Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan
CAPITOLUL 21
Fuga în Re miner opus 78
Așa am continuat să trec prin viață: inert, cu diverse persoane din preajmă explicându-mi periodic că sosise momentul să beau din paharul ori ceașca pe care mi le puseseră în mână sau, la fel de des, îndemnându-mă să mă mai privesc o dată cu multă atenție într-o oglindă.
Am simțit deodată o mână fierbinte pe frunte. Știam că nu visam, pentru că încercam să-mi deschid ochii și nu reușearămăsesem cu ochii închiși.
Se întâmpla însă ca oglinda ce-mi reflecta existența să devină pe zi ce trece mai strâmbă. Orice vedeam acolo, apărea cu totul altfel decât îmi închipuisem, fie și cu o clipă numai, înainte de a întoarce capul să mă uit.
Este posibil ca imaginea deformată care mi se fixase permanent în fața ochilor să se fi ivit acolo cu mult timp înainte, fără ca eu să fi băgat de seamă. Pot, totuși, preciza fără ezitare momentul când am devenit conștient de existența ei: în ziua de ajun a Crăciunului din ’89, ziua când am părăsit România după revoluția din decembrie. Și, de fapt, nici nu s-a întâmplat ziua, ci seara. Seara târziu.
Ajunsesem la Varna mult după ce se înnoptase. Foarte prevenitori si prietenoși, doctorii de la „Médecins du Monde” ne-au găsit imediat loc la hotelul lor, „Musala“, chiar în centrul orașului, o clădire largă, barocă, din secolul trecut, unde, de la intrare, primul lucru pe care l-am observat a fost mulțimea grupată în jurul câtorva televizoare în culori așezate pe o masă ovală din mijlocul holului. Toată lumea urmărea cu sufletul la gură evoluția situației din România, dar, ceea ce m-a frapat mai mult a fost că televizoarele erau acordate pe canalul Televiziunii Române, și nu pe al celei locale, așa cum ar fi fost de așteptat, dacă mă luam după spusele șoferilor bulgari pe care-i întâlnisem la București.
A doua zi, de Crăciun, în așteptarea avionului special din Franța, care își tot întârzia decolarea de la Paris, ne-am învârtit fără noimă prin oraș. Am vizitat, rând pe rând, palatul Euxinograd, fosta reședință a țarilor, catedrala, opera și muzeul etnografic – cam tot ce era de văzut la Varna. După prânz, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă cu unul dintre doctori, de la care am aflat că, indiferent de ora sosirii avionului, era deja prea târziu pentru zborul înapoi. Plecarea fusese amânată pentru a doua zi dimineață. Ne-am întors cu toții la hotel și ne-am așezat grăbiți în fața televizoarelor.
Pe postul românesc, un crainic cu ochelari, cu o voce monotonă, solemnă, lipsită de orice inflexiuni, repeta un comunicat. „Soții Ceaușescu judecați… Cinci capete de acuzare… Șaizeci și patru de mii de victime… Condamnați la moarte… Sentința a fost executată…“
Țin minte că mi-am spus imediat: „Executată“? Ce-i astăzi? Douăzeci și cinci decembrie. Ăștia au început să vorbească exact la fel cum o făceau și până acum trei zile.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲
A doua zi dimineață; am plecat, în sfârșit, la Paris, și de acolo, în Cipru. Cele două zile pierdute așteptând la Varna îi dăduseră suficient timp lui Red să aranjeze ca Daphne și cu mine să sosim pe insulă înaintea tatălui ei. Își bătuse șeful meu capul să ne schimbe rezervările de avion doar ca să mă mai supună o dată unui nou Quiz? Mai târziu, m-am întrebat deseori ce rol juca în viața mea întâlnirea cu fiica lui John. Era obligatoriu să trec prin aceleași faze ca și eroii romanelor cavalerești: să fiu supus neîncetat ispitei și să fiu mereu înfrânt, pentru ca, în cele din urmă, balanța să se încline și spre mine o dată? Repurtasem, oare, la bordul „Reginei Globului“, o prima victorie a spiritului?
Ca de obicei, nu eram capabil să găsesc vreun răspuns la întrebările mele. Este posibil însă ca cele 12 zile petrecute în Cipru să-mi fi periat, chiar și dacă foarte la suprafață, subconștientul, pentru că, într-adevăr, în lunile care au urmat, mental, m-am simțit mult mai bine. Asta nu m-a dus însă niciun singur pas în plus către revelație.
De fapt, după ce am ajuns la Los Angeles și m-am despărțit de Red, mi s-a părut că, din contră, pornisem cu hotărâre în direcția opusă.
Ieșisem din aeroport si mă așezasem pe o bancă, așteptând autobuzul spre San Diego, când mi-am amintit de bilețelul lui Daphne și I-am scos din buzunarul de la piept. Nu erau decât vreo trei rânduri mâzgălite acolo: „Ejercicios para los estudiantes extranjeros probando a ensefiar el español sin profesor. Întrebare: Por que mi amado non se preocupa por llegar a su casa? Respuesta: Îi e teamă s-aducă în sânul celor dragi blestemul cenușii“.
Nu știam ce să înțeleg. Titlul era mai lung decât răspunsul. Luase Daphne un dicționar în mână și se apucase să învețe spaniola singură, sin profesor? Și de ce? Ca să mă impresioneze? Nu se lipise prea mult de ea în cazul ăsta. Amado înseamnă și „iubit“ și „amant“: eu nu eram niciuna, nici alta; „întrebare“ este pregunta; „a învăța“ se spune aprender, verbul ensenar fiind folosit numai dacă te apuci să înveți pe altcineva. Știa Daphne ceva spaniolă dinainte? Voia atunci să-mi dea ea mie o lecție sau voia să-i dau eu? Și, pe deasupra, ce rost avea treaba cu cenușa? Se întâmpla sau nu ceva cu mine? Dacă da, cine putea să-mi explice ce? E drept că, în ultimele luni, nu pierdusem niciun turist, dar asta nu însemna că nu-mi mai murise nimeni în preajmă.
Când, după câteva minute, mi-a sosit autobuzul, m-am ridicat în picioare, am dat să mă urc, apoi m-am așezat la loc pe bancă. Aveam nevoie să mă mai gândesc puțin. Dacă, de-acum încolo, îmi mai moare cineva pe drum, asta nu constituie automat un semnal de alarmă… Numai să nu izbucnească iarăși vechea epidemie pe-oriunde mă duc… Deși, cine știe? Poate m-oi fi lecuit și eu între timp…
Mai mult ca orice, asta aș fi dorit: să fiu sigur că mă vindecasem. Nu mă simțeam însă dispus s-o aflu, experimentând pe pielea celor de-acasă.
În seara aceea, am rămas în Los Angeles, la hotelul „Sheraton de la Reina“, chiar lângă aeroport. De cum m-am sculat, am început să sun filialele Globe din America de Sud, Noua Zeelandă și Australia, unde sezonul de vară era în toi și autocarele pline. Speram să găsesc pe undeva un tur nealocat, dar, oricât am încercat, mă trezisem prea târziu. Exasperat, m-am decis să vorbesc și cu Red. Fără să facă vreun alt comentariu, mi-a găsit ceva cât ai bate din palme:
– Există un tur disponibil, însă e tocmai în Africa. Te mai țin oasele s-o întinzi până în Nigeria? Și n-ai uitat, sper, că, pentru a lucra acolo, trebuie să fii vaccinat și para-vaccinat?
Am căutat în coperta de piele a pașaportului vechile mele certificate de vaccinare și le-am falsificat cu grijă datele de expirare. Douăzeci și patru de ore mai târziu, mă aflam în zbor spre Lagos.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲
Nu știu dacă m-am dus în Africa numai ca să fiu cât mai departe de „sânul celor dragi“. Cert este că mi-am petrecut acolo lunile ianuarie și februarie fără incidente deosebite. În martie, am pierdut într-adevăr un turist, dar asta devenise o inevitabilitate: trecuse un an de la ultimul. Am terminat cu bine și turul următor, apoi însă, am aranjat să plec în Europa, „să-mi schimb un pic norocul“. În felul acesta, luna aprilie m-a găsit din nou în România.
De când plecasem, nu mai eram la curent cu evenimentele de-acolo, deși le urmărisem pe cât îmi permisese timpul sau locul unde mă aflam. În Cipru, mă uitasem de două-trei ori la CNN, fusesem însă prea ocupat, iar, după Anul nou, numele lui Ceaușescu și al lui Noriega, senzațiile jurnalistice ale Crăciunului, au dispărut încet-încet dintre cele cu care începeau buletinele de știri, atenția întregii lumi mutându-se între timp asupra conflictului dintre Kremlin și țările baltice. Aflasem totuși că în România nu fuseseră atâția morți cât se crezuse la început (sub 10.000 era ultima cifră) și că țara avea acum un guvern provizoriu. Îl văzusem la televizor pe noul președinte, un ins care surâdea continuu, și pe prim-ministru, care mi-a plăcut și el, mai ales după ce se anunțase că vorbea la perfecție cinci limbi.
Ăsta poate oricând să lucreze ca ghid, mi-am spus imediat.
Turul meu, „Ruinele imperiului habsburgic“ („un clasic al agenției Globe“, dacă s-ar fi luat cineva după broșura noastră), intra în România pe la Oradea, venind de la Viena și Budapesta. Am traversat astfel partea de nord a Transilvaniei, o regiune pe care n-o mai vizitasem, deși prima oprire mai importantă a fost într-un loc despre care auzisem deja de la colegii mei pe vremea când mă aflam în Norvegia: „Cimitirul vesel“ din Săpânța, un sat la câțiva kilometri vest de Sighetul Marmației, nu departe de granițele cu Uniunea Sovietică și Ungaria.
„Cimitirul vesel“ nu mi-a descrețit deloc fruntea, așa cum mi se promisese cu câteva luni înainte că se va întâmpla: toate mormintele erau pictate în diverse nuanțe de albastru, strălucitoare
În câteva locuri, mai mult sau mai puțin spălăcite de ploaie si vânturi în rest – Romanian blues.
În Maramureș, și apoi tot drumul prin Baia Mare și Cluj, casele mi s-au părut ceva mai mari parcă decât în restul țării și, deși era duminică, destulă lume muncea la câmp. După ce am trecut munții, numărul celor ce trudeau pe ogoare a început să se împuțineze. În schimb, în sud se zăreau din ce în ce mai multe femei la lucru, bărbații lor mulțumindu-se să le urmărească din priviri, așezați pe niște băncuțe albe de lemn, sprijinite de garduri. Dar, mai întâlnisem aceeași atmosferă patriarhală si prin alte locuri. Dacă-mi aduceam bine aminte, prima dată fusese în Japonia, la pescărițele din insula Tsushima.
Noaptea aceea, am dormit pe Valea Oltului, într-una dintre stațiunile de dinainte de Râmnicu Vâlcea și doar a doua zi, spre prânz, am ajuns la București. Observasem primele schimbări față de anul care trecuse. Până și pe șosea domnea mai multă animație, nu numai pe câmpuri. Grupuri de oameni, pe jos, pe biciclete, în mașini cam hodorogite, de tipuri pe care nu le mai văzusem în România, se mișcau în toate direcțiile. Depășeam unul după altul camioane grele, pline de mărfuri, îmi închipuiam. Iar, tot drumul, copii prost îmbrăcați ne-au făcut semne cu mâna, înălțând invariabil spre cer două degete rășchirate în „V“-ul victoriei. Le-am răspuns și eu, deși mi se părea ciudat că mai simțea cineva nevoia să-și salute izbânda la atâtea luni după împlinirea ei.
De fapt, întreaga atmosferă din țară părea mai destinsă. S-ar fi zis că suflul revoluției măturase umbrele negre din fiecare ungher, înfrumusețând în treacăt tot peisajul. Doar șoselele rămăseseră neschimbate. Pe serpentinele de după Râmnicu Vâlcea, turiștii mei icniseră la fiecare hârtoape, strângând din dinți, și pregătindu-se în tăcere pentru sosirea la București unde, se vedea totuși, abia așteptau să-mi împuie capul cu bodogănelile.
Mă întorsesem în România cu speranța ascunsă de a înnoda la un loc câteva din firele rupte prin plecarea mea. Aș fi vrut să-l mai văd pe unchiul Mariei, să aflu de la Nic unde se găsea mormântul ei, să-l găsesc pe Willy și să-l întreb dacă scrisese lozinca împotriva lui Ceaușescu pe treptele din lemn de la Sighișoara. Nu m-aș fi dat în lături să-l văd și pe fratele Pahomie, fostul pustnic ucenic din munții Bucovinei. Dar, sa nimerești peste vechile cunoștințe, după o asemenea răsturnare cum tocmai se petrecuse în România, s-a dovedit o treabă de-a dreptul imposibilă. Willy plecase din țară, unchiul Mariei murise în februarie. L-am găsit doar pe Nic, care nu mai lucra la oficiul de ghizi al orașului, ci își deschisese împreună cu tatăl său o firmă particulară de turism.
Ne-am revăzut în holul Intercontinental-ului. Nic venea la hotel tot atât de des ca înainte, numai că acum o făcea pentru firma lui, ca să-și găsească clienți. Nu-și pierduse vechiul obicei de a le ști pe toate. Când l-am întrebat ce mai era nou cu Susan, mi-a spus plin de însuflețire că, măcar în această privință, totul mergea de minune. Susan revenise pentru o scurtă vizită la sfârșitul lui februarie și se logodiseră. Nic simțea însă că era „mai bine“ să se mute ea în România, decât să plece el în America.
Mi-a pus o mână după umeri și m-a condus în stradă.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲
– Prietene, uită-te bine împrejur, a prezentat Nic cu un gest larg aria vastă din fața noastră: bulevardul Magheru, Piața Universității și Institutul de Arhitectură. Pentru începutul celui de-al nouălea deceniu și chiar mai departe, acesta e noul Far West. Pământul tuturor posibilităților zace sub tălpile noastre.
A continuat să peroreze, deși nu-l mai ascultam. Până una-alta, n-aveam pământ adevărat sub tălpi, ci asfalt – ușor ondulat, zgrunțuros și foarte crăpat. M-am uitat împrejur. John Mantegazza se putea felicita pentru intuiția sa: găurile de gloanțe de pe pereții clădirilor din centru se lăfăiau în toată splendoarea, neatinse de mistria zidarului, exact acolo unde le văzusem născându-se în decembrie. Singurele adăugiri de pe bulevard erau cele două troițe din lemn dedicate morților revoluției, una dintre ele atât de aproape de locul unde intrasem orbește cu umărul în copacul de pe margine, încât să-i justifice lui Red Ericson teoria catastrofelor și, măcar prin asociație, sentimentul de culpabilitate că mă găseam printre cei care scăpaseră cu viață.
Când ne-am despărțit, Nic m-a felicitat călduros pentru felul în care stăpâneam limba sa maternă.
– Nici acum nu-mi vine să cred cât de curgător vorbești românește. Anul trecut, nu numai eu, dar toți cei ce lucrau aici, la hotel, observaseră. Ziceau că ești altfel decât ceilalți străini. Se vedea imediat că nu numai accentul, ci și întreg felul tău de a gândi ajunseseră pur românești. De altfel, ziceau ei, era și de așteptat, de la cineva al cărui nume de familie este Ursache.
– Nu-i chiar așa un mare secret. Într-o seară târziu, a doua zi după ce ne-am întors la București de la mănăstiri, când tu nu te aflai momentan lângă mine sau, dacă erai, îți întorseseși puțin capul și n-ai observat ce s-a întâmplat, în sfârșit, nici nu mai țin minte exact motivul, dar am făcut schimb de creiere cu un trecător din fața mea.
În prima dimineață liberă, m-am suit într-un taxi și i-am spus șoferului să mă ducă la cimitirul „Belu“, acolo unde-mi spusese Nic că era înmormântată Maria. Am găsit mormintele celor ce muriseră în decembrie îngrămădite pe o parcelă din afara cimitirului, un teren care, dacă era adevărat ce-mi povestise neîntrebat șoferul de taxi, fusese până de curând curtea din spate a unei grădinițe de copii. Printre crucile înguste, din lemn negeluit, și prin mulțimea mereu în mișcare a vizitatorilor, se zăreau portrete îndoliate, candele aprinse și, mai ales, nenumărate drapele tricolore.
Am găsit repede crucea Mariei. Ca ghidat de un magnet, am luat-o fără să stau pe gânduri de la intrare imediat la stânga, drept către poza ei înrămată cu negru, proptită în unghi sub un mic buchet de ghiocei proaspeți.
Femei în vârstă, cu basmale negre pe cap, tineri solizi în uniformă, invalizi, copii necăjiți – orfani pesemne – și bărbați în costume cenușii cu bentițe late de doliu la revere, toți ținând strâns în mână câte o lumânare aprinsă sau un buchețel de flori, se perindau încetișor pe lângă mine, încrucișându-se temători pe un drumeag strimt, făcut din scânduri aruncate vraiște cap la cap, pe jumătate înfundate în clisă, șerpuind câș printre mormintele ponosite ca un fel de pasarelă chinuită între ziua de ieri și cea de mâine.
Înaintea mea, ochii Mariei mă priveau fix, cu aceeași expresie enigmatică pe care mi-o întipărisem de la început în minte, doar părul lung care-i încadra fața, tăiat într-un stil demodat oriunde, probabil și în România, îmi amintea că mă uitam la o fotografie mai veche.
Pe brațele crucii, sub numele ei, caligrafiat cu litere mari, oblice, erau înscrise, de-abia separate printr-o liniuță subțire și strâmbă, încălecându-se parcă, ziua nașterii și cea a morții. Știam pe ce dată murise. Acum aflam când se născuse. 11 martie 1965. Zodia peștilor… Zodia lui Christos… Ultima…
Am privit curios la celelalte morminte. Peste tot, în ciuda spațiului neîndestulător, familia și prietenii se străduiseră să adauge o notă personală, ceva deosebit față de ceea ce se afla împrejur. Spre dreapta, înfiptă adânc în grămăjoara de pământ din fața crucii, strălucea o formă prelungă, gălbuie, pe care era pictat de-a curmezișul tricolorul românesc. Aș fi putut jura că mă uitam la o planșă de surfing, așa cum se văd cu sutele de mii în California, până m-am apropiat puțin și am priceput că era vorba de un enorm vârf de lance, mai exact, lancea unui și mai enorm drapel. Și, oricare ar fi fost destinația acelui obiect, n-ar fi putut pluti decât pe un ocean de mercur, pentru că era prea gros și era făcut din tablă de oțel inoxidabil.
La câțiva pași mai încolo, am dat de încă un mormânt mai aparte. În capăt, n-avea, ca toate celelalte, o singură cruce, ci două, egale ca mărime, legate spate ui spate cu sârmă și sfoară. M-am învârtit atent de jur împrejur. De fiecare cruce atârna un alt portret, pe fiecare era scris un alt nume. Doi tineri, de 23 de ani și de 21. Eram sigur că, din lipsă de spațiu, sicriele celor doi fuseseră îngropate unul peste altul. Păcat că nu luasem aparatul de fotografiat cu mine. Ar fi trebuit să fac o poză și să i-o trimit lui Daphne.
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲
Aș fi dorit la fel de mult să vizitez și mormântul unchiului Mariei, dar am descoperit repede că nu aveam șanse să-l găsesc. Nic nu era sigur de numele său, nici măcar de cel de familie, deși bănuia că era același cu al Mariei. Pe deasupra, ar fi trebuit să-i caut mormântul prin nu știu câte cimitire (numai în preajma Bucureștiului existau șapte), mai ales că, după cum mi-a explicat Nic, „acum, în afara celor ale eroilor revoluției, majoritatea înmormântărilor nu se mai fac la cimitirele noastre de elită, la Belu sau la Sfânta Vineri, ci la cele mărginașe, Străulești, Pasărea și Cățelu“.
Am văzut la televizor câteva interviuri luate unor bătrânei știrbi și cu tichiuțe de lână pe cap, cu minți agere și ochi vii, strălucitori, oameni care puteau foarte bine să fie tovarășii de suferință și de înregistrări pe minicasete ai unchiului Mariei. Cipilicile și halatele cărămizii, de spital, pe care le purtau, paloarea, obrajii scofâlciți și prost rași, îi făceau să semene ca două picături de apă. Totuși, nu era atât de greu să-i deosebești. Fiecare avea personalitatea lui, puternic conturată. Aveau și de ce. „Generația celor care nu mai erau tineri nici ui clipa când intraseră la închisoare“, își încheiase sec bilanțul vieții un fost avocat, vizibil pe moarte, retras din 1964 într-o chilie a mănăstirii Pustnicu, nu departe de București.
Începuse să mă calce pe nervi insistența celor de la televiziune de a-și prezenta subiectul reportajului zăcând în pat sau chinuindu-se să stea pe marginea lui. Ce rost mai avea să atragi cuiva atenția asupra stării în care se aflau? Oricine putea să înțeleagă că, dacă mințile le rămăseseră intacte, trupurile îi părăsiseră de mult. La cea mai mică pauză a conversației, de undeva din spate, din afara razei camerelor de luat vederi, mâini nevăzute schimbau pe furiș batistele celor care se șterseseră prea des la colțul gurii, apoi trăgeau discret de colțurile pernelor, atât cât era nevoie pentru a readuce în prim plan câte un cap pleșuv sau unul cu bonețică – capete obosite, care se încăpățânau mereu să cadă într-o parte.
Bătrânul acela firav, sfârșindu-și zilele la mănăstire, mi-a dăruit una dintre puținele amintiri plăcute ale turului din aprilie. Imaginea sa, tremurând ușor pe ecranul bombat al televizorului, a fost printre puținele care nu mi-au dat senzația unor noi, înșelătoare, răsfrângeri din oglindă. În rest, tot ce crezusem că se întâmplase în decembrie devenise la începutul lui aprilie, dacă nu altceva, cel puțin ambiguu.
De la mii și zeci de mii, cifra morților de la București fusese redusă la câteva sute, a celor de la Timișoara, la 150. Majoritatea vocilor susțineau acum că, în realitate, nici nu avusese loc o revoluție, ci o bine orchestrată lovitură de stat. Am descoperit însă repede că, nu numai cei ce ajunseseră la putere, ci și toți cei din jurul meu, cei în care avusesem deplină încredere, exageraseră după pofta inimii.
A doua zi după sosirea la București, am pornit-o pe jos de la „Intercontinental“ spre Cișmigiu, ca să refac drumul pe care-l străbătusem în ziua morții Mariei. Decis să-mi număr pașii, n-am dat prea mare atenție celor ce se petreceau înjur, și totuși am aflat fără să vreau de la un trecător binevoitor că biserica Enei, biserica despre care Willy îmi spusese că fusese dărâmată din ordinul lui Ceaușescu, rămăsese, de fapt, în picioare, neatinsă, ba, mai mult, se găsea la nici 50 de metri de locul unde, pe 21 decembrie, mă târâsem sub o mașină și mă rugasem o clipă, crezând că mă aflu pe ruinele ei.
– Asta e, mi-a arătat el cu degetul silueta unei clădiri albicioase, la dreapta mea. La început, s-a numit „Biserica dintr-o zi“, pentru că era mai mică, din lemn și fusese construită foarte repede.
Se putea să fie așa, dar se putea, la fel de bine, să nu fie. N-am scos un cuvânt: mi-era frică să nu-mi pierd numărătoarea. I-am mulțumit din cap omului și am pășit măsurat înainte. România, grădina Maicii Domnului, mi-a fulgerat vrând-nevrând prin minte, acolo unde orice poate apare și dispare într-o singură zi… Într-o zi…“ Într-un loc…“ Cam asta spunea parcă și fratele Pahomie…
Am încercat să-mi fac rost și eu de o sticluță de apă vie, așa cum văzusem la unchiul Mariei. Toți cei pe care i-am întrebat mi-au spus că știau exact despre ce era vorba și că aveau să-mi aducă, nu vreo simplă sticluță, ci „o sticlă adevărată, una de 2 litri“, de obicei, ultima care le mai rămăsese din „rezerva personală“. Atunci când, din politețe măcar, mă interesasem de un preț, mi se răspundea cu mândrie că, nici vorbă, așa ceva nu putea fi de vânzare: mi-o dăruiau. Până la urmă, nimeni n-a adus nimic, și, de fiecare dată când întrebam ce se întâmpla cu cei doi litri promiși, schimbau vorba. Doar Nic a venit cu o scuză. Mi-a spus că auzise despre o mare fabrică de apă vie, strict secretă, undeva în provincie.
– Adevărata apă vie nu poate fi preparată acasă, ci numai în laboratoare speciale de sinteză. Uzina de care-ți spun este atât de bine echipată, încât are hale întregi în loc de laboratoare. A fost construită din ordinul direct al lui Ceaușescu, sub supravegherea nevesti-sii. Ai auzit, nu, că-și băga nasul în tot ce avea legătură cu chimia? Întreaga producție mergea la export. În India, cred. Acum, se pare că fabrica e închisă, iar rețeta completă n-o știu decât două persoane: unul a fugit în America, celălalt s-a vârât în politică. De-aia nu poate nimeni să-ți facă rost măcar de un flacon.
Poate că așa a fost să fie. Mai târziu, în timpul unui alt interminabil zbor transoceanic, am citit în „Times of India“ că ce exportase România acolo nu era apă vie sau moartă, ci apă grea.
N-am avut noroc nici când am vrut să dau de „vreun fost sihastru de pe vremea comunismului“. În lipsă de ceva mai bun, noul meu ghid român, Alexandru, a avut ideea să mă ducă la redacția ziarului „Vestitorul“, „săptămânalul Patriarhiei române“, aflată într-un bloc de pe dealul Mitropoliei, nu departe de „Intercontinental“. Dar și acolo mi s-a explicat că, în privința sihaștrilor, nu prea aveam cu cine vorbi.
– Peste câțiva ani însă, veți avea toate șansele, ne-a spus redactorul-șef.
– De ce tocmai atunci? a întrebat Alexandru.
– Vedeți dumneavoastră, după Revoluție, multe fețe bisericești, în frunte cu mitropolitul țării, Teoctist, s-au căit pentru colaborarea lor îndelungată cu Ceaușeștii. Așa că, începând din ianuarie, s-au retras pentru o vreme prin câteva sihăstrii. Teoctist s-a dus tocmai la mănăstirea Secu din Moldova.
Nu puteam să înțeleg ce-i mâna pe oamenii din jurul meu. Fiecare spunea că vrea să muncească cu folos. La „Vestitorul” discutasem mai mult despre paginarea pe calculator a ziarului decât despre teologie. Nic se plânsese de nenumăratele ore pe care le pierdea căutându-și noi clienți. De fapt, toți cei cu care schimbasem o vorbă nu pridideau explicându-mi cât sunt de ocupați.
Nu vedeam însă nicăieri rezultatele. Șantierele pline de muncitori zbătându-se prin praf în decembrie zăceau acum abandonate. Orașul era plin de blocuri începute și apoi lăsate în paragină.
– Veniți cu mine la Academia Militară, Biblioteca Universitară, Muzeul de Artă, sediul Facultății de biologie, peste tot unde se mai văd încă pereții scrijeliți de gloanțe ai Revoluției, ne spusese emoționat Alex în prim azi a turului
Dar, nu numai că nu pusese nimeni mâna pe o mistrie, nici măcar nu se găsea cineva să și-o ridice puțin în aer ca să bată un cui. Chiar și la „Intercontinental”, hotelul plin de lovelatoare și centrifuge din oțel inoxidabil pentru uscat salata, jumătate dintre ușile camerelor de pe etajul meu nu se puteau încuia. Aveam senzația că, după nenumărați am de necazuri, toată lumea hotărâse să-și ia câteva luni de vacanță.
– Ce caută, ca să luăm un singur exemplu, atâția oameni orbecăind prin cimitire? îl între¬basem pe Alexandru. Dacă au venit să-și jelească morții, de ce nu pot rămâne liniștiți să se reculeagă în fața mormintelor celor apropiați? Cine-i obligă să se perinde în alai prin toate un¬gherele?
Ghidul român mă asigurase, plin de sine, că era vorba, de fapt, de o minoritate, „cei ce-au trecut prin viitoarea Revoluției fără să găsească acolo vreun răspuns“.
– Mulți se mai întreabă și-acum cine a tras în ei atunci. Sigur, faptul că n-au primit încă un răspuns îi deranjează. Dar nici când o să-l primească, n-o să le folosească prea mult. Sunt genul de oameni care nu-și găsesc niciodată locul. Numai valorile, valorile care s-au afirmat și se afirmă în orice sistem, vor fi lipsite de probleme în ziua de astăzi. Tot ce-au nevoie este puțină liniște. Liniște, ca să-și vadă de treabă.
Deși bine intenționat, Alex mă irita la fel de des ca și Nic înaintea lui, emițând zilnic opinii categorice bazate pe experiența unei vieți trăite într-un acvariu, și încă unul cam mic cu geamu¬rile vopsite pe de lături ba, se putea ușor argumenta, chiar și pe capacul de deasupra. Foarte bine, dacă cineva are de gând să-și vadă de treabă… Data viitoare, am să iau cu mine câteva numere de anul trecut ale revistei Market Economy“. Atât doar că povestea celor împușcați la Revoluție constituia o cu totul altă mâncare de pește.
Orice ghid de la Globe care pierduse un turist și uitase să-și treacă grupul prin fiecare din ritualurile înrădăcinate în conștiința tuturor că ar fi ale doliului, putea spune același lucru:
– Cât timp nu sunteți în stare să răspundeți singuri ce s-a întâmplat cu morții voștri, tipii ăia cu zâmbetul până-n urechi de la televizor își bat gura de pomană.
Cu o zi înainte de plecarea la Sarajevo, în Iugoslavia, „acolo unde a început prăbușirea Habsburgilor”, m-am dus peste drum, la Biblioteca Americană, să răsfoiesc colecțiile de ziare și reviste din ultimele luni,
La intrare, o fată drăguță, cu o legitimație colorată la gât, m-a controlat atent cu un detector de metale. După ce a descoperit, spre surpriza ei, că-n buzunarele mel nu există nimic metalic, mi-a cerut politicos să-mi la jacheta de piele la garderobă. Aveam numai un tricou cu mâneci scurte pe dedesubt. M-am uitat Ia ceilalți cititori așezați la mese. Purtau blazere sau pulovere groase. Aș fi arătat ridicol printre ei.
– Nu prea vreau să-mi scot jacheta, i-am explicat fetei. Tricoul meu are o gaură în cot.
– Îmi pare rău atunci, dar trebuie s-o lăsați la garderobă. Astea-s regulile, a spus ea cu fermitate.
Mi-a sărit țandăra. Chiar dacă astea erau regulile nu însemna că mi se aplicau și mie.
– Vezi mata, oi fi vorbind eu bine românește, dar nu sunt român. Dacă nu mă crezi…
Am băgat mâna în buzunar și mi-am scos pașaportul:
– Sunt cetățean american. Toate cărțile de la voi din bibliotecă sunt cumpărate din banii pe care noi, cetățenii americani, îi plătim din taxe. Și eu plătesc taxe. Multe taxe.
Fata s-a uitat plictisită la mine. Se vedea că nu era prima oară când auzise aceleași argumente
– Tocmai pentru că sunteți din Statele Unite, m-aș fi așteptat să fiți mai disciplinat! Scoateți-vă haina!
Am ieșit afară și m-am repezit de-a curmezișul curții până la directorul bibliotecii. I-am explicat că înțelegeam de ce se foloseau detectoare de metal la poartă. Erau obligatorii ca măsuri antiteroriste.
– La ce folosește însă dezbrăcatul obligatoriu la garderobă? m-am mirat. Vrem așa de mult să-i convingem pe români că noi, americanii, suntem o națiune disciplinată? Și ce, parcă suntem?
– Înainte nu venea nimeni la bibliotecă, pentru că localnicilor le era frică de Securitate. Acum, e plină de lume tot timpul și zilnic cineva pleacă de-aici cu câte o carte sau o casetă video ascunsă sub haine. Asta-i situația! Vrei să intri? Scoate-ți jacheta!
Tot drumul spre hotel, am bombănit sărăcia în gândire a guvernului american și a funcțio¬narilor săi. Ce vă pasă vouă c-ați pierdut câteva cărți? Cei de-aici o fac pentru că iubesc America și vor s-o cunoască mai bine. În locul vostru, le-as fi trimis deja alte cărți în schimb, că doar avem destule! Nu vă plângeți mereu că din cauza televiziunii nu mai citește nimeni în America ?
A doua zi dimineață, m-am îmbrăcat cu un pulover mai gros și m-am întors la bibliotecă. Nu aveam prea mult timp. Într-o oră, autocarul nostru pleca la Timișoara – ultima noapte petrecută în România, înainte de a trece în Iugoslavia. Am fost controlat la intrare de aceeași persoană, care, de data aceasta, nu mi-a mai acordat nicio atenție. Am urcat la etajul 1 și m-am plimbat grăbit printre rafturile pe jumătate pline cu cărți. N-am văzut prea multe titluri interesante. O fi având dreptate și ăla: cele mai bune au dispărut deja.
Am zărit, totuși, o carte pe care am fost cât pe-aici să o vâr sub pulover „Paul: Apostle of the Heart set Free“ de Bruce Frederick. M-am abținut. Îmi închipuiam că românii aveau la fel de multă nevoie să-l înțeleagă.
Când am ieșit de la bibliotecă, în poartă, primul lucru asupra căruia mi-au căzut ochii, a fost plăcuța albă cu numele străzii, prinsă cu sumă ruginită de gardul din fier forjat al clădirii. Plăcuța era nouă și pe mijlocul ei stătea scris cu litere negre, unt conturate, numele ziaristului francez al cărui sicriu îl dusesem cu autocarul la Varna, urmat de „erou al Revoluției române“. Am luat asta drept un semn. Nu prea mai primisem vreunul în ultima vreme.
(VA URMA)
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
