitorul cu țeapă, tatăl dominator care să-l pedepsească prompt și fără cruțare pentru rătăcirile lui. Popoarele ce tânjesc după atingerea biciului lui Attila sunt cu siguranță nevrotice. Românii se despart cu greu de ce sunt, urând a priori ceea ce vor trebui să fie. Cu toate astea, să nu-l credeți pe un român care se bârfește cu veselie! Tot ce își permite singur, nu admite altcuiva să încerce. Mulțumirea de sine îi rămâne secretă în pofida obrazului fățarnic al autoclevetirii ironice. Un Jung al popoarelor, ajuns lângă el, ne-ar vorbi despre frustrări geologice. Un complex oedipian neabsorbit lasă acest popor la îndemâna unei patimi neconsumate pentru originea sa. Cine este și de unde a venit? Un popor ca al nostru se comportă în suferință ca și cum nu ar avea și o altă biografie. Un Mircea, Ștefan, Mihai, nu sunt dovezi ci însuflețitori de fantasme. Românul pare un nenăscut ori un făt înfruntându-se cu suferința de a se naște. Dar un popor poate fi judecat și prin propria sa reacție ca mulțime. La 1918, ca și la 1989, al nostru s-a dovedit popor! La 1916, când Bucureștiul sub ocupație s-a scăldat în abjecție și lubricitate, delăsându-se la lumina zilei, el s-a comportat ca mulțime. Cum s-a prezentat și în 1940, când a cedat fără împotrivire, pe rând, Cadrilaterul, Balcic, Bucovina, Basarabia și Ardealul. Dar populația franceză ce a abandonat Parisul pasului de gâscă al lui Hitler? Dar cea rusă din 1917, dar cea germană până în ’45? Bat continuu ceasuri ale nefericirii când, aproape peste noapte, popoarele devin mulțimi. Epoca din urmă pare mai degrabă a mulțimilor. Nu popoarele fac războaiele, ci mulțimile. Nu conștiința, ci suferința agresivă de a fi, provoacă violența mulțimilor. Răul subzistă ațipit înăuntru, binele în obligația conjuncturală de a coexista. Sinceritatea provocată va conține mereu o delațiune a răului. Binele blajin va fi victima neprotejată a răului asasin. A îndigui răul fără a fortifica binele constituie o gafă de civilizație. Sunt pe lume locuri unde răul, departe de a fi supus, este strict protejat. Dar dacă binele stârnește admirații naive, răul, în schimb, seduce! Răul este un amant al situațiilor tulburi. Când între bine și rău distanța este egală, popoarele aleg binele iar mulțimile aleg răul!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲▲▲
Suntem, am ajuns în 1994. Palmares al timpului irosit, fluvii adânci și largi de fum, de nămol, își revarsă debitul tulbure în transparența care încă ne înconjoară. Dumnezeu s-a ascuns de noi. Omul poate exploda în fiecare clipă, împins cum este cu violență din singurătatea sa în aceea a lumii. Dar încă nu explodează. Pierdut în marile aglomerări, el pare mai puțin singur. Eroare. Mulțimile sunt la fel de singure ca și indivizii. Spargerea încercuirii le proiectează orbește în zidurile izolării. Singurătatea e o ispită ce trebuie refuzată. În apropierea lui Dumnezeu, singurătatea tace. Doar copiii nu sunt singuri, nu sunt singuri cât Dumnezeu rămâne în ei. Dumnezeu este un sentiment sfâșietor pe care omul îl trăiește mai acut decât universul din jurul său. Dumnezeu se simte condamnat să rămână aproape de om deși omul nu mai simte chemarea de a rămâne aproape de El. Singurătatea lui Dumnezeu a dispărut prin apariția omului. Dar singurătatea omului îi continuă. lată-l, după patru mii de ani de conștiință istorică, avortat de aproape toate încercările de a se înțelege trăind! Este atât de singur omul și senzația atât de copleșitoare încât surâsul său va rămâne mereu speriat. Moartea, ca pedeapsă, îl așteaptă după colț, înrămată în ziua de mâine. De aceea nu te mai poți gândi la destinul omenesc decât în deplină compasiune. Geniul său, tulburat de absența alter-ego-ului superior, va continua, perseverent, să greșească.
„O scârbă cosmică mă cuprinde de țările mediocre!” Pe cel ce a gândit astfel îl simt cu atât mai departe de mine. Țările mediocre sunt cele care nu au avut puterea să fie mari? Elveția nu e mare, e mediocră? Aproape toate statele europene sunt construcții amestecate, o altă așezare, un alt joc de cuburi al fostelor imperii. Casele regale ale continentului nostru se simt înrudite. România nu se înrudește decât cu însingurarea sa. Rudă săracă a latinității, ea nu mai beneficiază nici măcar de solidaritatea formală a celor ce au în vene un sânge comun. Dar dacă nu am putut fi mari prin alții, suntem în schimb mai mici prin noi înșine. România este o țară micșorată, dar nu mediocră. De altfel, nu cunosc nici un popor mediocru, numai ghinionist. România rămâne și pe mai departe ceea ce este, deși bilanțul îi e negativ. Dacă independența de stat i-a fost recunoscută cu sprijinul Franței, eliberarea din Decembrie 89, transformată prin efort propriu în libertate veritabilă, ar fi adus cu sine un prim trofeu meritat. A lăsat atunci să se piardă o șansă. Aerul posomorât de astăzi pare multora tâmp. Mie îmi pare a fi al unei Românii căreia i-a murit o fiică preaiubită: „Victoria!” O victorie mai întâi împotriva propriilor complexe. Ar fi meritat să o susținem cu dârzenie să treacă peste stagiul de doliu. Nu am făcut-o. Automatisme îndărătnice ale unui defetism intim ne-au jucat din nou festa. Ne-am dezarmat și atât, presărându-ne cenușă pe obraz. Anul ’90 va rămâne al expansiunii lichelelor. Lichelismul românesc, evadat nestingherit de sub presiunea oprobriului general, își adjudecă o revanșă spectaculoasă. Pe undeva, România s-a transformat într-un stadion în care atleți dintre cei mai insolenți reușesc să depășească recorduri dintre cele mai imorale. Astăzi nu mai putem vorbi despre fortărețe publice necucerite de corupția generală. Parlament, Guvern, primării, de-a valma, au devenit zone libere ale fraudei din care unii își extrag averi exorbitante cu o seringă groasă cât conducta ce ne aduce gaz din Siberia! În această țară, unde nimic nu mai este ce pare, primii emigranți debarcați după Revoluție au dat buzna pentru ca buzunarele lor să se umple și mai mult. Acum știm pe ce preț de nimic au cumpărat românii din exterior proprietăți, cândva comune, niciodată ale cuiva, totdeauna ale nimănui, cu sprijinul primilor miniștri post decembriști. Poate că această carte ar fi trebuit să poarte titlul: “Fără ipocrizie!” Nu îl va purta. Ipocrizia și atât nu oferă o definiție generală pentru marasmul românesc. Ipocrizia este doar un ultim strat de minium de plumb depus pe obrazul Sfintei Maria. Ipocrizia – mă gândesc la ea mai puțin ca la o pegră, mai mult ca la o invaliditate a caracterului românesc.
Încă nu știm a ne apăra decât manipulând aparențele. Înaintea viciilor primordiale, românul e un naiv. Adevărații vicioși sunt câștigătorii lumii de astăzi: americanii prin doctrina Monroe, rușii prin doctrina Brejnev, nemții prin doctrina revanșei, englezii prin doctrina izolării, francezii prin doctrina împrăștierii, italienii prin doctrina indecenței; toate statele mari au fost încoronate de vicii. Viciul este un demers al voinței răului de a merge până la capăt. Noi, românii, nu suntem vicioși pe cât vrem ori părem a fi. Noi, românii, doar simulăm viciul. Răul Dumnezeu și Bunul Diavol al românului îi impun să joace și în acest spectacol grotesc al actorilor care și-au pierdut rolurile. Hoții, când fură, îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor. Credincioșii urmăriți de nefericire speră, chiar contează pe ajutorul diavolului. Puțini păcătoși nu-și întorc la ananghie privirea rugătoare în Sus; mulți creștini, la o adică, și-ar vinde sufletul diavolului. Cei doi autocrați incontestabili ai românilor îi stăpânesc deopotrivă. Rezultatul e însăși conștiința pervertită, în spatele căreia, nerecunoscându-ne în faptele noastre, ne ascundem de adevăr. Viciile României sunt ale unei țări mediocre, și atunci adagio-ul lui Cioran ar putea fi reformulat: „O scârbă cosmică mă cuprinde de viciile țărilor mediocre!” Viciul de a nu-ți impune măsura unui orgoliu mesianic este totdeauna îngrozitor!
Vin momente în care scrutarea conștiinței orbește, și viața din jur, departe de a mai apărea abjectă, devine searbădă! Mă întreb inutil cum vede România, românul obișnuit? O Românie cât o familie, cât un bloc, cât un cartier, cât o comunitate ori cât un orizont tot mai strâmt al ideii de patrie? Omul de rând este o victimă a lui însuși și a lumii sale. Biografia să-i fie o simplă consumare a unui reflex netemător de nimic? Sunt oameni ce trăiesc ca florile, ca peștii, ca pietrele. Astfel de inși fac răul cum fac binele, cu ușurătate morală. Ei sunt, în existență, nimic mai mult decât mobilierul viu al mulțimilor pacificate de către autoritatea unei civilizații sumare. Omul obișnuit este un dictator ce domnește asupra propriei nimicnicii. Toate capcanele ce amenință condiția omului gânditor devin inofensive la simpla apropiere a omului care nu gândește. Filozofii ar trebui să-l aibă mereu pe lângă ei, căci omul care nu gândește probează sănătatea inutilă a ființelor cu care semănăm, deși nu ne seamănă. Omul, fără de el însuși, nu e decât o așchie smulsă, prin brutalități naturale, din roca omului mulțime, a omului-massă! El poate fi întâlnit oriunde, ca formă a unei transparențe degradate, ca o lentilă ce mărește oribil nimicul, ca un călugăr mizer al unui ordin absurd ce pretinde ignoranța absolută pentru a înfrunta suferința. În România, această specie nu e mai numeroasă ca în altă parte, ci mult mai autoritară. La noi, schimbările, revoluțiile, vin, pleacă, se lasă ușor uitate, ca duminicile pentru cei ce se plictisesc în ele, pentru că au pierdut sensul lor. Omul care nu gândește – indiferența lui e atotcuprinzătoare ca o credință! Dumnezeu îl sperie, cel mult, dar nu îl convinge. Natura sa rămâne insensibilă la moarte. Viața îi e încremenită. Durata ei e egală cu a celor ce-i seamănă. Pasărea sub cer, care urcă-urcă și cântă-cântă, fără a ști ce înfruntă, este chiar omul acesta, fără cauze și fără consecințe, la a cărui plecare lumea scârbită nu mai tresaltă. În vacarmul neîntrerupt al genezei trăite, doar lisus Mântuitorul îl mai aude trăind!…
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲▲▲
Dar dacă românul, renunțând să trudească la clădirea națională, n-a vrut să aglomereze lumea cu erorile lui?
În pofida eșecului ori ghinioanelor sale, România menține în lume esența vie a unui anume fel de a fi. Ea este, pur și simplu, și mirosul ei e ușor de recunoscut. În verile încinse, câmpurile abandonate trimit până foarte departe miresmele lor alcoolizate…
Pe de altă parte, primejdioasa melancolie de care suferă, astenia afirmărilor proprii, totul îndreptățește senzația că o maladie misterioasă o roade pe dinăuntru. „Românul sărac în țară bogată! „, nicicând nu a fost găsită, într-un mod atât de spontan, o formulă mai precisă pentru soarta sărmanului om al locului! Raiul românesc a devenit o ruină sub proasta administrație a românului însuși. lată, ne lipsește chiar mătura cu care să ne curățăm ograda! Străzile României s-au acoperit cu gunoaie, cu stârvuri, cu pulberi otrăvite, cu pestilență. Între blocurile în paragină mișună haite de câini sălbăticiți. Nu mai curge apa, nu mai vine căldura, cade curentul, pâinea pare din făină de praf, piețele duhnesc, halele de carne îți iau nasul, laptele este de zer, berea, brânza, vinul, țuica – falsificate! România pare nu o țară, ci o gară a unei călătorii sordide. Bande de ticăloșiți bântuie coșmarul unei Românii eșuate în nenorocire, iar canalele latrinare ale națiunii au devenit, peste noapte, azilele copiilor abandonați.
Se dovedește, o dată în plus, că trecuta dictatură a fost chiar emanația nămolului din noi. Pentru încă foarte mult timp vom rămâne timizii simplei noastre istorii. Dacă nu ne vom îmbia să ne permitem mai mult. Dar până atunci, ne imităm defectele, dezavuându-ne virtuțile, loteria soartei noastre continuă cu încercări ce ne pierd. În România, norocoși sunt cei ce nu încearcă nimic, dar așteptând să se întâmple orice. Să nu ne amăgim, România nu își va vărsa sângele pentru a schimba o lume în care nu se recunoaște. Istoria nu oferă drumuri, trebuie să i le smulgi. Din nefericire, acum și aici, cel mai repede străbate interesul pentru prezent. Trăim cu febră clipe surde și oarbe și încă ne-au mai rămas suferințe ce se cer încheiate. Vedeți, nimic nou sub soare! Descurcându-se ca vai de mama lui, românul își achită într-un fel umilitor datoriile. La împărțirea fericirii lumii a fost absent. Românii nu sunt un popor mare decât prin anvergura erorilor pe care consimt să le cedeze unui destin care nu-i iubește. lată pentru ce România dintotdeauna se lasă înfricoșată de România de mâine. Cu prezența sabotată în lume, este ca o navă care încă plutește. Cum trecutul popoarelor a și uitat-o, iar viitorul nu și-a amintit de ea, pentru România riscul rămâne maxim!
La periferia orașelor cariate, cartierele muncitorești par ilustrate ale unei iluzii eșuate de mult. Fabricile ciuruite de rugine, înșirate de-a lungul căilor ferate, domină vitrina de deșeuri ale unei industrii care a produs cu mult mai puțin decât s-a cheltuit cu construcția ei. lar ceva mai încolo, infinitul maidanelor, al lacurilor-mlaștini, al movilelor de steriluri, al gropilor de gunoaie, puține semne că locuitorii acestor locuri sunt și altceva decât chiriași. Dezinteresul românesc e desigur blamabil, dar intrigă mai ales sentimentul înstrăinării de spațiul strâmt lăsat de Dumnezeu pentru a ne cultiva libertatea. Satele depun, la rândul lor, mărturii ale unei decăderi perceptibile. Țăranul e deja un patriarh învins, ce s-a împăcat cu deposedarea continuă care, în cele din urmă, i-a atins sufletul. Ogoarele și le lucrează cu umbra costelivă a unor cai milenari, vacile lui au ugerele cât pumnii iar oițele îi sunt mai slabe decât dulăii jigăriți ce le păzesc de dorul lelii… Totul seacă, piere, se usucă, într-o țară hrănită din belșug de o natură fără complexe. România nu este respectată, nu îi este respectat trupul maternal, nu îi e respectat sânul și pântecul, nu îi este respectată nici podoaba de doliu, nici rochia de mireasă.
Nu maghiarii sau rușii atentează la pudoarea României, ci românii autentici ce tâlhăresc candoarea națională. De-aș putea sfida măcar cu această biată carte, cumplita aroganță a acestor emigranți dinăuntru, cei mai răi dintre toți, țigani albi ce nu pregetă să jefuiască țării icoanele și mormintele. Tagma jefuitorilor a lui Tudor o formează astăzi clasa politică. Tot Estrada spune: „Sufletul neputincios să înfrunte dificultățile se predă puterii obținute prin înșelăciune!” Cât privește esența a ceea ce mulți rostesc acum admirativ: democrația interbelică! a fost, la vremea respectivă, demitizată de invectiva cinică a unul Argetoianu, care, în calitate de ministru de interne, își chestiona regele astfel: „Cu cât vreți să câștigăm alegerile, Sire?” În ultimele decenii n-au apărut mai mulți oameni politici decât degetele de la o singură mâna. Exercitarea nechemată a politicii a reușit să pulverizeze talentele imprudente, elanurile visătoare și convingerile alese. Nu cunosc epigonism autohton mai izbitor decât cel politicianist. Dar românul de rând nu se satură să contemple fascinat aura misterioasă a unei puteri disputată demonic. EI continuă să vadă altceva decât este cu adevărat, căci românul despre care vorbim pare definitiv căzut într-un vis despre o Românie care nu există. Cu toate astea, în naivitatea românească am intuit eu resursele unei alte speranțe. Visătorii nu provoacă niciodată ignominii, chiar dacă le încurajează să fie. Visătorii au trăiri enigmatice, netraductibile într-o limbă a realului. Ei sunt refugiații ascunși în mijlocul lumii ori disimulați în mugetul arenelor, virușii tăcuți ai unui protest invizibil ce privește omenirea așa cum este. Visătorii sunt cu toții niște inadaptați; ei nu fac dragoste cu viața, impunându-i absurd exigențe extreme, iar dezgustul lor îi scoate aproape întotdeauna din lume! Visătorul român este o pajură jumulită, un scatiu răgușit, o credință care a ostenit. Visătorul român își leagă singur brațele când incendiul îi cuprinde casa, tace și nu clintește, tace și suportă, tace și atât. O țară a visătorilor nu se poate apăra mult timp de coșmarul celor ce o locuiesc. O țară a visătorilor piere repede. Tinerețea îi e scurtă, moartea aproape. În Egiptul ptolemeic a fost cândva chemată floarea inteligenței grecești, ceea ce nu a împiedicat incendierea Bibliotecii din Alexandria… Nu cei ce scriu cărți le și pot apăra de flăcări. România e și ea o țară a visătorilor care nu secretă o operă. („O specialitate românească“, zice Cioran.) lată că, pe undeva, voinței de a nu face i-a fost adăugată voința de a nu crea. Românii se nasc poeți, e adevărat, poeți ce vor muri anonimi. Există un zid pe tâmpla căruia, prin tot ce fac, popoarele compun o frescă a istoriei lor. Zidul acesta, în dreptul României, este aproape acoperit cu mortar inform, căci creația noastră a rămas în proiectul neînceput, în cântecul cu gura strânsă pungă, în clădirea neterminată, în simțirea fără urmări. Toată opera noastră cântărește cât găleata cu nisip obținut prin cernerea unui munte de bune intenții. De aceea și rămânem un popor vulnerabil. Câțiva soldați deciși pun pe fugă o armată de fanfaroni. Virilitatea unei existențe nu o poate măsura decât fapta. Degeaba facem aluzii la talentele noastre înnăscute, la vocațiile noastre secrete, ele trebuie să vorbească în numele nostru și nu noi în numele lor. Înzestrat comentator al zădărniciei, românul se va simți obligat într-o bună zi să se desprindă de sub tutela umorilor sale și să apuce temeinic, cu douăzeci de milioane de brațe, lopata, coșul de gunoi, mătura, grebla. Salvarea României începe prin curățenia din fața casei românului de rând. Nu se întrevăd semne bune!
Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a șaptea
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
