CONVOIUL (XI) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲

The Convoy (XI) by Gheorghe Schwartz, translated by Eugene Matzota

Abstract:
This fragment from Gheorghe Schwartz’s The Convoy (Convoiul) explores the existential crisis of an individual stripped of their identity and confined within the relentless, rhythmic progression of a mysterious entity known only as „the serpent.” Through a narrative of physical and mental constraint, the protagonist attempts to navigate the fog of a „washed” memory, struggling to reconcile their current state of enforced contentment with the gnawing need to recover their past.

As the narrator grapples with the ambiguity of their former life—symbolized by the elusive distinction between the humble „La Conrad” and the elite „La Konrad”—the text delves into themes of bureaucratic control, the erasure of the self, and the ethical dilemma of privilege within a closed system. The excerpt serves as a profound meditation on the human drive to reclaim one’s history against a systemic, omnipresent force that dictates the boundaries of reality and suppresses the desire for transcendence.

I. TRUPUL ȘARPELUI

19.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Pe serpentine văd o parte din corpul Convoiului: uneori pe antemergătorii mei, altădată, dacă întorc privirea, un fragment din cei ce vin după noi. Câteodată, când e senin, apuc să văd chiar și capul șarpelui cu ofițerul plictisit și obosit aproape dormind în șea, dar niciodată n-am reușit să văd și coada. Ceea ce îmi spune că mă aflu pe un inel din partea de dinainte a șarpelui. Ce însemnătate are acest lucru? În organigrama organizatorilor bazată pe un cult nestrămutat al ierarhiilor, ține și locul ocupat în Convoi de o poziție anume? Până la urmă, ajung și la întrebarea „cum de am ajuns tocmai în acest loc?” și chiar și la întrebarea „cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”

Memoria a rămas afară, nu mai e cu mine. Dar întrebarea „cum am ajuns eu în corpul șarpelui?” revine și, mai nou, mă obsedează. Nu știu de când mă aflu în Convoi, nu țin minte cum am ajuns aici, nu mai știu nici ce meserie am avut înainte. Nu știu cum m-am numit. Ceea ce-mi amintesc nu reprezintă decât vagi fragmente dintr-o viață acoperită de o pâclă deasă. Efortul de a pătrunde prin această pâclă este atât de obositor încât mă face să renunț. Și, după o vreme, să încerc din nou. După repetate tentative, am ajuns la „M-a chemat, poate, Konrad, deși îmi aduc aminte că parcă acasă eram strigat «Costi». Să mă fi chemat Constantin și nu Konrad? Sau simplu Conrad. Să fi fost Konrad ori Conrad fostul meu nume de familie? Nu-mi aduc aminte precis, dar sunt aproape sigur – aproape sigur!- că numele meu de familie n-a fost nici Konrad și nici Conrad.” Acesta a fost începutul, dar măcar am realizat că am fost și altcineva și că acelui „altcineva” i-a fost spălat creierul.
În faza a doua, am încercat să-mi amintesc „cine am fost eu de am ajuns în corpul șarpelui?” De ce am fost tocmai eu selecționat? Mi-am stors creierii până la epuizare, de am ajuns să mă doară fizic efortul. Poate pentru că această stare se trăda și prin dificultățile de a păstra cadența – lucru ce nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci. Sau pentru că îmi este în permanență controlat creierul, mi s-a comunicat prin cască: „Nu te obosi să descifrezi trecutul (pentru care oricum nu ai organe de simț), păstrează-ți prezentul pentru tot ce-ți oferă cu atâta generozitate! Nu te mai gândi nici la trecut și nici la viitor! Savurează-ți prezentul!” Să nu mă gândesc la viitor?! Nu mă gândesc la viitor de când sunt în Convoi! Dar la cine am fost nu am cum să nu mă gândesc. E o întrebare ce mă obsedează tot mai tare.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Da, mai nou mă mai și împleticesc uneori. Atunci Vlăjganul mă susține protector. Modestul local „La Conrad” sau restaurantul-bar de fițe „La Konrad”? O diferență esențială! Dacă am frecventat „La Conrad”, dacă marea mea plăcere a fost să petrec după amiezile de duminică jucând remi și bând bere acolo, atunci am făcut parte dintr-o categorie socială umilă. Probabil că așa este, întrucât nu-mi amintesc să fi fost vreodată în restaurantul „La Konrad”, locația de lux pe care n-am văzut-o decât de afară, de pe trotuarul de vizavi. Mai degrabă trăgeam concluzii din raționamente decât din amintiri. Or raționamentele nu erau deloc solide: dacă nu am fost decât o persoană mai degrabă umilă, de ce am fost ales pentru a face parte din Convoi și de ce se depun atâtea eforturi pentru a mă menține acolo? Nu am observat ca și pentru alți lăsați să plece să se fi dus atâta muncă de lămurire. (Dar poate că s-a dus, dar la fel de discret ca și în cazul meu… N-am de unde să știu.) Așa că mi-am dat seama că fără amintirile concrete, trecutul nu-mi apare decât ca rod al unor speculații cu o extrem de mică rată de credibilitate.

Mă concentrez din nou pe arheologia trecutului, încercând să elimin orice gând preconceput și să mă bazez numai pe imagini recuperate integral – să văd ce a ieșit la iveală, să deslușesc nu numai contururi, ci și culori, să resimt mirosuri și să aud fondul sonor. De atât efort pentru a recompleta ceea ce a fost spălat de pe creier, mă doare capul. Creierul meu a fost într-adevăr bine spălat și îmi reapare un sentiment multă vreme uitat și el: mă enervez. Imediat aud în căști: „Te-am rugat, ți-am sugerat să nu-ți irosești prezentul. Acesta, prezentul, este cel mai prețios dar primit de orice muritor! Dă-ți seama, pentru Dumnezeu! cât bine oferă prezentul și cât stres aduc trecutul și, mai ales, viitorul! Dă-ți și singur seama că, de când ai venit în mijlocul Convoiului, n-ai mai fost nicio clipă nervos și ai putut să te bucuri în liniște și mulțumire de tot ce ți se oferă!” „Și nu e puțin ce ți se oferă, completează o altă voce mesajul. Nu e nici puțin și e tot timpul! Tot timpul primești tot ce-ți dorești și tot ce ai nevoie, chiar dacă nu ai cerut acel lucru!”

Au dreptate, n-ai cum să contești. Însă întrebările îmi vin una după alta, deși sunt conștient că întrebările mă duc din nou la răspunsuri bazate doar pe raționamente pentru care nu am informațiile necesare să aflu dacă sunt corecte ori nu. Știu că și întrebările în sine îmi perturbă liniștea și mulțumirea. Zăgazul fiind fisurat, întrebările mă inundă și nu le mai pot opri. Pe lângă cea inițială „cine am fost eu de am ajuns în corpul șarpelui?”, se ivesc și altele. „Ajuns în Convoi, am tot ce-mi doresc și primesc chiar și lucruri folositoare de care nici nu sunt conștient. În pauzele de masă, văd că și «camarazii cu care străbat distanțele umăr la umăr» sunt la fel de privilegiați. De unde atât belșug? De unde dispun Forurile Superioare de atât belșug? Ca să dai unuia, trebuie să iei de la altul și acela de la care iei nu poate fi decât «ființa din gloata care încearcă zadarnic să intre printre noi». Până să ajung în trupul șarpelui, am făcut și eu parte din «gloata care încearcă zadarnic să intre printre noi»? Fiindcă frecventam, în după-amiezile de duminică, localul «La Conrad» și nu restaurantul bar «La Konrad»? Și de ce am fost scos eu din «gloată» și admis în Convoi?” Nu privesc problema prin prisma democrației, sunt pur și simplu curios de unde vine belșugul cu care noi, privilegiații, suntem copleșiți.

Odată ce am ridicat capacul cutiei Pandorei, nu mai pot opri întrebările.

20.

Sunt tot mai derutat și abia ce mă străduiesc să mai scot din memorie ceva, că apare o nouă întrebare care-mi cere să scotocesc după o altă amintire. Refuzând să mai fac speculații, sunt copleșit cu totul de efort. Umblu buimăcit, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul, mesajele din cască, atât cele spuse cu blândețe, cât și avertizările imperative îmi trec pe lângă urechi. În locul lor, nu aud decât obsesivul „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”. „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”. „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”.

Brusc, aproape fără să-mi dau seama, se întâmplă declicul. E ca și cum o planșă energic rotită își încetinește mișcarea și din vârtejul de frânturi de imagini amestecate, treptat se despart culorile și se prezintă fiecare separat. Văd clar o încăpere asemănătoare cabinetului din fundătura din labirint. Pot deosebi chiar și desenul de pe covor. Este o piesă din puzzle, dar nu știu unde trebuie așezată. Mă tot fixez pe imaginea revenită din adâncuri și simt iar furtuna bântuindu-mi creierul. Mă imaginez șezând în jilțul din spatele biroului, dar nu mă văd acolo. Mă pun într-unul dintre fotoliile mai mici de o parte și de cealaltă a măsuței. Și nu mă regăsesc nici acolo. „Costi”, „Conrad”, Konrad” îmi sună prin cap, dar fără să pot vedea nicio imagine despre „Costi”, „Conrad”, Konrad”. Cabinetul venit limpede din memorie nu-mi aduce aminte de nimic, îmi apare doar ca un tablou de pe perete. Un tablou viu, dar neutru, o copie înrămată, atârnată deasupra patului dintr-o cameră de hotel. O cameră de hotel!

Trecutul revine prin elemente disparate ce nu se leagă încă între ele. Spațiile goale predomină.
Spațiile goale se animă asemenea unei fotografii în tăvița din camera luminată doar de un bec roșu. Mai întâi văd doar vagi contururi alb-negre. Treptat desenele se întăresc, prind culoare și viață. Alipite dau sens. Fragmente de sens.

Mă întreb dacă oamenii care au părăsit Convoiul au fost mânați să plece fiindcă și ei și-au adus aminte. Păi, n-a fost nimeni mânat să plece!

Pe partea cealaltă a șoselei pășește în ritmul nostru „gloata disperată care degeaba încearcă să intre printre noi”. După mai multe meandre ale drumului, grupul de năcăjiți dispare pentru ca, după alte cotituri, să apară o nouă adunătură de suflete deznădăjduite mergând paralel cu Convoiul. O altă adunătură sau aceeași? Mereu aceeași? Îi privesc îndelung fără să-mi dau seama. Iar se strâmtează calea și, când se lărgește, văd o femeie „plătită de opoziție” privindu-mă insistent și pornind odată cu noi. Îi întorc privirea și parcă mergem unul lângă celălalt.

De ce am fost eu acceptat în Convoi, când atâta lume se străduiește zadarnic să fie primită? Acum știu, nu m-a chemat „Costi”. Și nici „Conrad”, și nici „Konrad” nu au jucat vreun rol important în biografia mea. De ce tocmai acele cuvinte au mai pâlpâit din spatele perdelei după care a fost plasată mintea mea? De ce tocmai acele cuvinte, căci n-au fost decât cuvinte…?

Păstrez privirea „femeii plătite de opoziție” și nici Roșcovanul și nici Paznicul nu mai încearcă să mă împiedice s-o văd. În cască am cerut un concert pentru pian și orchestră de Mozart și l-am primit ca și altădată. Când se termină, cer următorul concert de pian și orchestră de Mozart. Mi se satisface și această dorință. Mă aștept ca, din clipă în clipă, transmisia să fie întreruptă de un mesaj moralizator sau măcar de o povestire despre ce a pățit cineva atât de inconștient încât și-a părăsit locul din Convoi pentru o femeie ce pășea pe marginea cealaltă a șoselei. Un fel de Romeo și Julieta, dar acest Romeo a pățit-o și mai rău decât celălalt Romeo, cel clasic. Femeia pentru care a făcut uriașul sacrificiu a devenit tot mai transparentă pe măsură ce s-a apropiat de ea. Până ce a dispărut cu totul. Jertfa bărbatului s-a dovedit doar fuga după o nălucă.

Nici următorul concert pentru pian și orchestră de Mozart nu-mi este întrerupt.
Petele albe din planșa memoriei mele se umplu unele după altele, la început doar contururi vagi, apoi linii tot mai ferme, culori. Petele albe din planșa memoriei mele se umplu unele după altele, dar de ce am fost tocmai eu acceptat în Convoi, când atâta lume se străduiește zadarnic să fie primită tot nu am aflat. Ca să-mi pot răspunde de ce tocmai eu, trebuie să aflu de unde am venit și cine am fost. Și de ce sunt atât de important în inventarul Convoiului încât s-a cheltuit atâta energie pentru a mă convinge să rămân? Și de ce…? Întrebările vin șuvoi și mă copleșesc. Singura certitudine este că, în primul și în primul rând, trebuie să aflu cine am fost înainte de a fi acceptat în Convoi. După aceea, sunt sigur, vor veni singure și celelalte răspunsuri, așa cum vin, deocamdată, nechemate întrebările. Dacă vreau să nu înnebunesc de-a binelea, trebuie să-mi impun o pauză în munca arheologică în siturile memoriei.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Mă uit nestingherit peste Roșcovan și peste Paznic. Pe partea cealaltă a șoselei apar când „gloatele de năcăjiți care nu au nicio șansă de a pătrunde printre noi”, când femeia cu care m-am obișnuit foarte repede să-i întorc privirea. Mă uit și peste Vlăjgan și văd la orizont convoiul-oglindă. Nu știu dacă se deplasează în ritmul nostru pentru că distanțele înșală. Cum nu i-am văzut niciodată nici capul și nici coada, nu exclud că zăresc, în momente diferite, fragmente diferite din șarpele ce pare la fel de interminabil ca șarpele nostru. Și iar începe să mă sâcâie cuvintele „Șarpele Uroborus din Onkalo”. „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”. Cer explicații și primesc în cască informațiile pentru toți, informațiile de pe Google: „Platon descria o ființă care se devora pe ea însăși, și care era prima viețuitoare a universului. Era nemuritoare, avea forma unui cerc, era un animal perfect construit. Această ființă, probabil un Uroborus, nu avea nevoie de ochi pentru că nu exista nimic în jurul ei, deci nu avea ce vedea, nu avea nevoie de urechi, pentru că nu avea ce auzi, și nu respira, fiindcă în jurul ei nu exista atmosferă. Nu avea nici organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intra și nimic nu ieșea din corpul ei. Ea era astfel construită încât pierderile organismului ei reprezentau propria hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această ființă primordială nu avea nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu avea picioare, se putea mișca, dar numai în cerc, devorându-și coada.” Apoi și pentru Onkalo din aceeași sursă: „Cuvântul finlandez «Onkalo» desemnează o peșteră, o scobitură/grotă, ceva mare și adânc: nu știi unde se termină un onkalo sau dacă se termină vreodată”.

Îmi aduc aminte că nouă, celor ce mărșăluim în Convoi, ni s-a promis viață veșnică și un trai paradisiac într-un viitor deja previzibil, când șarpele își va înghiți coada. Memoria mi se deșteaptă total imprevizibil, așa că, printre amintirile disparate, îmi apar din adâncuri nu numai figuri și întâmplări, ci și cunoștințe uitate. Nu trebuie să mi se citeze de pe google, dicționarul ignoranților, faptul că Șarpele Uroborus a fost prezent sub diferite nume deja în preistoria unor civilizații de pe tot globul, chiar și la civilizații ce nu aveau habar unele de altele. Numit din protoistorie, l-au întâlnit strămoșii noștri pe Uroborus ori doar l-au așteptat să vină? Eu am impresia că-l văd, că sunt în burta lui, că el este format din noi, la fel cum convoiul-oglindă este constituit din cei ce mărșăluiesc pe linia orizontului. Oricât mă uit și mă străduiesc să văd șarpele nostru în toată lungimea lui, am izbutit doar câteodată să-i deslușesc capul (atunci când a făcut un ocol larg), dar niciodată coada. Și nu am izbutit mai mult nici privind îndelung convoiul-oglindă – atât cât îmi permitea terenul -, deși unghiul mi s-a lărgit pentru depărtare. Nu am vreo dovadă și nu mă pot stăpâni să nu mă lansez din nou în speculații, cu toate că mi-am impus să nu mai încerc așa ceva. Nu am vreo dovadă, dar sunt tot mai convins că ne aflăm în trupul lui Uroborus, ba mai mult, că noi, oamenii din Convoi, suntem chiar cei care-i formăm trupul. Îi pot vedea din când în când capul și pe ofițerul obosit, călărind plictisit, dar nu-i pot vedea coada, despre care „nu știi unde se termină sau dacă se termină vreodată”. O vreme din timpul fără timp, îmi imaginez viitorul ce ni se pregătește pentru momentul când șarpele își va înghiți coada.

Mă iau după Platon: vom fi nemuritori, dar nu vom mai avea nevoie de ochi pentru că nu va mai exista nimic de văzut (sau nu vom mai vedea nimic peste corpul care ne va înconjura?); nu vom avea nevoie de urechi, pentru că nu vom avea ce auzi; nici nu vom mai respira, pentru că în spațiul îngrădit de corpul șarpelui nu va exista atmosferă (și totuși vom trăi!). Nu vom mai avea nici „organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurați de vid, nimic nu va intra și nimic nu ne va ieși din corp, devenind astfel construiți încât pierderile organismului vor reprezenta propria [noastră] hrană”. Nu vom avea membre și toate deplasările noastre nu vor fi decât în cerc. Până ce ofițerul călare nu va fi suficient de aproape de corpul reptilei pentru ca gura șarpelui să-i poată înghiți coada, din Onkalo vor ieși fără încetare alți și alți participanți la marș. Abia atunci, cu gura larg deschisă, Uroborus își va mușca trunchiul, secționându-l și din Onkalo nu va mai ieși nimeni, și drumul nostru se va închide rotund. „Noi ne vom bucura în timpul fără timp în interiorul cercului, spre deosebire de cei rămași pe dinafară, care-și vor trăi viața în lupta permanentă cu greutățile, înainte de a muri” ni s-a promis. Dar cum să fim noi în interiorul cercului când noi înșine vom forma cercul? Și ce sens ne va oferi traiul fără niciun scop, fără nicio speranță? Timpul în derulare primit de Adam și Eva ca pedeapsă în locul timpului veșnic, nu conține nici trecut și nici viitor. Or fără viitor nu există nici speranță.

Îmi imaginez că astfel va arăta viața noastră, după ce își va fi înghițit șarpele coada. Nu am nicio probă materială că va fi așa, nu mă aventurez decât în speculații, deși mi-am impus să nu mai fac așa ceva.

I. THE BODY OF THE SNAKE

19.

Left, right, left, right, left, right!
On the serpentines I see a part of the Convoy’s body: sometimes my forerunners, sometimes, if I turn my eyes, a fragment of those coming after us. Sometimes, when it’s clear, I even get to see the head of the snake with the bored and tired officer almost asleep in the saddle, but I’ve never been able to see the tail. Which tells me I’m on a ring on the front of the snake. What significance does this have? In the organizers’ organigram based on an unquestioning cult of hierarchies, does a particular position in the Convoy matter? In the end, I also come to the question „how did we end up in this place?” and even the question „who was I, that I ended up in the body of the serpent?”

The memory is out, it’s no longer with me. But the question „how did I end up in the snake’s body?” comes back and, again, it haunts me. I don’t know how long I’ve been in the Convoy; I don’t remember how I got here; I don’t even know what job I had before. I don’t know what I called myself. What I do remember are only vague fragments of a life covered in a thick haze. The effort to break through this haze is so exhausting that it makes me give up. And, after a while, to try again. After repeated attempts, I come up with „Konrad called me, perhaps, though I remember being called Costi” at home. Should Constantine have called me and not Konrad? Or simply Conrad. Was Konrad or Conrad my former surname? I don’t remember exactly, but I’m almost certain – almost certain – that my surname was neither Konrad nor Conrad.” That was the beginning, but at least I realized that I was someone else and that that „someone else” had been brainwashed.

In phase two, I tried to remember „who was I that I ended up in the snake’s body?” Why was I the one selected? I had squeezed my brains to the point of exhaustion, that I was physically aching from the effort. Perhaps because this condition was also betrayed by the difficulty of keeping up the cadence – something that had never happened to me before. Or because my brain was constantly being controlled, I was told through my headset: ‘Don’t bother to decipher the past (for which you have no sense organs anyway), save the present for all it so generously offers you!’ Don’t think about the past or the future! Enjoy your present!” Not thinking about the future?! I haven’t thought about the future since I’ve been in the Convoy! But who I was, I can’t help thinking about. It’s a question I’m increasingly obsessed with.

Left, right, left, right, left, right! Yes, I’ve been stumbling around a bit lately. Then The Big Guy stands by me protectively. The modest „Chez Conrad” or the fancy restaurant-bar „Chez Konrad”? A crucial difference! If I frequented „Chez Conrad,” if my great pleasure was to spend Sunday afternoons playing rummy and drinking beer there, then I belonged to a humble social category. That must be so, as I don’t recall ever having been to „Chez Konrad,” the upscale restaurant I only saw from the sidewalk across the street. I was drawing conclusions from reasoning rather than memories. But the judgments were not sound: if I was a rather humble person, why was I chosen to be part of the Convoy, and why was so much effort made to keep me there? I didn’t notice that so much work of explanation had gone on for others let go. (But maybe it has gone, but as quietly as it did for me…. I wouldn’t know.) So, I realized that without concrete memories, the past appears to me only as the fruit of speculation with an extremely low rate of credibility.

I’m focusing again on the archaeology of the past, trying to eliminate any preconceptions and rely solely on images recovered in their entirety – to see what has emerged, to make out not only outlines but also colors, to smell smells and hear background sounds. From so much effort to recompile what has been brainwashed, my head aches. My brain has indeed been thoroughly brainwashed, and a long-forgotten feeling is reappearing: I get angry. Immediately I hear in my headphones, „I begged you; I suggested you not waste your present. This, the present, is the most precious gift received by any mortal! Figure it out, for God’s sake! how much good the present offers and how much stress the past and, above all, the future bring! Realize, too, that since you came to the midst of the Convoy, you have never been nervous for a moment and have been able to enjoy in peace and contentment all that is offered to you!” „And there is no little that is offered to you,” completes another voice message. It’s not a little and it’s all the time! All the time you get everything you want and everything you need, even if you didn’t ask for it!”

They’re right, you can’t count. But the questions come to me one after the other, although I am aware that the questions lead me back to answers based only on reasoning for which I don’t have the information to find out if they are correct or not. I know that the questions themselves also disturb my peace and contentment. The peace being cracked, the questions flood me, and I can’t stop them. Besides the initial „who was I that I ended up in the snake’s body?”, others arise. „Once in the Convoy, I have everything I want and even get useful things I’m not even aware of. During meal breaks, I see that my ‘comrades with whom I travel shoulder to shoulder’ are equally privileged. Where does such abundance come from? Where does the Upper Houses have such abundance? To give to one, you must take from another, and the one from whom you take can only be „the one of the rabbles who vainly tries to enter among us”. Until I ended up in the body of the serpent, was I also part of the „rabble that vainly tries to enter among us”? Because on Sunday afternoons I frequented „Chez Conrad” and not the restaurant-bar „Chez Konrad”? And why was I taken out of the „mob” and admitted to the Convoy?” I’m not looking at the issue through the prism of democracy, I’m simply curious as to where the abundance comes from that we, the privileged, are overwhelmed with.

Once I lift the lid on Pandora’s box, I can’t stop wondering.

20.

I’m increasingly confused, and no sooner do I struggle to get something else out of my memory than a new question pops up asking me to dig for another memory. Refusing to speculate any further, I am overwhelmed with effort. I walk around dazed, left, right, left, right, left, right, messages in my earpiece, both the softly spoken and the imperative warnings flash past my ears. Instead, all I hear is the obsessive „Who was I, that I ended up in the snake’s body?”. „Who was I, that I ended up in the snake’s body?”. „Who was I that I ended up in the snake’s body?”

Suddenly, almost without realizing it, it clicks. It’s as if a vigorously spinning board slows its motion and from the swirl of shards of blended images, gradually the colors separate and present themselves each separately. I can clearly see a room resembling the cabinet in the back of the maze. I can even make out the design on the carpet. It’s a piece of the puzzle, but I don’t know where it should be placed. I keep fixating on the image that has returned from the depths, and I feel the storm rattling my brain again. I imagine myself sitting in the cushion behind the desk, but I don’t see myself there. I settle into one of the smaller armchairs on either side of the desk. And I don’t find myself there either. „Costi”, „Conrad”, Konrad” rings through my head, but I can’t see any images of „Costi”, „Conrad”, Konrad”. The cabinet that came clear from memory doesn’t remind me of anything, it just appears to me as a picture on the wall. A vivid but neutral painting, a framed copy hanging above the bed in a hotel room. A hotel room!

The past returns through disparate elements that don’t yet connect. Empty spaces predominate.
Empty spaces come to life like a photograph in a tray in a room lit only by a red bulb. At first, I see only vague black and white outlines. Gradually the drawings become stronger, more colorful and alive. They make sense. Fragments of meaning.

I wonder if the people who left the Convoy were moved to leave because they too remembered. Well, no one was urged to leave!
On the other side of the road, the „desperate mob that is trying to get in our midst for nothing” is walking at our pace. After several bends in the road, the group of wanderers disappears, only to find, after a few more bends, a new group of desperate souls walking parallel to the convoy. Another bunch or the same one? Always the same? I watch them for a long time without noticing. The path narrows again, and as it widens, I see a woman „paid by the opposition” looking at me insistently and setting off with us. I turn my eyes to her and it’s as if we’re walking side by side.

Why have I been accepted into the Convoy, when so many people are vainly striving to be accepted? Now I know, I was not called „Costi”. And neither „Conrad” nor „Konrad” played any significant role in my biography. Why did those very words flicker from behind the curtain behind which my mind was placed? Why those very words, for they were only words…?

I keep my eyes on the „woman paid by the opposition” and neither the Redhead nor the Keeper try to prevent me from seeing her. In my helmet I asked for a Mozart concerto for piano and orchestra and I got it as before. When it’s over, I ask for the next Mozart piano and orchestra concerto. I get that wish, too. I expect that, from moment to moment, the broadcast will be interrupted by a moralizing message or at least a story about what happened to someone so oblivious that he left his seat in the Convoy for a woman walking on the other side of the road. Sort of like Romeo and Juliet, but this Romeo got it even worse than the other, classic Romeo. The woman for whom he made the huge sacrifice became increasingly transparent as he got closer to her. Until she disappeared altogether. The man’s sacrifice turned out to be nothing more than chasing an illusion.
Even the next Mozart piano concerto is not interrupted.

The white patches on my memory board fill in one after the other, at first just vague outlines, then firmer and firmer lines, colors. The white spots on my memory board fill up one after the other, but why I was accepted into the Convoy when so many people are striving in vain to be accepted, I still haven’t found out. To answer why I am the one, I must find out where I came from and who I was. And why am I so important in the Convoy’s inventory that so much energy has been expended to convince me to stay? And why…? The questions come flooding in and overwhelm me. The only certainty is that, first and foremost, I need to find out who I was before I was accepted into the Convoy. After that, I’m sure, the other answers will come by themselves, as the questions come, for now, unasked. If I want to keep from going completely mad, I need to impose a pause in my archaeological work at the sites of memory.

Left, right, left, right, left, right. I’m looking unhindered over the Redhead and the Keeper. On the other side of the road appear when the „mobs of loonies who have no chance of breaking through among us”, when the woman I’ve grown accustomed to return her gaze very quickly. I also look over the Big Guy and see the mirror convoy on the horizon. I don’t know if they are moving at our pace because distances mislead. As I have never seen its head or tail, I cannot exclude that I glimpse, at different times, different fragments of the snake that seems as endless as our snake. And again, the words „Ouroboros snake of Onkalo” begin to tickle me. „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”. Left, right, left, right, left, right. „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”. I ask for explanations, and I get the information for everyone in my headset, the information from Google: „Plato was describing a being that devoured itself and was the first living creature of the Universe. It was immortal, it had the shape of a circle, it was a perfectly constructed animal. This being, probably a Ouroboros, had no need of eyes because there was nothing around it, so it had nothing to see, no need of ears because it had nothing to hear, and no breath because there was no atmosphere around it. This being have any organs to receive food, digest it and eliminate the remains, being surrounded by a vacuum, nothing went in, and nothing came out of her body. She was so constructed that her body’s wastes were her own food. Nor did the Creator of the world endow her with hands, for this primordial being had nothing to take and no one to defend herself against. Although it had no legs, it could move, but only in a circle, devouring its tail.” Then also for Onkalo from the same source: „The Finnish word „Onkalo” denotes a cave, a hollow/groove, something large and deep: you don’t know where an onkalo ends or if it ever ends.”

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I am reminded that we who march in the Convoy have been promised eternal life and paradise living in an already near future when the serpent will swallow its tail. My memory is awakening totally unpredictably, so that, among the disparate memories, not only figures and happenings, but also forgotten acquaintances emerge from the depths. I don’t need to be quoted from Google, the dictionary of the ignorant, that the Ouroboros snake was present under various names already in the prehistory of civilizations all over the globe, even in civilizations that had no idea of each other. Named from proto history, did our ancestors meet Ouroboros or did they just wait for him to come? I have the impression that I see him, that I am in his belly, that he is made up of us, just as the mirror convoy is made up of those marching on the horizon. No matter how hard I look and try to see our snake in all its length, I only sometimes manage to make out its head (when it has made a wide detour), but never its tail. Nor did I succeed in looking at the mirror-convoy for long – as long as the terrain would allow – though my angle widened for distance. I have no proof, and I cannot restrain myself from speculating again, though I have imposed on myself not to attempt such a thing again. I have no proof, but I am more and more convinced that we are in the body of Ouroboros, and moreover that we, the people of the Convoy, are the very ones who form his body. I can occasionally see his head and the weary officer, riding bored, but I can’t see his tail, which „you don’t know where it ends or if it ever ends”. For a while of timeless time, I imagine the future that is in store for us when the snake swallows its tail. I take Plato’s point: we will be immortal, but we will no longer need eyes because there will be nothing left to see (or will we no longer see anything over the body that will surround us?); we will not need ears, because there will be nothing to hear; nor will we breathe, because in the space enclosed by the serpent’s body there will be no atmosphere (and yet we will live!). Nor will we have „organs to receive food, digest it and eliminate the remains, because being surrounded by a vacuum, nothing will enter and nothing will leave our body, becoming so constructed that the body’s losses will be [our] own food”. We will have no extremities and all our movements will only be in a circle. Until the mounted officer is close enough to the reptile’s body for the snake’s mouth to swallow its tail, more and more marchers will endlessly emerge from Onkalo. Only then, with its mouth wide open, will Ouroboros bite its torso, severing it, and no more will come out of Onkalo, and our road will come to a roundabout end. „We will rejoice in the timeless time inside the circle, unlike those left outside, who will live out their lives in constant struggle with hardship before they die,” we are promised. But how can we be inside the circle when we ourselves will form the circle? And what meaning will be living without purpose, without hope, give us? The ongoing time received by Adam and Eve as punishment instead of eternal time contains neither past nor future. And without a future there is no hope.
I imagine this is what our life will look like after the snake has swallowed its tail. I have no material proof that it will be so, I venture only speculation, though I have imposed myself to myself not to do so.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: