▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲▲▲
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
În România, o victorie presupusă se dovedește deseori o înfrângere! O victorie se cere consolidată, un dezastru se consolidează singur. Repliați în înfrângeri logice, românii se simt asigurați că nimic nu le mai poate fi râvnit. În înfrângeri repetate, un popor ca al nostru și-a consolidat existența. Nu-l interesează victoria – un arhaism al biografiei popoarelor mari. Românul pierde cu un aer imperturbabil drepturi care în alte părți ar fi apărate prin violență. lată-l, străin la el acasă și acasă oriunde în lume, un apatrid fără remușcări și complexe, căutând patria acolo unde e bine. Cazul românesc este al celui respins. Nu e de mirare că, în felul său tăcut, nu se prea omoară să respecte contractele la care l-au constrâns corupătorii sau cuceritorii săi. Există în caracterul lui o pată care îl imunizează la obligații. De aceea, poate, se și vrea nu ocrotitor, ci un discret ocrotit. Mereu un altcineva decât el trebuie să îi are țara, să i-o semene, să-i culeagă recolta, să i-o urce în hambare și să-i dea o cartelă care să fixeze cât şi cum să trăiască! Românul este un creator de stăpâni. Îndeobște o țară e întreagă de la Dumnezeu prin iubirea poporului său. Sunt, cu toate astea, pe lume patrii ce au supraviețuit popoarelor și popoare care au supraviețuit pierderii unor țări pieritoare. În Bulgaria nu mai trăiesc bulgarii originari, cum evreii, Kurzii, armenii, nu mai au țară. Dacă țările sunt covoarele acestei lumi, popoarele fac istoria tălpilor ce le calcă! După săvârșirea marii migrații, Europa a devenit un depozit de popoare în plus. Așa cum bărbatul caută femeia, caută poporul o patrie în care să-i rodească istoria. România se încăpățânează să râmână pentru români o patrie negăsită, cu toate că s-au născut în ea! Un avantaj nefast, câtă vreme, amenințați să o piardă perpetuu, de la un moment dat au încetat a o mai iubi. Mai dragă este maghiarului captura lui, Ungaria, decât românului moșia sa de veci. Veneticii au respectul proprietății la care acced, mai totdeauna, prin rapt. În schimb, cei continuu prădați simt cum li se veștejește în sânge dragostea de posesie. Cei săraci risipesc mai ușor decât cei bogați. Românii sunt săraci. România a fost dintotdeauna bogată. Cum să împaci părțile, pretinzându-le primilor să economisească la risipă iar ultimei să se dăruiască într-o căsătorie ce ar fi putut fi cu adevărat fericită? Mă tem că România nu se mai schimbă, românii, da! De aproape două mii de zile, un divorț românesc bate la poarta unei conviețuiri de tot atâtea mii de ani. Această despărțire gravă, care ne amenință din viitorul nostru, este ceea ce nu mai reușim să oprim.
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
După mulți, România este o țară care coboară, după mine, România e o țară care urcă! Astăzi când, după o ultimă găselniță a Departamentului de Stat al S.U.A., nu mai există o Europă de Est, bietele populații ale românilor, sârbilor, bulgarilor se trezesc în afara meritului general. Dar clasamentele puterii înșeală mereu, căci popoarele sunt egale în ivire. Orice naștere devine repede o expresie fabuloasă a ceva ce ulterior se va transforma în contrariul ei. Oamenii pier grăbiți, în ritmuri pătimașe, căci moartea îi iubește prea mult. Popoarele, în schimb, trăiesc durate omenești îndelung înnădite; e șansa ființelor compuse, a înjghebărilor polipere în complexul cărora moartea, nașterea se succed împletindu-se într-o creștere ce înfrânează nu stagnarea, ci descompunerea! Cât încă debitul izvoarelor îl depășește pe cel al fluviilor la vărsare, mai putem vorbi despre popoare fericite. Tinerețea resurselor le face să risipească, să împrăștie cu o nesăbuire pe care istoria se supără uneori. România este o mică nesăbuită. Repertoriul ei este încă unul debil. Personajele ce îi urcă scena sunt ale măștilor în spatele cărora se ascund atâtea roluri neînvățate. Am fost mereu luați în serios deși încă ne mai purtăm, tot mai strâmte, uniformele de grădiniță. Asta explică poate, maimuțăreala celui care tinde să imite ca un copil tot ce nu a putut trăi prin el însuși. Pericolul constă în a rămâne veșnic copii. Destinul trebuie parcurs. Drumul spre descompunere trebuie scurtat. Creșterea României trebuie deblocată.
În cartea de proverbe a națiunii poate fi găsită întreaga înțelepciune a acceptării înfrângerii românești! Totul acolo pledează pentru supunere. Nu cred că alte popoare dovedesc atâta stăruință în respectul fatalității. Musulmanii nu se abat o iotă de la credința în Allah. Fatalitatea arabă e dedicată, cea românească rămâne fără obiect, căci nu lui Dumnezeu îi este închinată, ci unui moloh misterios ascuns, de la început, în sângele românesc. România dezvăluie o încremenire folclorică înăuntrul căreia factorii evoluției par definitiv înghețați. Poate că numai în Eire ori Țara Bascilor poate fi găsită o rezistență la schimbare mai feroce decât aici. Dacă lucrurile vor merge tot așa, România va ajunge, mai repede decât își închipuie, capăt de pelerinaj european la izvoarele unei mânii fără rival. Dar să nu credem că numai în România timpul putrezește – în Albania, Belarus, Macedonia, ca europeni respirăm deja în avans acel miros al unui mileniu defunct. Și stagnarea este o moarte… Autorul acestui text riscă în încercarea înverșunată de a o combate. Nu-i va fi ușor, dacă mă gândesc la garda de pretorieni ce se pregătesc s-o apere. E vorba, mai ales, de casta fripturistului român. Prolix, gongoric, luxuriant în practica invectivei, românul patriotard scandeaza infatigabil sentimente pe care nu le are. În anul ‘91 am audiat în Parlament litania indemnă a celor ce s-au grăbit să binecuvânteze abandonarea Basarabiei pe terenul de vânătoare al intereselor ruse. În vremea din urmă, larma defetistă a devenit de-a dreptul asurzitoare. Internaționaliștii de ieri sunt naționaliștii de astăzi. Coloană a III-a a spiritului apatrid, patriotismul ipocrit pune goarne de hârtie la gura laudei delirante. Din păcate, departe de a le respinge elogiul fastidios, România este chiar cea descrisă de un Nicolae Filimon, purtând fes, fumând pipe și mâncând baclavale. Lingușirea deșănțată a patriei ar trebui pedepsită prin lege. Nu numai ea. Curățenia morală privește și codul penal.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲▲▲
Tu, patrie, cu existență vie
și nevăzută, cu sentimentul
că am întârziat să te iubesc
am grăbit ritmul inimii mele.
Te dărui celor lipsiți de ține,
închiși în moartea
lumii ca într-o amânare.
Ești singura ce îndrăznești
să ne străbați tinerețea
și bucuria, dar mai ales
să le atingi limitele.
Și încă nu e de ajuns!
Să întâmpini tulburată
poporul care te caută.
Tu, femeie, ești negativul
acestui nor ce
ne arde viețile.
Iia ta te dezgolește
de întreaga ta
frumusețe.
De la scrisoarea acestui umil Exordiu, sufletul meu a pornit pe jos în căutarea expresiei exacte a ceea ce simțea. Au trecut ani, decenii. Și tot atunci am adăugat aceluiași poem: „Dar să faci, depășește până și scrisul!”
Cu un instinct parvenit remarcabil, istoria nu reține numele anonimilor, doar pe al profitorilor atâtor fapte nesemnate de vanitate. Bacalbașa descrie, trist, cum în urma Războiului pentru Independență fiii laşi ai nomenclaturii dâmbovițene au primit distincțiile de război meritate de rănile subordonaților lor. Acarul lui Păun funcționează în România și invers. La nenorocire suntem acari, iar la recompensă, Păuni!
Popoarele fără simțul țării, de la un moment dat nu se mai pot opune neantului, care, după Freud, lucrează pe tăcute!
Roma și-a trăit măreția sub Republica respectului de sine desăvârșit. Până la Cezar, Roma s-a mai simțit iubită. După Cezar, Roma a iubit, ea însăși, pe amanții succesivi ai îndelungatei sale agonii. România își trăiește binele ca pe o slăbiciune, iar eul propriu insensibil îi ajunge pentru a rezista remușcărilor ce iradiază dinspre un supraeu blocat. Oglindirea românească rămâne în continuare nesinceră. Cuvântul de onoare al românului nu constituie o valută credibilă.
Fuga românească de răspundere derapează ori în imitația siluită, ori într-un nevrotic blocaj interior.
Dar dacă România, istovită de naștere grea, a lipsit apoi de la căpătâiul poporului român? Acest prunc, cu ursitori ursuze, prematur îndepărtat de sânul unei mamei temătoare și suferinde, a străbătut copilăria ca un orfan. Însă odată ajuns pe picioarele lui, el și-a căutat disperat patria. Descălecările voievodale dovedesc măcar asta. Răul de mai târziu – progresivă istovire a dragostei filiale – își trăiește în continuare ecourile. A îl vindeca presupune a dărui mai mult decât cerem unei Românii dezamăgite. Stau, față în față, de două milenii, România și poporul ce-i poartă numele. În îmbrățișarea lor sleită întrevăd eu urma adâncă a unor dramatice neputințe. Chipul chinuit al acestei conviețuiri este acum umbrit de melancolie.
Anul 1989 a adus cu sine o adevărată catastrofă, nu numai a ideologiilor dar și a idealurilor! Utopiile au făcut explozie. Știm azi mai bine ca altădată că nu mai putem visa cu ochii deschiși, cum nu mai putem trăi cu ochii închiși. Progresul nu mai e decât o evoluție îndoielnică în căutarea unui armistițiu între bine și rău. Nu mai putem spera, în anii ce urmează, la schimbările fulgerătoare. Dumnezeu nu este Diavolul răsturnat, ci făcut inofensiv.
Ideologiile au căzut, credințele nu mai rezistă. Rezistă, în schimb, voința de a cultiva nu binele, ci mai puțin răul!
Filozofia existenței nu mai este maximalistă. Să fim, atunci, bucuroși când nu mai suntem nevoiți să traversăm o recesiune, când nu ne mai caută cutremurele, când nu ne mai găsesc catastrofele. Ţări bogate sunt numai cele în care sărăcia rămâne în opoziție. Țările sărace sunt cele în care sărăcia a instaurat dictatura. Tiranii îmi par cu toții nişte idealiști grăbiți! Reprimarea libertății ca preț al precipitării căutării idealurilor poate compromite însuși motivul pentru care ele trebuie dorite.
În democrație, drumul spre echilibru este mai lung, dar mai sigur. Dumnezeu nu se supără pentru întârziere dacă pelerinii dovedesc stăruință în credința de a ajunge la El. Ah, democrația aceasta!… Dar, de fapt, ce pretinde de la fiecare democrația? Alegem nu numai pentru a ne emancipa exigența de conștiință, dar şi pentru a satura extrema prudență a neîncrederii în ceea ce nu suntem noi înșine. Doar astfel ne mai putem identifica, prin învestirea în ceilalți, completând ființa generală cu devenirea ei!
Să mergem singuri sau să mergem împreună, lasă între extremele opțiunii un spațiu fast pentru a ne administra viețuirea. Sumbru anotimp este timpul social până vine democrația! Zeiță a comunităților, să ne-o închipuim călăuzindu-ne pe marginea prăpastiei până la adăpostirea ce ne ocrotește de seducția dictaturii. Măcar de şi-ar întoarce și spre noi obrazul pur în aura căruia, poate, încă de pe acum sângele primăverii adevărate a societății românești pulsează liber, fără să o știe…
De la o vreme, răul se obține mai ușor, mai repede și mai bine!
Civilizațiile se consolidează supraviețuind, pe rând, unor furtuni care nu mai sunt demult doar morale. Înaintăm, cu alte cuvinte, deși direcția ne este încă neclară. Lumea care nu se schimbă va rămâne și pe mai departe, în lumea care se schimbă, un lest al echilibrului amândurora. Toată aventura este a eliberării de trecător. Cu un tot mai mare efort și cu tot mai mici satisfacții ne târâm conștiința la întâlnirea cu Dumnezeu. În om, totul îl cheamă grabnic în transcendent, în afara sedimentului geologic din care a fost cândva smuls. Astfel ne clintim, pe nevăzute. Ce se încăpățânează să dăinuie, piere.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲▲▲
Înțelepciunea anticilor îi scutea de spaima de moarte. „Nu mă tem de ce am fost înainte de a mă naște, de ce m-aș teme de ce voi fi după moartea mea!”, a lăsat în urmă, ca sfidare a spaimei, Seneca. Strămoșii noștri se duceau la pieire, râzând. Vitejia le era luminoasă, moartea – o revenire, pierderea vieții – ceva ce trebuia restituit generosului Zarathustra. Herodot s-a lăsat impresionat de altruismul lor inexplicabil. Conștiința, de mai târziu, pare a fi o invenție grecească.
Nu grecii au pretins zeilor refugiați pe Olimp să aibă viciile omului și omului să aibă virtuțile zeilor? Căutarea echilibrului rămâne o aventură grecească. Coloanele dorice, ionice, corintice, mențin și astăzi, grațios, deasupra lor chiar ideea de lume. Organizarea existenței comune a dus la apariția agorei, a forumului, a pieței de mai târziu, mărginită de însingurările tuturor, unde întrebările pieritoare ale sufletului puteau primi răspunsuri nepieritoare. Așa a apărut Demosul, în căușul căruia s-a născut Democrația.
Datorăm grecilor cheile societății eterne. Și tot gânditorul grec a sesizat primul că până și Olimpul se scurge nevăzut în Egee, căci sub masca neschimbătoare a lumii, panta rhei…
Două mii patru sute de ani mai târziu, după Pericle, Atena e capitala Greciei moderne în timp ce Sparta lui Solon e un târgușor ca Lugojul. România nu cunoaște fastul istoriei. Piramidele noastre sunt mărunte iar vestigiile ne sunt noi. Comparați nisipul Greciei cu praful României. În primul e ascunsă o istorie, în ultimul o făină a neantului. Și cu toate astea, paradoxal, grecul de azi și românul de azi se aseamănă îngrozitor. Tot sud-estul Europei pare locuit de către o unică seminție decăzută. Insensibile la propria întârziere, dovedind, din când în când, impulsuri nereprimate ale unei instinctualități pripite, țările izolate în perimetrul balcanic formează, pe undeva, o confederație de pustiuri… Nu întâmplător, seria războaielor mondiale îşi are borna zero aici, cum nu întâmplător macedoniile, albaniile, bulgariile, serbiile, devin pe rând nisipuri mișcătoare ale stabilității europene.
România ar fi putut fi o stâncă neclintită într-o mare cu valuri repezi, dar mărunte. A ales să fie un cutremur minor.
Există în popoare un instinct care ține în frâu iraționalul. Nu mai putem conta pe el. Pentru mine, cel puțin, acest mileniu trebuie să rămână averea celui care vine. Doar șase ani ne mai despart de sfârșitul acestui veac neclar.
În clipa în care scriu, o toamnă stacojie a și coborât, cu călcâiul dezgolit, pe asfaltul Europei. Foarte curând, în lume, va fi anul următor, dar până atunci tablourile vivante ale existențelor diurne, asemenea borhotului afișelor electorale, vor depune mâluri noi peste un tot mai gros strat de veninuri întunecate.
Oh! de ne-am putea permite să ne imaginăm o Românie guvernată de instituții în care indivizii vin pentru a-și depune polenul și pleacă! Să ne imaginăm, să ne închipuim, nimic mai complicat într-o lume ce continuă să se exprime într-un cod întortocheat de aproximații. Și totuși, Bosnia, Rwanda, dau buzna peste noi și tulbură fragilul vis al veghei de zi cu zi.
S-a mai prăbușit pe undeva un clopot necunoscut. Tresărim înspăimântați, îngropați cum rămânem, ca struțul, sub pleoapele noastre.
Trăim o existență supravegheată, dar care ne provoacă să îi depășim performanțele. Oameni, popoare, un absurd le apropie. Biografiile se prelungesc într-un tot mai lung lanț al perseverențelor resemnate; vom rămâne și pe mai departe ființele pe care le însuflețim, dar voluptatea acestui fel de a fi nu mai trebuie căutată în scop, ci în sens! Acest sens este chiar băutura care ne-a luat mințile. Căutarea sensului României, pentru un român însemnat, rămâne o neodihnă atașată la credință! Descoperirea acestui sens ostil, îndepărtat și atât de tulburător, este o încercare gravă care încă ne copleșește!
„Săraca țară bogată!” fluieră a pagubă românul de mijloc. Bogăția României a devenit de la o vreme izbitor de săracă. Unii primesc, alții iau, altora nu le mai rămâne. Inegalitatea hrănește instabilitatea generală. Granița între câștigători și perdanți rămâne fluidă. Oricând poți coborî crezând că urci. Dacă cei de sus se simt consolidați prin dreptul norocului, cei de jos se simt inspirați de ocazia ce nu trebuie pierdută.
În România, bogații nu sunt neapărat răi, cum săracii nu sunt neapărat buni. Răii sunt și sus și jos.
Asta explică toleranța reciprocă între cei ce încearcă și cei ce reuşesc. Încă nici un guvern nu a produs atâta suferință românească, și nu numai, ca să fie condamnat unanim.
Există mereu complici, mereu ostatici, mereu naivi, mereu dezertori, ce îngroașă rândurile armatei capitularde.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲▲▲
Ceaușescu a căzut la Timişoara, dar continuă să trăiască la Brăila și Târgu Jiu.
Răul absolut are în sine mai multă putere de seducție decât răul relativ. în România, morala e una singură: „Dacă nu câștig eu, măcar să nu câștigi tu!”. Povestea caprei vecinului formează un capitol de biblie românească. Totul devine sordid în segregarea valorilor precare, ce nu aspiră decât la o creangă cât mai înaltă în plopul național! Cum însă crengile de sus sunt și cele mai subțiri, se cade frecvent în capul celor ce nu mai vor decât să urce! În afacerea asta, datul din coate, ca şi strecuratul pe lângă rând, au devenit, ca și oina, sport public.
Pe de altă parte, inabila imitare a reflexelor unei țări normale a dus România la un pas de ridicol. Și cu câtă seriozitate mimăm civilizația! Cum ne mai prefacem norocoși și prosperi…
Și ce aere ne mai dăm la congresele europene… Cine mai e ca noi, cu nasul pe sus, când cineva îndrăznește să ne ceară să începem cu măturatul din fața casei! Câte vociferări, ce proteste! Parcă le aud… Mai ales când lumea ne amintește ce suntem încă: mai puțin un popor și mai mult o mulțime – o maree tulbure ce a și acoperit cu funingini de nepătruns colonia națională.
Nu îmi imaginez lumea decât într-o ființă!
M-am simțit adesea o grenadă gata să explodeze în orice clipă în palma rațiunii generale, pentru motive care îmi scapă. Neputința prelungită a României de a fi, mi-a produs, până la urmă, dezgustul de mine. Mă percep, în timp ce scriu, ajuns la capătul unei speranțe, dar nu disper. România mă poate tulbura, descuraja, înfricoșa, dar nu mă lasă indiferent! Suferințele ei mi-au stors sufletul. Eu pot pieri oricând, ea nu va pieri odată cu mine.
Caut spre România ca spre o oglindă ce mă amplifică monstruos!
Dar cu cât pretind mai mult în numele ei, cu atât primesc mai puțin în numele meu. România ascunde multora, înlăuntrul larmelor sale, un limb de reculegere, de reverie și de căință. Renunțarea la omenesc își poate găsi un loc ideal pe culmile transilvane unde iarba e albă și zăpada e verde! Din înalt, România pare mai plăpândă decât este. E poate și motivul pentru care ardelenii o iubesc mai minuțios și mai atent decât regățenii. România, la Cluj, este alta decât la Slobozia. Câmpia corupe cartezianismul moravurilor. M-am născut la câmpie, pe o margine de Bărăgan asfințit.
Că sunt român, pentru mine reprezintă o însemnată virtute. Și poate încă o dovadă involuntară, între altele, de fertilitate românească de nesecat.
Dar când o viață de om devine o dovadă, ea deja nu mai înseamnă prea mult. În această istorie, ce aproape că se scrie de la sine, de la un moment dat, munca scribului și-a risipit importanța. Și cu toate astea – o simt imperativ – venind degrabă în apărarea țării mele, eu nu mi-am pierdut ziua!
Nu numai oamenii sunt naturi abandonate în largul existenței și silite să-și găsească un rost în ea, dar și țările – ființe de natură oceanică, ce respiră sănătatea pământului primordial. Dar odată risipită această resursă, ele încep să se ofilească! Acolo unde cândva au fost Babilonul, Asiria și Hittitia, uscatul terestru îngroapă ruinele atâtor vetre, din care conștiința cea mai generală a omului s-a evaporat fără urmă. Ţări fără popoare, vaste, minerale cochilii aruncate de ondulația invizibilă a timpului la îndemâna primului colonist…
Deplâng uscat prezența dispărută a civilizațiilor trecute; ca europeni, urmăm, la rândul nostru, tot mai extenuați de compoziția sordidă a unei supraviețuiri năruite. Vom înceta, de la un moment dat, să mai fim, popoarele să mai fie albine, patriile să mai fie stupi.
Mi-aș dori ca la ivirea din urmă, România să se înfățișeze cu seninătatea unui destin împlinit. Cred în dreptul la credință, slavă și curățenie al poporului meu. Și mai cred că fericirea după care tânjește e în mâinile lui. E tot ce mă mai face să mă împotrivesc nenorocului care îl caută. De unde, atunci, această tot mai slabă ripostă la nenorocire a românilor? Poate că în destinul nostru stă scris!… Nu! Nu cred… Cred numai că românii se dovedesc răi platnici ai locuirii României. Locuirea e pasageră, locuința e nevremelnică. Poți acuza de locuire o locuință?
Poți covârși cu laude doar locuința primită de la Dumnezeu, dar, în locuirea ei, întunecată de Diavol? Popoarele se ridică rar la înălțimea patriei lor.
Prea puține au atins locuirea perfectă. Locuirea lumii de către om ar trebui să se apropie de locuirea lumii de către Dumnezeu. Ce uriașă neasemănare rămâne încă între Creator și creația sa terestră! De pildă, câtă diferență între România lui Dumnezeu și România românilor! A obține identitatea celor două Românii, presupune a avea cu adevărat o credință neintimidabilă în prezența absurdului. Fie și pentru a apropia cu o singură zi întâlnirea României cu Dumnezeu, m-aș lăsa ridicat în orice clipă pe Cruce!
Biciul popoarelor îl constituie mizeria! Ea, mizeria, le mână în pustiul apocaliptic din care nu vor mai ieși la fel. Sunt popoare care l-au traversat și acum se odihnesc binemeritat în prosperități relative.
Altele ce amână ori refuză să pătrundă în Sahara, vor pieri mai târziu, căci supraviețuirea este oferită doar celor ce nu-și pierd credința în ea. Am mai spus-o, trebuie să pătrundem în deșertul popoarelor, ca la capătul drumului istovitor să ne putem bucura de adevăratele noastre puteri. Nemții au luat-o de la zero de două ori într-o singură sută de ani. Japonia a renăscut din cenușă… Popoarele Extremului Orient au zidit cu sărăcia lor o bogăție debordantă.
Nu zestrea patriilor asigură prosperitatea, ci înzestrarea în hărnicie a popoarelor. Părem o națiune mereu risipitoare a unui capital moștenit. Ne îndatorăm cu plăcere și restituim cu dezgust.
Contăm, pe undeva, că odată ajunși la ananghie, tezaurul țării ne va mai oferi câte ceva de vândut. Ba un Grigorescu, ba o iconiță pe sticlă, ba o amforă dezgropată la Tomis, ba un munte de sare, ba un râu de petrol, ba niște armăsari de rasă, ba o Dunăre de împrumutat!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲▲▲
România anilor din urmă a pierdut mai multe muzee ocrotitoare de vestigii bimilenare decât în ultima jumătate de veac.
În martie ’90, un cineast austriac, dorind să toarne un film despre Revoluție, la Timişoara, avea să constate cu stupoare că localnicii nu mai dețineau dovezile zilelor fierbinți – filme, fotografii, manifeste, documente de constituire – la a căror măreție luaseră atât de vrednic parte!
Mărturiile acestea neprețuite fuseseră vândute în străinătate chiar de cei ce le făcuseră să însemne ceva.
Ce altceva „producem”, de atâta amar de vreme, decât să ne exportăm de-a valma trecutul și să ne amanetăm viitorul?
Lui lisus i-au supraviețuit criminalii, ticăloșii, sperjurii! Gestul său, al urcării pe cruce, a rămas fără urmări, deși nu și-a pierdut sensul. Miliarde de indivizi, compunând-descompunând mulțimi bestiale, colcăie în ordura eșecului, a urii și a invidiei, și cu ei nu mai pare nimic de făcut. Creștinizarea caracterelor este încă un proiect eșuat. Aparenta credință a prea multora este un decor de ipocrizie.
Românul primește cu satisfacție vizibilă veștile răului altuia. Românul și omul totodată.
Putreziciunea etică se scurge neîngrădit în inferioritatea dovedită, din invidia dezgolită. lisus va rămâne până la sfârșit mai mult decât un martir: un înfrânt al credinței. Dumnezeu să ia seama! Cel ce a folosit forța pentru a ne alunga de lângă EI, nu va putea să ne păstreze nepăcătuiți în lume, decât tot prin forță! Când popoarele își pierd ori onoarea ori capul, coroana urcă pe fruntea celor mai neînduplecați dușmani ai lor.
România, în mic, se consumă ca o dramă globală. Aceea a unei identități obținute prin refuzul sfințeniei de a fi.
Fără de număr este mulțimea ipocriților ce fac semnul crucii deși trăiesc deliberat în afara justiției Domnului. Tot ce ajută animalul să zburde e lăsat să fie! Omul este o risipă, o ratare, un rebut al dumnezeirii. Dacă dogma creștină suferă de ceva, ea pătimește pentru că nu poate arăta convingător calea existenței adevărate.
Îmbâcsită de maniheism, credința derapează din mit în mit. Dar nefericirea generală nu se lasă vindecată nici prin indiferență, nici prin fanatism, ci prin eliberarea nuanțelor din blocul comprimat și aproape exploziv al conviețuirii.
În România nu putem vorbi despre conviețuire; despre vecinătate forțată ori despre viermuială, pur și simplu, avem în schimb destule dovezi. Marșurile pângăritoare ale minerilor din ’90 și 91, pegra legionară din ’40, răfuielile electorale interbelice, 1907 … românul a tras cu ușurință cu arma în român și arată că o mai poate face.
Viața României e aproape o moarte, dar moartea îi e chiar această viață împrăștiată, devastată, deșănțată, ce își face tabără în familii, în imobile, în cartiere, în localități, în județe, este chiar moartea vie de care nu va scăpa curând!
Iisus n-ar fi trebuit să urce pe cruce pentru a muri pentru noi. Ar fi meritat, în schimb, să continue să îi alunge pe filistini din temple! În această irevocabilă scăpare a blândeții Sale nesfârșite, văd eu gestul, acum pierdut, care ar fi mântuit omenirea. Un Iisus mânios, izbindu-i, izgonindu-i mereu din lume, n-ar mai fi lăsat multe zile de trăit tâlharilor vieții noastre, ce nu s-ar mai fi putut salva decât refugiindu-se pe crucea părăsită de un Mântuitor inflexibil!
Și poate că atunci, înspăimântați de tot răul pe care l-am făcut acestei rase frumoase, ne-am fi oprit să mai trăim monstruos. Hazardul soartei noastre îl omoară întotdeauna pe Dumnezeu!
România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a noua
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
