Manual de supraviețuire în călătoriile lungi – Fragment din ”Omul de cenușă” (IV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.101, 01/2026▲

This narrative explores the professionalization of grief through the eyes of a tour guide who has become „too efficient” at handling the death of his clients. Facing criticism for his perceived lack of compassion, the narrator introduces a „decent interval of mourning” into his tours—a social ritual designed not for the deceased, but to absolve the living of guilt and allow the „Survivors’ Club” to move on with taste and decorum.

The text juxtaposes the clinical reality of the American funeral industry—exemplified by „funeralization” ceremonies via helicopter over the Golden Gate Bridge—with the narrator’s own moral exhaustion. As he observes the departure of massive aircraft carriers toward global crises, he reflects on the paradox of a nation that fiercely protects butterflies with fines and monuments while inadvertently „molesting” the world through systemic violence and military might. Ultimately, the story is a biting meditation on the illusions of American grandeur and the chilling ease with which we automate both our rituals of remembrance and our machinery of death.

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 12
Manual de supraviețuire în călătoriile lungi (IV)

De multe ori, răsfoindu-mi albumul, mi-am verificat și intensitatea propriilor emoții. Pe unii clienți nici nu apucasem să-i cunosc prea bine, dar moartea lor m-a mișcat de fiecare dată, iar când l-am pierdut pe Johnny DeVille aproape că am izbucnit în lacrimi. Cu timpul însă, am devenit prea eficient în ceea ce privește moartea. Rapiditatea cu care mă descotoroseam de răposați s-a întors eventual împotriva mea. Turiștii erau vizibil afectați de aparenta mea lipsă de compasiune.

De fapt, cine ar fi putut să mă îndrume? Șoferul autocarului? Controlorul de tur? De pildă, convorbirile telefonice cu familiile îndoliate trebuiau trecute în „Formularul de Cheltuieli ale Turului“. Dar, de fiecare dată când prezentam deconturile la agenție, controlorii de tur îmi puneau la îndoială durata convorbirilor. Suspiciunile lor nejustificate că, în realitate, foloseam telefonul ca să vorbesc pe banii companiei cu colegii de la Globe răspândiți prin toată lumea n-au fost niciodată dovedite.
Până la urmă, singurele sfaturi mai acătării, le-am primit tot de la Danny:
–          Numai de curând s-a început explorarea gravelor probleme legate de impactul morții asupra celor ce i-au fost martori.
–          Și ce crezi c-ar trebui ei să facă? Să-și pună fiecare la braț o bentiță de doliu?
–          De ce nu? Obiceiul doliului este adânc implantat în conștiința oricărui popor – un ritual social cu un scop sănătos: jelitul, realizat adesea în beneficiul celor de față, arată identificarea cu cel decedat și îi absolvă pe participanți de sentimentul de vinovăție produs de moartea acestuia.
–          Poate că ai dreptate, i-am zis. Poate că, în ce-i privește pe clienții noștri, câteva ritualuri dintr-astea nu constituie decât un preț mai mult decât modest pentru biletul lor de intrare în „Clubul Supraviețuitorilor“.
Așa am învățat și eu cum să inserez un interval decent de doliu (să zicem, două zile) în viața grupului, astfel încât impactul resimțit la vederea locurilor rămase goale pălea treptat și cu bun gust din spiritul micii noastre comunități. Curând, toată lumea se comporta ca și când nimic deosebit nu se întâmplase.
Iar pentru a combate lipsa de înțelegere arătată de șefii mei de la Globe în privința sfaturilor ce trebuie date martorilor la o nenorocire, am semnat în numele companiei un abonament cu plata ulterioară la reputata revistă „Incineratorul“, editată de „Asociația Specialiștilor în Pompe Funebre“ din încline Village, Nevada.

Pentru că le oferisem afaceri repetate, o serie de companii funerare americane m-au invitat în vizită. M-am dus în câteva locuri, dar numai unul din ele s-a dovedit interesant – Societatea „Neptun“, specializată în înmormântări pe mare: o firmă mare, cu sediul central la San Francisco,, dar cu filiale în toată America de Nord.
Am asistat acolo la o „funeralizare“ din elicopter. Acompaniați de acordurile melodiei lui Tony Bennett „I Left My Heart in San Francisco“, un adevărat imn al metropolei californiene, cei nouă îndoliați zburând cu mine aruncau, rând pe rând, în apele agitate ale golfului, cenușa celor dragi.
Însoțitorul de bord și, în același timp, șeful de ceremonii era un ins grăsuț, îmbrăcat impecabil într-un costum de culoarea plumbului. Cu o voce gravă, liniștitoare, el oferea tuturor încurajări și mângâiere, neuitând chiar să menționeze și câteva date instructive asupra faimosului pod „Golden Gate“, care în clipa aceea se profila masiv la dreapta noastră. Am constatat cu surprindere că funcționarul de la „Neptun“ îmi fura meseria.

–          Cel mai lung (de mulți ani nu mai era cel mai lung) pod suspendat din lume, care, după cum vedeți, nu este „golden“. Este vopsit într-o nuanță de roșcat, care se numește „International Orange“, pentru a-l proteja de coroziune. Distanța dintre cele două turnuri este de trei sferturi de milă. Planșeul podului se găsește la 265 de picioare deasupra oceanului, o înălțime suficientă pentru ca, în câteva minute, mândrul nostru port-avion „Kitty Hawk“, plecat acum o oră din baza sa navală de la Tiburon (nici gând, portul de bază al lui „Kitty Hawk“ a fost întotdeauna San Diego), să poată trece pe dedesubt fără a suferi vreo stricăciune.
–          Omul de la Neptun vorbea fără ezitare, cu glasul unduindu-i în tonuri înalte și grave, fără nimic din vocea seacă, fără modulații, a unui ghid prost, despre care toți cei ce-l ascultă își dau seama că intonează mecanic aceeași poveste, repetată deja de prea multe ori. Dar n-a trecut mult și „Mr. Funerar și-a dat arama pe față:
–          Din 1937, anul când podul a fost terminat, 264 de persoane au sărit în apă de pe balustradele lui. Se pare că există numai doi supraviețuitori: două femei. Un alt amănunt interesant. Cei care sar o fac numai de pe partea dinspre golf. Nimeni n-a sărit încă pe partea Pacificului, acolo unde, e adevărat, podul nici măcar nu are trotuar pentru pietoni. De ce sar totuși acești oameni numai cu fața îndreptată către San Francisco? Sunt două posibilități: ori pescuitorilor în apele fatalității le este frică să traverseze șoseaua, riscând să fie striviți de traficul ucigător de pe pod, ori ei mai vor să vadă pentru o ultimă oară frumosul nostru oraș în timp ce cad! Care să fie răspunsul? Eu sunt născut la San Francisco – sper că-l bănuiți pe-al meu!

Nu mai auzisem încă „Povestea celor 264 de Negrișori Scufundători“, dar, într-un fel nebulos, mi s-a părut că avea suficientă relevanță cu tot ce mi se întâmpla mie, așa încâît am încorporat-o în comentariul meu de călătorie. O foloseam destul de des, mai ales în tururile din California, care se terminau la Aeroportul Internațional din Oakland, la numai câteva mile spre est de podul Golden Gate.
Imediat după ce părăseam San Francisco și terminam de traversat podul, făceam să circule printre clienții mei chestionarele firmei – „Foaia de Comentarii asupra Turului“, -FCT, prin care li se cerea pasagerilor să-și scrie impresiile și gândurile cu privire la voiajul pe care tocmai îl terminaseră. Unii scriau câteva rânduri, alții însă umpleau două-trei pagini suplimentare, le împătureau solemn și le vârau în plicul cu adresa „Globe Central Office“, pe care-l lipeau cu grijă înainte de a mi-l înmâna.
–          Are un gust acrișor… de mentă, nu-i așa? le descriam eu lipiciul gălbui de pe marginea scrisorii. Ați lins, de fapt, un clei polimerizat, preparat după o rețetă secretă cu 15 ingrediente – „Magic Glue“, se numește. Plicurile astea nu mai pot fi desfăcute altfel decât tăindu-le cu foarfeca. Sigur, un astfel de lipici costă o groază de bani, dar Globe vrea să fiți siguri de integritatea corespondenței dumneavoastră și de faptul că nimeni altcineva decât conducerea firmei noastre nu vă va citi scrisorile. Puteți să scrieți fără grijă orice acolo, chiar și ceva negativ despre noi ghizii.
În timp ce turiștii își căutau stilourile și pixurile, încercam să accentuez în mintea lor influența pe care o avusese asupra mea timpul petrecut mai de mult în Japonia.
–          Nihon-go wa sukoshi dake dekimasu, asta înseamnă, prieteni, că sunt legat pe viață de codul „bushido“ – calea samurailor! Dacă cumva nu v-a plăcut turul sau felul cum mi-am îndeplinit îndatoririle, și este, bineînțeles, dreptul dumneavoastră să nu vă fi plăcut, mai avem încă destul timp să ne întoarcem pe pod. Sunt gata să aleg calea onoarei. Și, pe deasupra, amintiți-vă: doi din 264… Asta înseamnă că, în orice caz, aș mai avea o șansă…
Dar n-aveam de gând să sar. Nu atunci, cel puțin. Dacă era s-o pornesc pe acel drum, planurile mele reveniseră la simplitatea lor inițială: trebuia, mai ales, să pun mâna pe o corabie vikingă, iar eu nu vedeam încă prin ce mijloace aș fi putut face vreodată rost de una adevărată.
De fapt, în clipele acelea, abia așteptam să-mi văd turiștii plecați și să mă reped la mica autoservire a aeroportului, unde, într-un colț, era instalat un cuptor cu microunde. Puneam înăuntru teancul gros de FCT-uri alături de un pahar cu apă pe trei sferturi plin. Potriveam ceasul cuptorului la gradația a doua, „foc înăbușit“, cu diagrama unui cap triunghiular de pește strecurându-se de sub capacul unui ceaun, și, după mai puțin de cinci minute, deschideam ferestruica și scoteam afară unul câte unul comentariile dezlipite.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Am revenit pe podul Golden Gate de multe ori în tururile mele. Opream autocarul pe un mic intrând la capătul dinspre Sausalito, iar eu, în timp ce turiștii alergau de colo-colo și făceau poze, mă uitam gânditor la apele învolburate, în culori mereu schimbătoare, ale Pacificului.
Mă trezeam din visare numai atunci când observam dâra albicioasă a unui vapor apropriindu-se de pod. Am urmărit adeseori cum marile noastre portavioane, „Forrestal“ sau „Kitty Hawk“, urmate fiecare ca o rață cu bobocii ei de propria-i escortă de crucișătoare și distrugătoare-și ele purtând, la rândul lor, nume răsunătoare ca„Vincennes“, „Iowa“, „Stark“ sau „New Jersey“ – treceau grupate pe sub postul meu de observație în drumul lor spre o altă criză în afacerile planetei.
Încotro se grăbesc de data asta? mă întrebam. Grenada sau Liban? Panama? Golful Persic? Sau poate Diego Garcia? Și câți din marinarii de la bord, câți alți oameni nevinovați, aflați numai din întâmplare în vecinătatea vaselor noastre de război, vor muri rând pe rând până ce toate portavioanele își vor fi îndeplinit misiunea? Șapte? Opt? Șaptezeci și opt?
Cu câteva luni în urmă, în timpul ultimei crize din Golf, un distrugător american din ultima generație, atât de complet computerizat, încât specialiștii militari îl porecliseră „Robocruiser“, doborâse un „Airbus“ civil iranian cu 290 de persoane la bord.
„O eroare inadmisibilă a mult-trâmbițatului sistem «Aegis»“, se lamentaseră ziarele. „Merită să cheltuiești jumătate de miliard de dolari pentru niște computere care nu pot face deosebirea între cei ce ne atacă și cei care zboară fără vreun gând rău în întîmpinarea noastră?“
De fapt, îmi spuneam posomorât, scrutând cerul albastru, prin ce mă deosebesc eu de portavioanele purtătoare de moarte? Doar reîntoarcerea zgomotoasă a turiștilor mă readucea pe pământ, salvându-mă de alte gânduri, încă și mai grandilocvente. Ce puteam face? Și eu și portavioanele nu aveam altă vină decât că existam. Lumea din jurul nostru mergea înainte oricum, cu noi sau fără noi. De îndată ce autocarul traversa podul și o pornea pe autostrada 101 către Monterey, îmi reîncepeam și eu povestirile obișnuite de călătorie.

–          „…La 50 de mile în josul coastei de-aici, între Monterey și Cârmei, se află un faimos punct de atracție turistică: Pacific Grove, o mică pădurice de pini, unde în fiecare an iernează o specie de fluturi gigant, care se cheamă Monarhi, faimoși în toată America. Odată ajunși în Pacific Grove, vom vedea, chiar pe malul oceanului, până și un monument dedicat lor, desigur, cel mai mare monument de acest gen din lume, așa că, bineînțeles, ne vom opri câteva clipe acolo pentru poze.
„În fiecare octombrie, copiii din împrejurimi își leagă de umeri aripi mari de hârtie și pancarte de bun venit, apoi se duc cu toții în Pacific Grove ca să-i întâmpine pe Monarhi. Strălucitori în  mantia lor de culoare portocalie, asemănătoare cu vopseaua ce acoperă podul Golden Gate, Monarhii zboară la mică înălțime în adevărați nori, numărând milioane de insecte. Câteodată, o masă de fluturi se așază să se odihnească pe o ramură de copac, arătând de departe ca niște grămezi de frunze înroșite de toamnă, aruncate de vânt pe verdele veșnic al pinilor.
„Oriunde vom opri autocarul, veți vedea tăblițe: «Nu molestați fluturii! Cinci sute de dolari amendă!» N-am observat niciodată pe cineva încercând să le facă vreun rău și nici nu văd cum cineva ar putea face una ca asta – să-i molesteze, vreau să zic… Eu unul n-aș putea. Nici nu cred că știm cum să molestăm, aici, în America.“

Era o realitate. De fiecare dată, turiștii se răspândeau pașnici pe tăpșanul din jurul statuii și făceau nenumărate fotografii. E drept că unii din ei, cei tineri, mai ales, mângâiau cu sfială piatra neagră, bazaltică, ce înfățișa un fluture gata să se avânte în zbor. Din câte am văzut eu însă, niciunul n-a încercat, o dată măcar, să atingă vreun Monarh viu. Nici n-ar fi putut. Fluturii aceștia au aripi puternice și s-ar fi îndepărtat imediat.

De fapt, tăblițele astea sunt adresate celor care pot să-i molesteze cu-adevărat, și probabil că, una din flotilele noastre, a 6-a sau, poate, a 7-a, se îndreaptă chiar acum spre țărmurile lor, mă gândeam preocupat, așteptând întoarcerea turiștilor. Mai bine i-am lăsa pe alții să fie propriii lor polițiști, să-și scrie propriile lor tăblițe. Nici nu văd cum ne putem aștepta să le înțeleagă pe-ale noastre, mai ales pe cele despre fluturi. Indienii Chumash din Munții Santa Barbara cred că Monarhii sunt sufletele strămoșilor lor și poate că au dreptate.
Suntem o națiune care-și păstrează prea intens iluziile de mărire, mințindu-se pe ea însăși. Barajul Hoover nu mai este de mult cel mai mare din lume, la fel cum și Golden Gate nu mai este cel mai mare pod suspendat. Cu toate acestea, mulți dintre noi, americanii, mai credem că sunt. Pliantele împărțite la Hoover Dam nu și-au schimbat povestea din ziua când barajul a fost terminat Cel puțin, asta a fost odată o realitate. Dar monumentul închinat Monarhilor din Pacific Grove este cel mai mare monument din lume închinat fluturilor pentru singurul și simplul motiv că este unicul. Nu mai suntem noi buricul pământului și nici nu mai deținem monopolul mondial pentru cele mai mari lucruri din lume. Poate că ar trebui să oprim din drum portavioanele și să le ținem ancorate în Golful Monterey, chiar în fața păduricii de pini. Atunci am fi siguri că nimeni n-ar mai putea să ne deranjeze fluturii.
Dacă mă gândesc mai bine la perioada aceea, în ciuda frământărilor mele existențiale, eram totuși cu mult mai capabil de compasiune pentru orice altceva decât pentru călătorii din autocar pe care continuam să-i pierd cu nemiluita.

(VA URMA)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: