Fuga în Re miner opus 78 – Fragment din ”Omul de cenușă” (II) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.96, 8/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 21
Fuga în Re miner opus 78 (II)

Am plecat deziluzionat din România, dar asta n-avea neapărat legătură cu situația de-acolo. Pierderea treptată a oricăror iluzii era senzația care-mi dominase viața în ultimii ani. La sfârșitul lui aprilie, Globe a început tururile în Albania. Aș fi fost un prost să ratez șansa de a mă duce acolo.

Am văzut o țară săracă și, într-o anumită măsură, asemănătoare cu România. Am învățat repede cum se spune în albaneză „Jos comunismul“. Nici nu era greu. Pounojmë Comunismi. Asta scria pe toți pereții clădirilor din Tirana. Pounojmë alte lucruri țipa și mulțimea de pe stradă Dar, oricât de strict ar fi fost regimul lui  Ramiz Alia, președintele Albaniei, tot nu reușise să-i aducă pe albanezi la același grad de disperare insuflat de Ceaușescu românilor. Sângeroasa revoluție prezisă în decembrie de ziariștii italieni n-a mai avut loc. Așa că, autoritățile albaneze și-au ținut promisiunea de a lăsa turiștii străini să intre în țară. Noi, cei de la Globe, am fost printre primii.

Încă o dată, dacă mai era nevoie, John Mantegazza și-a dovedit clarviziunea. Fără un singur hotel de mâna întâi, nu se pot opera tururi adevărate in nici o regiune a lumi grupurile noastre, John a fost obligat să amâne două croaziere și s-o aducă pe „Regina Globului” în rada portului Durës.

Ca de obicei, în decurs de o săptămână, tururile noastre înglobau „tot ce era de văzut“. Pornind din nord, de lângă granița cu Iugoslavia, de la Shkodër și Rozafata, „cetățile vinului“, autobuzele roșii ale companiei „Albturist“ mi-au cărat turiștii pe drumuri de munte și pe malul mării până la extremitatea sudică a țării,  orașul Butrin de unde se vede cu ochiul liber insula grecească Corfu. Vizitele obligatorii la hidrocentralele Fierzë și Vau i Dejës pe Drin, la combinatul siderurgic din Elbasan sau la Fieri, „orașul retortă,“ li s-au adăugat și altele, mai pe gustul vizitatorilor occidentali: capitala  Tirana – la poalele muntelui Dajti, cu parcuri pline de trandafiri și flori de agave; Girocastra, „orașul-muzeu“; Berati, supranumită „cetatea celor două mii de ferestre”, Kruja, fortăreața lui Skanderbeg, eroul național al Albaniei, unde mi-am putut expune în voie o teorie îmbunătățită a „orașului celor o mie și unul de asedii“.

Și, peste tot, lângă aeroport, pe dealuri, în grădini, pe străzi, dar și în curțile caselor, pe pajiști, pe văile nurilor, chiar și pe plajele Adriaticei, am dat de „ciupercile lui Enver Hodja“, cazemate semisferice de beton, având la mijloc câte o singură ferestruică, îngustă și întunecată, ca o cicatrice neagră pe care niciun tratament cu apă vie sau moartă nu putea s-o mai vindece. Turiștii mei au încercat să le înțeleagă rostul: „De ce aici?…“ „De ce dincolo?…“ „Câte sunt cu totul?…“ Dar ghizii noștri albanezi n-au fost capabili să ne dea măcar un singur răspuns concret, de parcă n-ar fi vorbit despre propria lor țară, ci despre statuile misterioase, de mult răsturnate, ale oamenilor cu urechi lungi de pe insula Paștelui.

Am consumat cu toții zeci de filme color fotografiind ciupercile monocrome, identic de cenușii și, de fapt, identice între ele, cu excepția ultimelor slogane ale noii Albanii pe care grupuri de tineri, pârând să nu aibă altceva de făcut, le pictau cu înverșunare pe fiecare centimetru pătrat de ciment. Bineînțeles, trecutul se încăpățâna și el să existe. „Feja ështtë opium per popullin“ scria încă, cu litere de-o șchioapă, deasupra fostului „Muzeu al Ateismului“ dm Shkodër.

Buncărele lui Enver Hodja au ajuns să ne obsedeze. Câțiva dintre noi au încercat chiar să le numere, renunțând doar după ce au trecut prea repede de o mie sau două. Găsisem, fără să vrem, un permanent subiect de conversație. Cu toate acestea însă, ceva lipsea din rețeta atât de încercată a tururilor companiei Globe. N-am mai văzut niciodată atâtea scrisori de reclamații. De fiecare dată când ieșeau din vamă la aeroportul Rinas de lângă Tirana, turiștii descopereau că le lipsea ceva din geamantane – haine, pasta de dinți, deodorante și, mai ales, orice era de mâncare: dulciuri, ciocolată sau băuturi răcoritoare. Deși, ce altceva puteau aștepta de la o țară unde, pe lista principalelor produse de export, sunt trecute în ordine: părul de capră, plantele medicinale, cochiliile de melci și „living frogs“?

Și totuși, dacă ăstora de-aici le-ar merge cât de cât mintea sau dacă, într-o bună zi, s-ar trezi la realitate din vacanța fără sfârșit pe care au luat-o cu toții după 45 de ani de mizerie, atunci, poate că mii dintre ei – nu mulți, măcar o mie, două -ar fi în stare să se apuce de lucru și să găsească un rost mai bun cazematelor lui Enver Hodja. Din clipa aceea, ce credeți că va înlocui părul de capră pe primul loc în listele de export? Ghici ciupercă ce?



Pe la începutul verii, am aflat că Daphne își terminase cu bine examenele la facultate și lucra acum numai pe tururile din Anglia și Scoția, ca să nu fie nevoită să le întrerupă când reîncepea cursurile. Am încercat să-mi aranjez în așa fel tururile mele, încât să o întâlnesc. N-am reușit să dau niciodată de ea, deși le-am schimbat în patru-cinci rânduri. Nu știu. Poate că nu mi-am coordonat cum trebuia plecările sau poate că, într-adevăr, de undeva, dintr-un birou anonim, bine ascuns privirii ghizilor, nomenclatura companiei veghea plină de zel asupra noastră 24 de ore pe zi, ca nu cumva fata președintelui să-l ia în serios pe vreunul din golanii cu care era colegă vara.

La fel de bine, nu este exclus ca și altă legendă din folclorul ghizilor să fie adevărată. Poate că „Romanian blues“ există și este o boală veritabilă: boala celor ce-ar trebui să-și termine cariera, dar nu se îndură; a celor care devin, parcă, hipnotizați de țările din Est și revin acolo an după an, tur după tur. Cum-necum, asta mi s-a întâmplat și mie.

Către mijlocul lui iunie, mă aflam la Londra, unde mai încercasem o dată să o găsesc pe Daphne. Mă plimbam gânditor pe Carnaby Street, când m-am oprit ca fulgerat în fața unei vitrine. „Capture the Revolution!“ sclipea în litere purpurii de-a curmezișul unui ecran uriaș de televiziune. În fundal, pulsa imaginea mărită a unei clădiri pe care o cunoșteam. Un elicopter tocmai se înălța deasupra acoperișului, în timp ce balconul de la etajul întâi se umpluse până la refuz cu oameni agitând febril drapele tricolore.

Vitrina fusese decorată astfel în chip de reclamă pentru noile videocamere Sony EVW „Professional“, același model cu care, decembrie trecut, turiștii japonezi filmaseră în fața „Intercontinental“-ului crâmpeiul lor de revoluție. între timp, videocamerele EVW ajunseseră să se vândă în toată lumea, iar la magazinul din fața mea li se redusese deja prețul. M-am grăbit să-mi cumpăr una: modelul cel mai mic, cu declanșare programabilă a filmării și microfon telescopic.

O săptămână mai târziu, deși jurasem în sinea mea să nu mai pun piciorul pe-acolo, mă programasem și pe mine pentru încă un tur de zece zile prin România.

N-a trecut bine prima noapte petrecută la București și am fost trezit de bufnituri și țipete ascuțite venind din stradă. M-am uitat la ceas. De-abia trecuse de 5. Nici măcar nu m-am obosit să mă dau jos din pat și să mă duc la fereastră. M-am întors pe partea cealaltă și mi-am pus perna pe ureche. Dacă aveau cumva loc noi demonstrații sau izbucnea o altă revoluție, eram hotărât ca, de data aceasta, să nu mă mai trezesc și eu printre participanți.

Fusesem, oricum, prevenit. Sosisem cu noul meu grup la Otopeni aproape de miezul nopții, cu un zbor direct de la Atena, unde încheiasem o săptămână de vizite la mănăstirile din nordul Greciei. Imediat ce ne-am suit în autobuzul de transfer, ghidul român, o fată frumoasă, blondă, pe nume Rodica, ne-a atras atenția că în București aveau loc de câteva zile tulburări și că s-ar fi putut să avem parte de „o noapte fierbinte“.

M-am uitat la turiștii dm grup. Cei mai mulți erau australieni. Nu păreau deloc impresionați de perspectiva unor iminente lupte de stradă. Dimpotrivă, ciuliseră cu și mai mult interes urechile. În definitiv, văzuseră la televizor revoluția și execuția soților Ceaușescu. Din cauza asta și veniseră în Europa: să fie martori unor momente de istorie. Fuseseră deja la Berlin, unde cumpăraseră bucăți de beton sfărâmate din Zid. Fuseseră la Moscova, unde se aleseseră cu uniforme militare și cu decorații autentice din timpul celui de-al doilea război mondial. Ce Dumnezeu o să ia de pe-aici? Bucăți de perete cu găuri de gloanțe în ele sau florile uscate din vreun cimitir?

Până la Arcul de Triumf, străzile erau învăluite în beznă și n-am văzut nimic deosebit, în afara câtorva siluete întunecate fugind pe bulevardul lateral ce ducea spre clădirea Televiziunii. Mai încolo, după piața Victoriei, era mai multă lumină. Deja, se putea observa agitația de pe trotuare. Trecători de toate vârstele se încrucișau frenetic în sus și în jos. De la un moment dat însă, se vedeau numai tineri și ei se grăbeau într-o singură direcție: spre nord, spre Statuia Aviatorilor și Televiziune. Iar după ce am coborât în fața hotelului „Intercontinental“, chiar vizavi, în diagonală spre ceasul Universității, se distingeau clar scheletele înnegrite de flăcări a două-trei autobuze și a unui microbuz de poliție. Câțiva dintre australieni s-au apropiat de mine și m-au tras de mânecă.

– N-am mai văzut niciodată așa ceva, pe viu, a spus unul dintre ei încântat.

– Nici eu, i-am răspuns. În decembrie, știu că a ars o mașină pe-aici prin apropiere, dar nu sunt sigur c-am văzut-o, pentru că o luasem la fugă și n-am apucat s-o zăresc decât cu coada ochiului.

Rodica n-avea însă timp pentru astfel de schimburi de reminiscențe.

– Nu contează, ne-a spus. Tot ce-ați văzut până acum nu vă va afecta în vreun fel vacanța.

După spusele ei, oficiul de turism „Carpați“ își luase deja toate măsurile de precauție. A doua zi după-amiază, trebuia să zburăm la Constanța, „acolo unde sezonul turistic este în toi și unde toată lumea își vede de treabă“. Cât despre sejurul nostru la București, modificările erau minime. Până și turul orașului, incluzând un prânz si un spectacol folcloric la restaurantul „Casa Albă“ din pădurea Băneasa, rămăsese în picioare. Atât doar că urma să-l facem la întoarcere, peste o săptămână. În niciun caz, ne-a explicat Rodica, nu aveau să lipsească din tur ultimele atracții ale capitalei României, „tribuna Revoluției“, piața unde Ceaușescu își terminase cariera de orator, „altarul Revoluției“, zona mărginită de troițe dintre Piața Romană și Piața Universității, acolo unde muriseră cei mai mulți demonstranți, ba chiar și „cimitirul tinerilor eroi ai Revoluției“, un așezământ despre care auzeam pentru prima dată.

Iată că, în cele din urmă, Bucureștiul tot s-a ales cu monumentul Libertador, mi-am zis admirativ. Ăștia s-au apucat serios de treabă. Pe de altă parte, Rodica nu pomenise un cuvânt despre „pereții scrijeliți de gloanțe ai Revoluției“ – în aprilie, tema favorită a lui Alexandru. Sigur s-au apucat de treabă, am dat eu din cap, luminat.

Și, dacă tot ce ne spusese ghida noastră avea să se împlinească, atunci, în mai puțin de 24 de ore, urma să văd ceva ce-mi scăpase cu încăpățânare până atunci: perlele litoralului, Mamaia, Tataia și compania, locurile unde „lumea nu numai că s-a apucat, dar, în plus, își vede mai departe de treabă după aia“.

În camera mea de la etajul al șaisprezecelea, perna de puf, pe care mi-o înfundasem peste ureche, și-a făcut datoria. Nu m-am mai trezit decât pe la 10-10 și un sfert. Soarele se înălțase peste jumătatea geamului. Nu-mi prea păsa. Nemaiavând dimineața ocupată cu turul Bucureștiului, fixasem cocktailul de bun venit al grupului pentru ora prânzului.

Am coborât din pat și m-am repezit la baie, să fac un duș. Nici mai târziu, după ce mi-am uscat părul și m-am îmbrăcat, nu m-am grăbit să mă duc la fereastră. Am dat, în schimb, drumul la televizor, dar, ca de obicei, n-aveam ce să văd. CNN-ul nu trimisese încă o echipă de filmare în  capitala României.

Cum era și firesc, în cele din urmă, tot nu m-am putut abține și am deschis cu grijă geamul. M-a izbit imediat în față zumzetul de afară. Ca și pe 21 decembrie, bulevardul Magheru era înțesat de lume, numai că, de data aceasta, pentru un motiv sau altul, majoritatea celor de pe stradă erau complet îmbrăcați în negru.

Jos în hol, chiar din secunda în care am pășit afară din cabina cu pereți insonorizați a ascensorului, s-au bulucit în fața mea vreo 20 de oameni cu căști de miner pe cap, murdari la față și purtând salopete de lucru închise la culoare, strângând în mâini țevi de fier, răngi, sfredele de mină, de parcă de-abia își terminaseră schimbul într-un abataj din subsolul hotelului și luaseră liftul ca să iasă la suprafață. Păreau foarte mânioși. Înconjuraseră un tânăr de 15-16 am, l-au întrebat ceva și, nemulțumiți de răspuns, au început să-l lovească fără milă, de parcă se luaseră la întrecere.

Nici cei de pe lături nu voiau să rămână mai prejos. Grăbiți să-l lovească la rândul lor pe băiat, alergau acum de jur împrejurul grămezii agitându-și răngile, dându-se din când în când un pas înapoi, dar numai ca să-și ia cât mai mult avânt și să se năpustească orbește printre ceilalți, încercând parcă să le sară peste capete.

Din spatele biroului, recepționera le-a cerut să înceteze.

– Nu vedeți că sunt și străini de față? le-a spus ea, gesticulând indignată în direcția mea și a câtorva australieni, care mi se alăturaseră. Dacă trebuie neapărat să-l bateți, luați-l de-aici și bateți-l afară.

Fără să se sinchisească, fără să se oprească măcar o clipă din ploaia de lovituri, ca un vârtej ce-ascultă numai de propriile legi schimbându-și după bunul plac direcția, gloata bătăușilor, sorbindu-l și mai adânc pe copilandrul rămas la mijloc fără să se apere, s-a scurs rapid către stânga, rotindu-se necontenit, ca o morișcă, aparent la întâmplare, totuși pe calea cea mai scurtă afară, pentru că – acum o descopeream – peretele de sticlă de pe strada Batiștei fusese din nou făcut bucățele.

Fără să mai stau pe gânduri, m-am năpustit pe urmele lor în stradă. După câteva momente, m-am trezit că apar lângă mine și doi dintre australieni.

Oriunde ne uitam, pe trotuar și în mijlocul bulevardului, mișunau mineri. Toți aveau căști negre pe cap și, deși ne apropiam de miezul zilei, lămpașele de pe ele erau aprinse. Minerii căraseră cu ei nu numai unelte de mină, ci și bâte, topoare cu coada ferecată în fier, lanțuri de bicicletă, tuburi groase de cauciuc cu tije de metal încastrate la capăt. Nu se zărea vreunul să nu fi fost înarmat. M-am uitat și după tânărul plin de sânge pe față, acesta dispăruse însă, înghițit de mulțime.

La colțul hotelului, chiar acolo unde cu câteva luni înainte fusese baricada, grupuri pestrițe de civili discutau animat cu minerii. Unul dintre aceștia, un bărbat între două vârste, cu păr cărunt, purtând ochelari cu ramă de metal pe fața înnegrită și plină de sudoare, explica tuturor celor care voiau să-l asculte motivul apariției sale în centrul Bucureștiului:

–           Am venit să vă cernem, spunea el, scuturându-și în sus și în jos capul ca să-și întărească vorbele. Ce-i bun, păstrăm; ce-i rău, aruncăm.

S-a întors brusc, cu un deget țâșnind acuzator în față, către un ins mai în vârstă din mulțimea care-l înconjura, un bătrânel destul de zdravăn totuși, scund, vânjos, cu pălărie neagră de fetru și o cămașă kaki cu mâneci scurte, pătată de transpirație la subțioară.

– Vă facem vouă treaba, că voi nu sunteți în stare. Ați dovedit-o deja!

– Vă mulțumim, răspunse bătrânul, grăbindu-se să-i strângă minerului mâna. Vă mulțumim c-ați venit.

Câteva femei din spatele lui au izbucnit în aplauze. Unele își ștergeau emoționate ochii.

– Vă mulțumim! Vă mulțumim! nu conteneau toate să repete.

Un ins slăbănog, cu o geacă de piele, a trecut pe lângă noi, împărțind bucățele albe de hârtie.

– Dintr-astea se făceau bani falși. Tipăriseră deja sute de mii de lei și de dolari. Bine că i-am prins la timp.

Mi-a dat și mie o bucățică. M-a privit în ochi, mi-a zâmbit încântat și s-a dus mai departe. Am pipăit mecanic crâmpeiul ce-mi ajunsese în palmă și am simțit cât de ușor se mototolea. Era hârtie de xerox și încă una prea aspră, de proastă calitate.

Doar un idiot veritabil ar falsifica bani pe hârtie de xerox, ar fi trebuit să le spun celor din jur. Ați încercat vreodată să mototoliți vreun dolar?

Numai că cei ce mă înconjurau n-aveau nici ochi, nici urechi pentru mine. Netezeau atenți bucățelele crâmpoțite de hârtie și le puneau cu grijă, ca pe niște relicve, în portvizit, și apoi în buzunarul de la piept. Colecționau și ei momente de istorie.

– Vă mulțumim! Vă mulțumim! vuia din loc în loc mulțimea.

Nu pricepeam prea bine despre ce era vorba, iar cei doi australieni nici atât. Tot ce se întâmpla în jurul nostru era ciudat. Zona de acțiune a minerilor părea relativ mică. De la sala Dalles încolo, circulația mașinilor continua nestingherită și nici trecătorii nu aveau probleme. Majoritatea zâmbeau larg când își făceau loc printre mineri, îi băteau câteodată prietenește pe umeri, și-și vedeau liniștiți de drum mai departe.

Și totuși, ca din senin, oamenii cu răngile se repezeau pe neașteptate asupra altor trecători, aparent la fel de inofensivi ca și alții care tocmai trecuseră, scotocindu-le cu furie geanta de umăr sau chiar și poșeta, dacă cumva nimeriseră peste o femeie – am observat repede că sexul și vârsta victimei lor nu prezentau vreo importanță.

Existau și momente când minerii mai luau câte o pauză. În două locuri, lângă restaurantul „Dunărea“, acolo unde murise Maria, și în fața magazinului „Unic“, oameni în halate albe și tichii înalte de bucătar le distribuiau sticle cu apă minerală și porții anemice a câte doi sau trei crenvurști.

M-am uitat la ceas. Mai rămăseseră doar câteva minute până la amiază, așa că ne-am întors toți trei la hotel. Din hol, Rodica, palidă și nedormită, ne-a escortat în restaurant, unde se afla restul grupului și a așteptat, fluturându-și absentă degetele, să ne așezăm cu toții la masă. După o scurtă ezitare, a luat o carafă plină în mână și a pornit de jur împrejur să toarne rând pe rând fiecăruia câte un păhărel de țuică.

– Bine ați venit la București, a început ea, dar n-a putut să continue.

S-a uitat la noi și a încercat să zâmbească:

– Vă cerem iertare. Dar este atâta dezordine pe străzi… Minerii veniți să facă ordine sunt deja foarte obosiți și au început să facă greșeli. Vă rugăm să rămâneți aici, mai ales că la ora două trebuie neapărat să plecăm la aeroport.

Avea dreptate. Nu voiam însă ca cei din grup să se simtă direct amenințați de ceea ce se întâmpla afară.

– Nu te supăra, Rodica, dar hai să mai discutăm puțin ce se petrece în jurul nostru. Chiar dacă minerii or fi obosiți, mie nu mi se pare deloc că le lipsește organizarea. Merg tot timpul în grup, sub conducerea unui civil. Atacă cu predilecție oamenii singuri, mai ales tineri și modest îmbrăcați.

– Poliția e cu ei, a spus unul dintre australienii care fusese cu mine.

– Exact. Și ați văzut că, dacă porți cravată și costum, nimeni nu te bagă în seamă. O. K., nici eu nu zic să ieșim din nou pe bulevard. Cine ne garantează însă că nu vom da de mineri și la aeroport? Ce facem dacă se uită strâmb la vreunul din noi? Trebuie să fim pregătiți. Le putem arăta pașapoartele, unde viza de intrare în România datează de aseară. Cu siguranță că răfuielile din stradă au rădăcini mai vechi decât ziua de ieri.



După ce turiștii s-au împrăștiat ascultători spre camerele lor, m-am grăbit și eu sus la mine, pregătit să-mi încerc pe loc ultima teorie. M-am schimbat în uniforma oficială a ghizilor de la Globe: blazer albastru, cămașă albă, cravată cu dungi roșii și bleumarin, pantaloni gri, pantofi negri de piele. Mi-am luat geanta de umăr cu numele companiei scris cu litere mari de-a curmezișul, mi-am pus videocamera înăuntru, apoi m-am strecurat pe furiș din hotel, spre Piața Universității.

Scheletele calcinate ale autobuzelor din fața Teatrului Național și a Institutului de Arhitectură dispăruseră. Arseseră însă atât de puternic, mai ales cauciucurile, încât urmele adânci și negre din asfaltul topit erau amalgamate cu cioburi de parbriz și frânturi metalice. Dacă oricare dintre australieni se apuca să scobească pe-acolo cu cazmaua, ar fi fost imposibil să nu plece acasă cu un mic suvenir.

După colț, undeva spre stânga, pe cealaltă latură a bulevardului, am văzut o mare mulțime adunată lângă o clădire cenușie, cu trei-patru etaje. Am luat-o încet într-acolo să văd ce se întâmplă. Un șuvoi de curioși se grăbea în aceeași direcție, ciocnindu-se însă pe drum cu un altul, venind din sensul opus. Din învălmășeală, se auzeau schimburi fugare de impresii asupra celui mai interesant loc de văzut și mulți trecători făceau stânga-împrejur, hotărându-se pentru alte destinații, care mie îmi scăpau:

– S-au apucat să curețe și în Ferentari…

– Pe-ăla cu barbă, ăla de i-a stârnit, l-au dus la Urgență, pe Ștefan cel Mare…

– Dacă ai noștri își puneau cu-adevărat mintea, nu mai rămânea nimic din Piața Rosetti…

Dante Gabriel Rosetti, mi-am zis imediat. Tabloul său „Întâlnirea cu sine însuși”, aflat la Fitzwilliam Museum din Cambridge, constituie cea mai faimoasă reprezentare iconografică a unui Doppelgänger: un cavaler în costum de brocart și catifea, însoțit de frumoasa lui logodnică, dă, pe neașteptate, peste dublul său. În tablou, cei doi arătau identic, atât doar că unul din ei, nu mai îmi aminteam care, strângea amenințător în mână o spadă înnegrită de vreme. Exista, eram sigur, o semnificație aparte în acest gest. Spre deosebire de o fantomă, un Doppelgänger este apariția unei ființe aflate în viață, un semn destul de prost însă: după unele tradiții, cel care-și vede dublul va muri în curând. Păcat că n-am apucat să-i spun toate astea lui Susan. Oricum, nu-i timpul pierdut.

Așa, vorbind neîncetat cu mine însumi, m-am trezit la marginea Pieței Rosetti. Pe tăblița cu numele erau înscrise însă inițialele altcuiva. Or fi ale lui taică-său, care a fost și el pictor, deși nu la fel de bun. În fața clădirii spre care pornisem cu câteva minute înainte, mulțimea parcă se mai rărise. La fiecare palier, prin ferestrele lipsite acum de geamuri, mici grupuri de mineri stăteau neclintiți, ca la paradă, și contemplau surâzători lumea din stradă. Pe trotuar, ba chiar și pe caldarâm, zăceau mormane de scaune rupte și aparatură de birou. Printre faxuri și imprimante, mașini de scris și de copiat, toate făcute bucățele, aterizase, aparent intact, un „Mac“ 512. Tastatura și mausul erau probabil undeva la fundul grămezii, dar aș fi pariat pe orice că micuțul calculator atât de familiar mie era încă în perfectă stare de funcționare.

„Mac“-urile sunt construite să reziste unei căderi de la un metru, și asta, având un hard disk înăuntru, iar tipurile astea vechi de 512 nici măcar n-au avut vreodată hard disk.

– Ce se întâmplă cu astea? am întrebat fa întâmplare.

– Ce se întâmplă de obicei cu gunoiul? mi-a răspuns batjocoritor un miner bine legat, care umplea parcă o întreagă fereastră de la parter. Are să vină să-l ia gunoierii.

Chiar dacă s-a stricat monitorul, placa de bază n-a pățit nimic, am calculat repede în minte cu ochii pe computer. Cinci sute doisprezecele ăsta le-ar veni pe mănușă băieților care fac „Vestitorul“ la Patriarhie. Dar cum îl iau de-acolo? Îmi trimit după el dublul eteric?

Am continuat să cercetez mormanul din fața mea, până am simțit dintr-o parte privirea fixă a unui miner cu o bâtă mare în mână, aflat la nici doi metri distanță. După câteva momente de studiu reciproc, s-a apropiat de mine și m-a întrebat scurt:

– Dumneata cine ești?

– Sunt un om cu sufletul curat, am răspuns zâmbind și mi-am pipăit pentru siguranță pașaportul cu copertă albastră din buzunarul de la piept. Țineam cealaltă mână pe fermoarul genții de umăr, felicitându-mă în gând că nu începusem să filmez.

– Ia să-ți văd buletinul, mi-a cerut minerul.

– De unde să am așa ceva?

– N-ai buletin de identitate?

Am clătinat din cap.

– Ce, nu ești român?

Când tot n-am răspuns, a ezitat puțin, apoi s-a hotărât repede.

– Te mai întreb o dată! Cine ești și de unde vii?

– De venit, vin de la muntele Athos și alte locuri sfinte. Acolo mă găseam săptămâna trecută. Adevărul este că vin de la Dumnezeu.

Pe nesimțite, m-am trezit înconjurat de încă cinci mineri. În ciuda căștilor de pe cap și a răngilor sau topoarelor de pe umăr, păreau destul de scunzi: puteam să văd cu ușurință peste capetele lor. Mulțimea din jur nu părea să ne bage în seamă. Poate pentru că niciunul din noi n-a ridicat încă vocea. Ori poate că, pentru privitorii de azi, spectacolul nu devine interesant decât după ce-ncepe bătaia.

Mi-am reamintit brusc de Cipru, de amfiteatrul din Kourion și de tragediile lui Daphne menite să curețe ca un aspirator de praf angoasele ascunse adânc în sufletele spectatorilor. Și aici se simțea în aer un iz teatral, de reprezentație, deși nu mă puteam decide încă dacă asistam la o dramă sau la o veritabilă tragedie. Am înălțat din umeri. De data aceasta, era imposibil să fiu confundat cu cei sortiți să sufere mânia zeilor.

Nu simțeam nici cel mai mic fior de frică. De altfel, deși minerii continuau să mă privească bănuitor, se vedea limpede din postura lor țeapănă, puțin cocoșată, că erau încurcați și că, din clipa în care le-aș fi arătat de bună voie pașaportul, m-ar fi lăsat imediat în pace.

În cele din urmă, un civil uscățiv s-a apropriat de noi și i-a întrebat pe mineri:

– Ce-i cu ăsta?

– Nu vrea să ne arate pașaportul, a rezumat surprinzător de corect situația primul miner.

– Asta cam așa este, i-am explicat civilului. Nu sunt sigur că vreau să-l arăt nici lor, nici dumitale. La noi, nu arăți actele oricui, ci doar poliției. Și, chiar și atunci, ei se legitimează întâi.

Pentru moment, toată lumea a rămas tăcută. Se vedea că fiecare digera pe îndelete informația pe care tocmai o primise. Admisesem că sunt străin. Ce era de făcut mai departe?

– Cum se face că știi așa de bine românește? a întrebat în cele din urmă civilul.

Am întors capul spre ei, dar n-am făcut altceva decât să-i zâmbesc.

– Este agent! s-a auzit pe neașteptate vocea stridentă a unei femei în vârstă.

M-am uitat puțin la ea. Tremura vizibil, deși purta o jachetă de stofă cu guler de blană și noi ne aflam aproape de mijlocul lui iunie.

– L-am văzut noapte de noapte în Piața Universității, a continuat femeia, chiar din ziua în care au început demonstrația lor nenorocită!

– Dacă este agent și a fost două luni în Piața Universității, cineva i-ar fi luat de mult poza și noi am fi văzut-o deja azi-dimineață, a intervenit primul miner, surprinzându-mă din nou cu felul său analitic de a judeca.

– Este drogat, a refuzat să-mi dea pace femeia. Nu vedeți cum zâmbește?

– O fi plecat de-aici de mic, ori poate că l-au învățat românește părinții, s-a       pornit să gândească cu glas tare minerul. N-a observat nimeni că vorbește cu accent ardelenesc? Domnule, părinții dumitale sunt sași, este? De pe-undeva de la Mărginimea Sibiului!

Cum de-ai ghicit? mi-a stat pe limbă să-i răspund, dar m-am oprit la timp. Ce rost avea să încep și-apoi să mă încurc în alte minciuni?

– Știu românește pentru că mi-a plăcut limba și am studiat-o, am spus simplu.

S-ar părea că-mi plac și oamenii de pe-aici, aș fi putut să adaug. Altfel nu mi s-ar fi spus că am ajuns să mă identific cu ei. Ar fi însemnat însă că încerc să le cânt în strună celor ce mă înconjuraseră cu topoarele în mână, și asta, chiar că nu eram pregătit să o fac.

Am decis să pun capăt acelei situații penibile. Într-o jumătate de oră, trebuia să fiu înapoi la hotel.

– Dumneata pari un om rațional, m-am adresat direct minerului cu bâta. Spune-mi cine ești și am să-ți spun și eu.

– Nu vrei, domnule, să-nțelegi că oamenii aceștia reprezintă astăzi, aici la București, autoritatea supremă? m-a întrebat enervat civilul. Legitimează-te și vezi-ți de drum.

Nici nu l-am băgat în seamă. Am continuat să mă uit cu stăruință în direcția primului meu interlocutor.

– Mă cheamă Gheorghe Itu și sunt din Comănești, a spus acesta calm.

– Eu sunt din San Diego, am răspuns și i-am întins carnetul meu de conducere. Decisesem în ultima secundă că, dacă era să rătăcesc vreun act, mai bine pierdeam permisul decât pașaportul.

Toți cei din jur au întins gâtul să citească peticul de carton pe care numai cu greu îl lăsasem să-mi scape din mână.

– California? Ho-ho, California!

– Îl cheamă German!

– V-am spus eu că-i sas?

– Ce înseamnă „autovehicle permit grade doi“?

– Că am voie să conduc autobuze sau camioane cu remorcă.

Atmosfera din jur s-a destins imediat Dacă aveam voie să conduc camioane cu remorcă însemna că eram șofer. Civilul s-a îndepărtat primul, deși bănuiam că-i stătea pe limbă să mă întrebe ce fel de nume nemțesc mai era și Ursache.

Am băgat repede permisul în buzunar. De-acum încolo, dacă mă mai duc vreodată la Biblioteca americană, am să le arăt carnetul de conducere și nu pașaportul. Ceilalți mineri s-au apropiat surâzând de mine și mi-au strâns pe rând mâna. Ca niște copii rătăciți, au început să vocifereze cu toții deodată, rugându-mă să le spun ceva despre California. Ce era să fac? Le-am spus.

De mai bine de-o jumătate de oră, autocarul nostru de transfer se târa pe străzile Bucureștiului și totuși partea cea mai grea a traseului spre aeroport tocmai se ivise. Trecusem de fosta Casă a Scânteii și ajunsesem lângă fântâna Miorița, când, chiar din spatele ei, din stânga, un val compact de mineri s-a revărsat pe neașteptate și a întrerupt din nou circulația.

– Ăștia abia au ieșit din gara Băneasa, a mormăit enervat șoferul. Nu și-au făcut încă plinul, așa că o să-i dea imediat drumul cu bătăile.

Previziunea lui s-a adeverit imediat. Aveam impresia că noii sosiți nici nu mai stăteau să întrebe de acte, ci izbeau cu sete în oricine le ieșea în cale.

– Vă rugăm să nu filmați sau să faceți vreo poză, a spus indecisă Rodica, dar nimeni n-a mai băgat-o în seamă. Toți urmăream fascinați cum o doamnă cu ochelari de soare fumurii, îmbrăcată într-un taior vișiniu, se dăduse jos din mașina de lângă noi și le spunea ceva minerilor. Nu puteam să-i văd figura decât din profil și cu greu îi deslușeam mișcările buzelor, era însă vizibil din felul cum dădea din cap și din mâini că nu coborâse pe caldarâmul încins doar ca să-i aplaude.

Cu câteva luni în urmă, când abia mă întorsesem în Africa și mă trezisem plantat în capitala Nigeriei cu o săptămână liberă între tururi, răsfoisem și acolo colecțiile de reviste ale Bibliotecii americane.

Într-o zi, târziu, spre seară, dădusem peste o reproducere din „Life“, o serie de fotografii în culori din savana africană: un leopard sare dintr-un copac singuratic, surprinzând în iarba cafenie, arsă de soare, o maimuțică nu mai mare de un cot; în ultima ei clipă de viață, maimuțica, în loc să fugă mai departe, se întoarce brusc și încearcă să zgârie pe bot leopardul, care, surprins, dă puțin înapoi; în ultima fotografie, el se îndepărtează deja, purtând nepăsător trupul fără viață între colții însângerați. Pe cele două pagini următoare, poza din mijloc se repetă, de data aceasta însă, mărită de zece ori. Se văd clar nu numai ochii galbeni, implacabili, ai animalului de pradă, dar până și perii zbârliți de pe fața maimuței, ba chiar și stropii de salivă care se răspândesc dinspre limba ei arcuită către botul pătat care o va sfărâma în curând.

Fărâma aceea de viață stinsă în sălbăticie m-a obsedat apoi zile și nopți. Ochii căprui, aproape umani, ai maimuței exprimau mult mai mult decât mânia subită în fața nedreptății care i se făcea. Se zărea acolo, inconfundabilă, și o undă de reproș. Un alt exemplu de predestinare? Orice-ai încerca să faci în fața morții, sfârșitul ți-e același?

Iar acum, drept în fața ochilor mei, dădusem peste aceeași poveste. Organismul sălbatic ce-o încolțise pe femeia cu taior vișiniu reacționase la fel de prompt ca și cel ce se aventurase tiptil din junglă în savană: după câteva momente de stupoare, loviturile de bâtă și țevi de metal îi cădeau grindină pe cap și pe umeri. Într-o clipită, ochelarii fumurii cu rame de aur, ca de aviator, s-au făcut țăndări și doar cu un efort supraomenesc, mai reușea făptura aceea, atât de mândră cu câteva secunde în urmă, să se țină dreaptă pe picioare.

Am scos repede din geantă videocamera și-am pus-o la ochi. Figura femeii îmi apăru în obiectiv imediat: încadrată într-un cerc, disproporționat de mărită, concentrând înspre părul răvășit lumina. Fruntea îi lucea, acoperită de sânge, un rictus de agonie îi strâmbase colțul stâng al gurii, iar privirea sticloasă, cu străfulgerări verzi-gălbui, îi fugea disperată în toate direcțiile, până ce s-a încleștat ca pironită în cuie de-a mea, de parcă ar fi fost în stare să traverseze fără efort întreg mecanismul complicat al teleobiectivului.

Am simțit atunci o izbitură groaznică în mijlocul spatelui, atât de puternică, încât videocamera mi-a căzut din mână, din fericire pentru mine, oprindu-se pe genunchi. Am icnit, dar n-am întors capul. Era imposibil să mă fi lovit cineva: șira spinării mi se rezema ferm de scaunul autocarului. Și, chiar să fi vrut să mă uit înapoi, n-aș fi fost în stare să-mi dezlipesc ochii de ochii holbați din cercul de lumină.

La fel de brusc cum se crispase de durere, fața femeii s-a relaxat din nou. Loviturile de bâtă continuau să-i cadă pe umeri, dar nu le mai simțea ea, ci eu, și asta chiar și după ce autocarul nostru pornise încet prin mulțime, drept înainte, către aeroport.

Ceva se întâmplase. Mai primisem un semn. Prin comparație cu alți semeni ai mei, ajunsesem la o relație specială cu durerea, fie a lor, fie și a mea. Deși foarte intensă, ferecându-mi parcă pieptul într-un cerc neîntrerupt de foc, simțeam, totuși, că durerea aceea era trecătoare și că nu mă vătăma în vreun fel. Deja, în avion, ajunsesem la un fel de amorțeală. Altceva mă preocupa. Nu reușeam deloc să-mi dau seama ce însemnau toate semnele acestea: o adevărată binecuvântare sau încă un blestem.

(VA URMA)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: