▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲▲▲
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
Oboseala este sfârșitul sfidării! Muntele nu poate fi clintit și nu l-a clintit niciodată nimeni. Dumnezeu contemplă strădania furnicii strivite sub univers, dar compătimirea sa nu e explicită. Simt condamnarea eșecului. Cartea mea nu va putea îndigui orbirea. Dimpotrivă, o va provoca să se apere. Nu-mi fac iluzii. Am știut de la început ce înfrunt. Nu pe Kierkegaard l-au lapidat danezii? Goarnele popoarelor continuă să fie înfundate cu câlți. Clopotele lor au limbile legate cu cârpe. Popoarele nu cred decât în inevitabil, iar dacă totuși cred în el, de ce s-ar osteni să-l evite? Cruzimea în ingratitudine a popoarelor este perfectă, ca și ignoranța lor. Lașe în credință, fidele în patimă, ele par oceane fără țărmuri ale căror valuri agitate se surpă unele în altele. Popoarele au sex, au pântec, n-au suflet, n-au minte. Oricând gata să se lase posedate, ca Titania de măgar, rareori se simt capabile să își releve limitele între suferința și plăcerea de a exista neîngrădit.
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Dacă orice om poate fi un criminal care se ignoră, popoarele se ignoră înmiit când ucid. Germanii au dovedit o sete de sânge ce le-a depășit delirul arianic. Masacrarea slavilor și evreilor evocă o luciditate blocată. Francezii nu s-au dat în lături să-i vâneze pe arabi în Maghreb. Englezii i-au decimat pe buri, turcii pe armeni, spaniolii pe mauri, americanii pe amerindieni: exterminarea popoarelor continuă și în zilele noastre, dar să nu ne fie milă de victime căci, la rândul lor, ar devora popoarele și mai mici decât ele. Sub ochii noștri sârbii îi hăituiesc pe albanezi, croații pe sârbi, armenii pe azeri, turcii pe kurzi, arabii pe evrei și rușii pe ceceni; împreună, la urma urmei, seminții culpabile înaintea supraviețuirii morale.
Un canibalism sublimat mână omenirea împotriva ei însăși, permițându-i să se automutileze periodic. Ura de om rămâne încă singura cultură a omului primitiv.
Primitiv, până când? La aproape două mii de ani după Cristos, mulțimi ilucide de indivizi fierbinți atacă răceala instituțiilor cu o energie inepuizabilă. Statele gâfâie sub asediul hominidelor dezlănțuite ca niște monarhii copleșite de pretinsele drepturi ale forței oarbe. Închisorile sunt aglomerate de infractori ce au vrut să se abată de la legea toleranței. A convinge, a constrânge, prea puțin două pedale pentru a obține un reglaj mai fin al societăților. Libertatea nu pacifică, face doar ca pumnii ce se pregătesc să izbească să pară mai mici, deși mai numeroși. Dumnezeu nu a dus construcția lumii noastre până la capăt. Dar dacă ceva I-a rămas neterminat, poate că mai trudește încă la perfecțiunea universală, în care noi reprezentăm o bavură greu suportabilă sferei la care migălește.
Popoarele sunt creații absurde și pentru motivul că ele construiesc numai ce pot distruge!
Vocația disuasivă le răvășește ciclic istoria. Marile revolte nu sunt altceva decât furii. De aceea și rămân nemântuibile, căci convulsiile ce le macină nu le relevă și calea îndepărtării de acel tronson al destinului care, atunci când nu se simte însuflețit de o credință, cheamă în ajutor un dezastru!
Evreii vechi și-au avut hassidiții lor, altfel spus, bărbații pioși! România nu şi i-a găsit încă. Recolta devine slabă când trebuie să culegem din năvoadele vremurilor oamenii vajnici și iubitori de lege. În România nu există cultul bărbaților pioși. România e o țară lăsată la mâna dezinteresului. Ea nu suportă să se știe iubită, deși se arată tolerantă cu cei ce o trăiesc neglijent. Mamă rea cu fiii buni și bună cu copiii răi, România a ales calea suferinței fără bucurie în locul celei a bucuriei fără suferință. Pasivitatea unei țări vorbește de la sine despre slaba rezistență la injustiția maternală. O țară care nu-și iubește hassidiții cu hărnicia cu care își tolerează lichelele îi îneacă întotdeauna pe primii în memoria sa, iar ultimii îi sunt regi!
Piramida românească stă miraculos cu vârful în jos. De aceea mai toate asteniile României devin periculoase, căci ele ating formula: „Peștele de la cap se împute!”
Hoți de cai abili și perfizi au urcat adesea pe șaua României; unul dintre cei mai odioși îmi pare Carol al II-lea. Rareori o lichea a putut guverna atâția ani o mulțime atât de dispusă să se lase fraierită! Românii nu sunt proști, dar se lasă cu plăcere prostiți. De vină e și istoria care i-a elogiat rar. Fraierii cei mai deștepți ai Europei s-au născut pe malurile Dâmboviței și se numesc valahi. De puține ori un român nu este deștept, de puține ori e și inteligent. Viclenia românească ține loc de metodă. Oltenii sunt cu atât mai șmecheri cu cât sunt mai săraci. Ardelenii sunt “proști”, dar prosperi. Calificativele se lasă derutate mereu în argoul românului care nu-și propune în nici un fel să simplifice. În România găsim cele mai puține drumuri drepte din atlasul european. Ocolișurile ne-au sedus definitiv. Decât să meargă ață, românul preferă să nu ajungă la destinație. Simplul românesc este un concept complicat. Pierderea subiectului unei discuții este o distracție națională. La televiziune – locul unde merele sunt pere – clientela favorită a Ceaiului de la ora cinci ori a Chestiunii Zilei este conștiința năucă. În ceea ce privește invidia, ea rămâne supa caldă a săracului. De groaza ei preferi să nu-ți îmbraci costumul cel nou, pentru a nu stârni o agitație turbată în viața altfel ternă a vecinilor. Mai întâi porți haina, apoi nădragii, la sfârșit, tot compleul…
Și în vremea asta simți cum te trec nădușelile sub privirile inchizitoriale ale celor ce trec pe lângă tine. Măcar de ne-am fi logodit umorile și cu puțin umor! Dimpotrivă, cât vezi cu ochii, dai de corturile de cârpă în care trăiesc scorțoșii. Înaintea lor te simți mereu pătruns cu noroi pe tălpi în biserică. Să nu mai vorbim și de categoria gurilor cască și de aceea a naivilor, a suporterilor… Madonna, Jackson, Sharon Stone, Mick Jagger, Rambo, Maradona… În nici o țară din jur o vedetă la apusul carierei nu este mai bine primită. Dacă e cazul, i se fac onoruri naționale. Poliția îi împrumută uniforma cu fireturi, Președintele îl invită la Cotroceni, Patriarhul pe Dealul Mitropoliei, prim-ministrul într-o vilă de protocol secretă, unde starul cu obrazul arat de riduri are răgaz să-și revină din uluială. Întrebarea pe care nu mai obosește să și-o pună, când rămâne singur, este: „Oare ăștia nu mă iau drept un altul?” Așa ne ridicăm pe umeri stăpânii, ca țigăncile fustele când se scaldă!
„Greșeala capitală a României este că există!…” mi s-a confesat, graseind grațios, un român abia întors din străinătate. „Greșeala capitală a României este că există minor!” a continuat el.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲▲▲
Incidentul mi-a amintit nu atunci, ci abia acum, o frază a unui sinucigaș celebru: „Nu-ți mai rămâne decât un singur lucru: să te retragi în tine însuți și să taci atâta timp cât ceilalți se agită și urlă”. În ceea ce mă priveşte, nu trăiesc fără rezerve pesimismul decât ca să mi-l sfidez prin impulsuri necontrolate. A muri dator este o decădere. România cheamă rar, i se iese în întâmpinare la fel de rar. În Decembrie ’89 un oraș i-a venit în cale, sângerând pentru ea… Aparent, am achitat atunci, eu însumi, o mică rată poporului meu. În realitate, îi sunt cu drag datornic. Degradarea unei credințe se împlinește absolut prin căderea în sinucidere.
Puține veșnicii au mai rămas intacte pe teritoriul atemporal al României „Veșnicia s-a născut la sat!” a lui Blaga nu mai are astăzi sate care să o moștenească.
Eternitatea românească a fost alungată din casă în casă, din oraș în oraș, din om în om, din suflet în suflet, până nu a mai rămas nicăieri. Veșnicia, ca și dropia Bărăganului, nu mai are decât cuvinte să o amintească. Și totuși, uneori, când clopotele bat sfârșitul diurnității, o umbră mătăsoasă rămâne o vreme suspendată în văzduh deasupra unei țări nevremelnice. Ea trebuie să fie veșnicia României! Veșnicia a încetat din clipa în care în România a luat puterea gândirea empirică. Veșnicia nu are trup, ea se întrupează din ea însăși la apropierea românilor interiorizați și atenți la univers. Veșnicia este plasa extrem de fină a transparenței lumii, veșnicia e moașa pruncilor și duhovnica bătrânilor pe care îi ajută, pe unii la sosirea în viață, pe alții la plecarea din ea. Până și moartea este sub stăpânirea ei! Veșnicia e parastas la îndrăgostire, ea ține strâns palmele adolescenților când dragostea le înflorește zăpezi în sânge. Veșnicia e preot, e medic, e profesor, e magistrat, este respirația lui Dumnezeu care scrie, pentru facerea lumii, propriul său mit. Veșnicia e fecioara cu blândeți maternale, mereu caldă, luminoasă și împăcată cu sine chiar și atunci când nebunia unui popor o pângărește și o alungă din țară!
România nu mai are veșnicie. Păcat. Fără de ea, trăind mai mult, vom muri tot mai tineri. În absența veșniciei, cerul de deasupra noastră s-a și scurs în pământul mlăștinos de sub noi.
Fără sprijinul ei nu mai formăm un echilibru, ci o surpare mică în univers. În lipsa veșniciei clipele ne devoră, iar teama de sfârșit ne epuizează. Cândva, pe fruntea României plutea un cer albastru de veșnicie. Astăzi, acolo sus, veșnicia e și mai rară. Suntem izbiți în plin de iradierea neantului. Veșnicia originară nu o mai simțim, nu o mai gândim demult; abstract concret ca și grădinile Semiramidei, veșnicia ne intrigă, ne derutează. N-au mai supraviețuit dovezi că ar fi existat cândva, nu știm cât a trăit, nu știm nici unde a fost îngropată. Veșnicia lumii a fost atâta vreme o hemoragie, o risipă nelimitată. E și motivul pentru care, în România, veșnicia lipsește copios, iar refuzul de a reveni printre noi pune o broboadă grea de văduvă pe obrazul trecutului românesc. Există cinici ce spun verde în față că veșnicia popoarelor e un sfârșit fără început sau chiar mai rău, o aspirină psihologică în așteptarea tot mai neglijentă a zilei de mâine.
Vai de țara în care veșnicia nu a fost repusă în drepturi ori în care veșnicia lipsește din buchetul miresei, vai de casa în care veșnicia nu e vâsc de icoană! Veșnicia este umbra lui Dumnezeu când acesta își vizitează moșiile. De spaima ei, moartea își ascunde coasa în coc și o șterge pe gura raiului. Veșnicia pare doar un simplu cuvânt, dar în a cărui tăcere am ascultat cândva totul!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲▲▲
Nicăieri nu întâlnești mai mulți Iisuși abandonați pe marginea drumului ca în România.
Copiii acestei țări nu se mai nasc din dragostea părinților, ci din războiul sexelor, dus cu mijloacele concupiscenței generale până la ultimele consecințe. Impudoarea, de dată nouă, a româncei surclasează și cele mai sumbre prevestiri. Recompensa genitală rămâne adesea prețul renunțării la feminitate în favoarea femelității. Cu o educație intimă sumară, ea, românca, își petrece tinerețea din avort în avort, cu o indiferență neomenească la suferințele proprii ori la pericolele ce îi amanetează sănătatea ulterioară. Prizonieră a instinctelor, obiect sexual tot mai ieftin într-o ofertă unde totul o descalifică, victimă a stupidității brutale a bărbatului profitor, românca nu se mai simte ocrotită în condiția ei, dar nici nu îi pasă!
Sarcinile îi sunt accidente, lisușii nou născuți – poveri nedorite. lat-o, în schimb, aglomerând cinematografele, hotelurile, barurile, oferindu-se pe aproape nimic. Mi se întâmplă să întâlnesc prostituate sub paisprezece ani, încercănate de o practică de durată, care le-a corupt și le domină. În corpul stors de lumină, pângărirea fecioarei Maria din fiecare dintre ele este dusă până la ultimele consecințe. Dacă lisus s-a lăsat crucificat pentru a mântui păcatul omenirii, Maria, neprihănita lui mamă, se lasă dusă pe cruce în fiecare din aceste trupuri de adolescente batjocorite.
Când demonii ce domină femeia devin necontrolabili, stabilitatea lumii noastre se clatină din nou. Viitorul omenirii se naște fără părinți legitimi, cu o mamă anonimă și un tată fugar; existența însăși, care se ivește acum, va deveni, în căderea tot mai prelungită a candorilor civilizației, o ascensiune a brutei! A opri acest curs înseamnă a consolida demnitatea asediată a femeii.
Trăim de altfel, în România epoca unei uzurpări fără precedent. Virtuțile decad. Viciile se lasă legiferate.
Dâra animalului o găsim pretutindeni. Dumnezeu se scutură de noi.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲▲▲
Copiii vin la întâlnirea cu o Românie înrăită. Îmbrățișările părinților nu le mai sosesc la timp. Mă tem de viitor de fiecare dată când întâlnesc pe stradă copila cu sarcina. Se adeverește o dată în plus că atunci când femeia nu se respectă, bărbatul o respectă cu atât mai puțin; dar corupția caracterelor a cuprins și visarea nubilelor, pe care societatea le lasă fără adăpostire în calea violurilor. Dacă în ceva anume România arată cel mai scăzut respect de sine, atunci în azilele pentru bătrâni și în leagănele copiilor abandonați pot fi găsite mărturiile cele mai cutremurătoare. Vindem prunci, cu lege și fără lege; traficul înfloritor de suflete veștejește renumele României.
Micuții îngeri, abandonați de răceala unei națiuni întregi, iau calea Orizontului unde brațe străine se oferă să le aducă o alinare. A cumpăra chiar sarcina femeii, a o negocia, a devenit o practică însuşită! Acceptarea lăuzei se cumpără mai ieftin decât cea a autorității. ladul românesc nu se mai lasă prin nimic ascuns. El este aici pe pământ, ocrotit în zvârcolirile tot mai destrămabilei familii românești, în intimitatea căreia masculul continuă a-și dezonora femeia. Încet-încet, progresăm irezistibil în direcția unui regres fundamental, acela ce odată declanșat va reuși să facă ce nu a reușit Răul însuși: să dezdumnezeiască un popor, dus cu forța până la capătul calvarului său!
Dar dacă sugarii României sunt lepădați în șanțuri și înecați în closete, bătrânii ei se lasă internați în azile sordide, nu pentru vârsta a treia, ci pentru a adăposti precar măreția omenească prematur declanșată. Nu senescența putrezește acolo, ci copilăria ultimă a unei Românii obosite. Poți întrevedea pe chipurile celor abandonați în clipele din urmă ale vieții lor pe pământ ceasurile defecte ale unei generații negeneroase. Ceva refuză să mai funcționeze în mecanismul românesc dacă degradarea virtuților nu-i mai e semnalată. Nu o căutare orfică se blochează în cercetarea declinului, ci speranța de a mai găsi aer de respirat pentru Bine.
Binele e mai puțin un obiectiv al moralei, el este un scop al statelor și o cauză a popoarelor! Binele e sănătatea ce trebuie menținută, în absența căreia o țară poate fi pierdută.
Binele închide în sine o aspirație nerealizată, aceea a unei libertăți împăcate cu urmările ei. Binele nu este opus Răului, este dincolo de acesta, ca și Sacrul. Nu cred în viitorul celor ce nu l-au căutat măcar cu visele lor. În România, binele, din păcate, continuă a fi un reflux prelungit. lată, încă de pe acum nu mai avem locuri în penitenciare pentru infractori ori în leprozeriile – așa zise ospicii – unde carnea spirituală a românului de la periferia ultimă a biografiei e lăsată fără apărare, la îndemâna putreziciunii.
Bătrânii României mor la marginea infernului, cu privirile îndreptate spre un Dumnezeu la care nu mai pot să ajungă. Copii României, bătrâni ca și bătrânii, sunt uitați la capătul drumului de către mărinimia casată a unui trib indolent, care, deși nu o știe, este în mare primejdie.
Mă caut cu obstinație în asemănări dragi cu însușirile neamului meu, deși mă regăsesc cu dificultate sporită în cultura oarbă a supraviețuirii românești. Urcând nevolnic Golgota lor, popoarele nu au timp de etică. Indivizii ce le formează, mai puțin lipsiți de obligații înaintea eternității, pot și trebuie să le semnaleze graba morală!
A-i spune României: „Capodoperele nu poartă semnătura fugii!”, înseamnă a rămâne și pe mai departe greu de înțeles. România nu se mai oprește din derapajul său, refuzând să arunce o privire în oglinda veacurilor în care începutul, ca și sfârșitul, se aseamănă îngrozitor. Condiția celor două vârste fragile ale omului a atins aici maxima irosire.
În ziua în care Mântuitorul va cere păcătoșilor acestei lumi: „Lăsați bătrânii și copiii să vină la mine!” mă tem că România nu va mai avea cu ce să-L întâmpine!…
România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a unsprezecea
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
