CONVOIUL (X) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.103, 03/2026 ▲

Abstract: The Convoy (X) – The Body of the Serpent
Part I: The Serpent’s Body (Episode 18)

In this tenth installment of the series, the hypnotic cadence of the march—”Left, right, left, right”—serves as the rhythmic heartbeat of a narrative steeped in surveillance and existential dawning. The protagonist finds himself caught in a psychological tug-of-war between the rigid discipline of his own „Convoy” and the magnetic pull of a parallel column moving on the horizon, the „Mirror Convoy.”

Key thematic layers explored in this chapter include:

– The Architecture of Surveillance: The protagonist’s neighbors in the line—the „Guard,” the „Redhead,” and the „Giant”—act as more than fellow travelers; they are ideological buffers designed to obstruct his vision and warn him against the „malicious plans” of the opposition.
– The Ouroboros Metaphor: The General’s cryptic promise of a future where „the serpent swallows its tail” introduces a chilling cycle of eternity. The protagonist grapples with the meaning of this totality: is it a state of perfection or a trap of infinite circularity?
– The Subversive Gaze: Moving away from the programmed obedience of looking only at the ground or the back of the person in front, the protagonist begins to look „left and right.” This peripheral awareness is triggered by the recurring presence of a solitary woman on the opposite side of the road—a figure dismissed by his peers as a „paid lure,” yet perceived by him as a silent, persistent witness to his own existence.

I. TRUPUL ȘARPELUI

18.

Foarte repede mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar așa.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mă tot uit la dreapta. Coloana de la orizont continuă să se deplaseze paralel cu noi. Când drumurile noastre o iau pe căi care par să ne despartă, simt că-mi lipsește ceva. Pe urmă, când reintră iarăși în câmpul meu vizual, răsuflu ușurat de parcă mi-am reîntâlnit niște rude despre care o vreme n-am știut nimic. Șefii parcă sunt la curent și cu aceste trăiri ale mele. Interesul meu pentru „Convoiul din oglindă” pare să întărească legătura mea cu Convoiul nostru. Ei percep că legătura aceasta este fragilă, deși eu nu m-am gândit încă serios să plec. Vlăjganul de pe fostul loc al lui „Michi, Miky sau Miși” dă aprobator din cap când privesc în depărtare. Pe lângă el.

Nu vor mai încerca să mă influențeze? Când mă uit în stânga, pe lângă Paznic și Roșcovanul de alături, constat că ei se străduiesc să-mi obtureze privirea. Și vlăjganul din dreapta nu scapă prilejul să mă tot prevină de viclenia femeilor plătite să ne amăgească. Îmi relatează chiar despre un plan malefic al opoziției care pune la cale asemenea capcane. Mie mi-a devenit clar că vecinii mei din șir n-au ajuns întâmplător alături de mine și că nu fac decât să îndeplinească niște misiuni. Devin mai activi atunci când pe șosea, vizavi de noi, apare iarăși „femeia plătită de opoziție”. Ceea ce nu se întâmplă în mod continuu. Uneori itinerarul nostru ne duce pe drumuri mai înguste sau chiar pe drumuri cu sens unic, celălalt sens nefiindu-ne accesibil văzului. Apoi, mai sunt și porțiuni unde apar din nou gloate de oameni sărmani care încearcă să prindă un prilej de a se strecura în interiorul șarpelui. (Ceea ce mă face abia acum să conștientizez că Generalul a pomenit de un viitor strălucit „când șarpele va ajunge să-și înghită coada”. Nu înțeleg ce a vrut să spună cu asta. Că ne învârtim în cerc? Că este nevoie să formăm cu trupurile noastre un șarpe suficient de lung pentru ca să-și poată înghiți coada? Deocamdată, am alte preocupări de când, în loc să privesc doar în pământ sau la spatele celui din fața mea, mă uit mai mult, tot mai mult, la stânga și la dreapta.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Nu disting printre cei ce se străduiesc să intre în corpul șarpelui pe „femeia plătită de opoziție”. Când apare din nou, merge singură pe banda de refugiu din sensul opus. După o vreme, iar n-o mai pot vedea, ca, după o zi sau după o săptămână, s-o regăsesc. E impresionant marșul ei solitar cu fața îndreptată mereu spre noi, adică spre mine, cum sunt tot mai încredințat.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Schimbarea a venit, dar nu într-un fel care să mă bucure: faza de împăciuire s-a terminat. Faza următoare… Faza următoare mi-a dovedit că nici vorbă să fiu lăsat în pace. Mai înainte Vlăjganul mi-a dat una peste ceafă: „Nu ți-am spus că nu-i decât o curvă? O ființă plătită să-ți facă rău?” Am rămas interzis. Nu am avut cunoștință să fi avut loc o încăierare între participanții la marș. „Da, de opoziție!”, am făcut ironic, înainte de a apuca să ripostez și fizic. Vlăjganul e vlăjgan, dar nici despre mine nu se poate spune că aș fi pirpiriu. Când să-i întorc scatoalca, Paznicul ne-a precizat că dacă nu încetăm imediat, vom fi aruncați direct în mijlocul gloatei de „nenorociți care nu vor avea niciodată onoarea de a ajunge printre noi!”.
Ne-am potolit, dar între mine și vlăjgan s-a căscat o prăpastie adâncă. Din partea mea, pentru că omul ajuns în dreapta mea a primit probabil o misiune imposibil de îndeplinit dacă ajung să-l antipatizez pe față. Așa că a doua zi mi s-a adresat altfel:

„Scuză-mă! M-am enervat pentru că mă doare când văd că ești gata să cazi în mrejele… în mrejele ăleia. Crede-mă, eu nu-ți vreau decât binele. Păi, nu suntem noi camarazi, bătând atâta drum umăr la umăr? Și nu trebuie să avem grijă unul de celălalt?” Am dat din cap că sunt de acord și că-s dispus să consider și eu incidentul încheiat. Mi s-a părut că e mai bine să nu avem relații tensionate între noi, ca să mă pot concentra la ale mele. „Crede-mă, eu nu-ți vreau decât binele”, a repetat el și mi-a mai spus o dată cât de mult ține la camaraderia noastră și că trebuie să fim mai disciplinați, pentru ca să nu fim aruncați în gloata de «nenorociți care nu vor avea niciodată onoarea de a ajunge printre noi!». ”Doamne ferește!”.

Tot ce a urmat n-a făcut decât să mă convingă de faptul că faza de împăciuire s-a terminat. Și cu tot ce a urmat, recunoscând că sunt orgolios oricând și oriunde, am fost capabil să fiu mândru că se depune atâta efort pentru a mă menține în Convoi.

Nu s-a renunțat în întregime la Strategia în ceea ce mă privea. Când voiau să mă convingă cu binișorul, când să folosească mijloace mai dure, pentru ca să se revină iar la faza împăciuitoristă. Pentru o vreme, această alternanță a dat roade. Muzica din căști era tot mai mult întreruptă de lungi mesaje despre beneficiile vieții în interiorul șarpelui, versus greutățile nesfârșite cu care se confruntă cei aflați în afara lui. Și emisiunile de pe ecranul de pe spatele celui din față erau întrerupte de asemenea mesaje împachetate în filmulețe moralizatoare. Totul bine gândit, aspectul moralizator propagandistic fiind înlocuit cu informații utile și cu aspecte mai puțin evidente ale contrastului dintre viețile noastre cu cele ale celor de afară. Și nu se limitau doar la expuneri seci, uneori ni se prezentau pilde tematice, alteori adevărate povestiri cu suspans. Trebuie să recunosc sincer că nu te plictiseai cu acele înregistrări și că nici nu aveai cum să contești adevărul pe care-l difuzau. Muzica îți făcea mersul mai săltăreț, dar avea și marele dezavantaj că își interpunea ritmul propriu în ritmul marșului, mai ales că, bineînțeles, nu toți ascultam aceleași melodii, ceea ce ne obliga să fim atenți în plus să nu ne abatem de la cadența cerută de Convoi. În schimb textele vorbite chiar te făceau să mergi fără a trebui să fii atent și la altceva, iar mesajele subliminale îți sporeau energia. Apoi, din nou muzica preferată. Ascultând-o din mers, nici ea nu-ți abătea gândurile și doar discursul de mai înainte îți rămânea ca un ecou și-ți intra mai adânc în creieri.

Concomitent eram supus la o fază intermediară, înainte de cea dură. Poate au trecut prin asta și alții. Poate, nu știu. Monitorizat individual fiecare, pe lângă suplimentele alimentare, în special vitamine, primite pentru ca să putem ține fără probleme pasul, ni se punea în mâncare și bromură și calmante. Primele pentru a ne potoli apetitul sexual, celelalte pentru a ne liniști suficient, încât să acceptăm lejer situații neprevăzute. Pe mine au reușit chiar să mă „blegească”, ascultam cele transmise prin cască, țineam pasul, mă uitam mai puțin în stânga și în dreapta. Nu mai eram eu. Norocul meu a fost că medicamentele acelea îți dau și o somnolență neprielnică efortului cerut de multele ore de mers. Văzând că au obținut efectul dorit, mi-au redus calmantele. Prea devreme? Am început iar să privesc lung la femeia de pe partea cealaltă a șoselei. Da, eram monitorizați individual, așa că s-a trecut la forma dură. Într-o zi, în timp ce privirea mea s-a fixat trainic pe privirea „femeii plătită de opoziție”, au apărut trei bărbați în uniforme de jandarmi, au băgat-o într-o mașină și au demarat în direcția opusă marșului Convoiului.

– Vezi că am avut dreptate? a făcut Vlăjganul.
Mi-a venit din nou să-l pleznesc pe camaradul cu care parcurgeam umăr la umăr itinerarul ordonat. Paznicul, care sigur mi-a sesizat intenția, de data asta n-a trebuit să mai intervină. Mă preocupa gândul că sunt urmărit nu numai de la distanță, dar, iată, până și omul din Convoi știe ce mi s-a transmis prin cască. (Mai târziu am aflat că Vlăjganul a cunoscut Comunicatul pentru că el a fost difuzat pentru toată lumea. De ce? m-am întrebat atunci. Pentru că „femeia plătită de opoziție” să ne facă rău cât mai mult, o fi fost într-adevăr o prostituată și nu era interesată doar de mine? Nu. Sau pentru că și alții erau preocupați, la nivelul diferitelor șiruri ale lungului rând, de câte o femeie ce-și punea speranțele în ei? Poate. Or fi fost și acele biete ființe ridicate sub pretextul unor acuzații diverse? Nu știu.)
Faza dură a continuat. O a doua femeie mergând paralel cu noi pe partea cealaltă a șoselei și privindu-mă insistent, este și ea ridicată și azvârlită într-un vehicul. De data asta, nu o dubă a jandarmeriei, ci o ambulanță. Din Comunicatul difuzat prompt, am putut afla cam aceleași acuze, cu singura diferență că „suspecta plătită de opoziție cu scopul de a submina bunul mers al muncii Convoiului” este în primul rând o criminală în serie pe fondul unor grave tulburări mentale, drept care își va petrece următorii ani într-un spital psihiatric cu regim de penitenciar de maximă siguranță.
Mă uit în stânga și nu mai zăresc nimic să-mi atragă atenția. Mă uit în dreapta și văd ca într-o oglindă coloana deplasându-se la orizont paralel cu noi. Mi-a venit ideea că atât timp cât văd coloana aceea, văd și destinul nostru. Faptul că mă uit în stânga peste Vlăjgan pare să nu-i deranjeze pe șefii noștri. Ba, din atitudinea vecinului „cu care parcurg umăr la umăr itinerarul ordonat” îmi dau seama că fac tocmai ceea ce mi se cere. Îmi dau seama că m-au învins.

I. THE BODY OF THE SNAKE

18.

Very quickly I realized that things were not quite like that.

Left, right, left, right, left, right! I keep looking to the right. The column on the horizon keeps moving parallel to us. When our paths take a turn that seems to separate us, I feel like I’m missing something. Then, when it re-enters my field of vision again, I feel relieved as if I’ve met up with relatives I didn’t know about for a while. The bosses seem to be aware of my feelings too. My interest in the „Convoy in the Mirror” seems to strengthen my connection to our Convoy. They perceive this link to be fragile, although I have not yet seriously considered leaving. The Big Guy in the former „Michi, Miky or Mishi” seat nods approvingly as I look into the distance. Beside him.

Won’t they try to influence me again? When I look to my left, past the Keeper and the Redhead beside me, I find they are doing their best to block my view. And the villain on the right never misses an opportunity to warn me of the cunning of the women paid to deceive us. He even tells me about an evil plan of the opposition to set up such traps. It has become clear to me that my neighbor’s in the row have not arrived with me by chance and that they are merely conducting some mission. They become more active when the ‘woman paid by the opposition’ appears on the road opposite us again. That doesn’t happen all the time. Sometimes our itinerary takes us on narrower roads or even one-way roads, the other way not being within sight. Then there are the stretches where mobs of poor people appear again, trying to catch an opportunity to sneak inside the snake. (Which only now makes me realize that the General mentioned a bright future „when the snake gets to swallow its tail”. I don’t understand what he meant by that. That we’re going round in circles? That we need to form with our bodies a snake long enough to swallow its tail? For now, I have other concerns since, instead of just looking at the ground or the back of the one in front of me, I’ve been looking increasingly to the left and right).
Left, right, left, right, left, right! I do not distinguish among those striving to enter the snake’s body the „woman paid by the opposition”. When she appears again, she walks alone into the oncoming refuge lane. After a while, I can’t see her again, only to find her a day or a week later. It’s impressive her solitary march with her face always turned towards us, towards me, as I am more and more confident.

Left, right, left, right, left, right!

Change has come, but not in a way that makes me happy: the appeasement phase is over. The next phase… The next phase proved to me that there was no way I was going to be left alone. Before that, the Big Guy slapped me on the back of the head: „Didn’t I tell you she’s nothing but a whore? A being paid to hurt you?” I was left speechless. I was not aware of any brawl between the marchers. I am not aware of any brawl between the marchers. „Yes, by the opposition!”, I quipped, before I even physically grabbed the opportunity to fight back. The Big Guy is big, but I can’t be called too skinny either. When I wanted to return the punch I’d taken from him, the Keeper made it clear that if we didn’t stop immediately, we’d be thrown straight into the middle of the mob of „bastards who will never have the honor of being among us!”

We calmed down, but a deep chasm opened up between me and the Big Guy. On my part, because the man who has arrived on my right has probably been given an impossible mission if I end up disliking him to his face. So, the next day he addressed me differently:

„Excuse me! I just got mad because it hurts me to see you ready to fall for that… that one. Believe me, I only want what’s best for you. Well, aren’t we comrades, going shoulder to shoulder? And don’t we have to look out for each other?” I nodded my agreement and was willing to consider the incident over. It seemed better not to have strained relations between us so I could concentrate on mine. „Believe me, I want nothing but the best for you,” he repeated and told me again how much he valued our comradeship and that we needed to be more disciplined, lest we be thrown into the „bastards who will never have the honor of being among us!” crowd. „God forbids!”

Everything that followed only convinced me that the appeasement phase was over. And with everything that followed, recognizing that I’m conceited anytime, anywhere, I was able to be proud that so much effort was put into keeping me in the Convoy.

The Strategy was not entirely abandoned as far as I was concerned. When they wanted to gently persuade me, when to use harsher means, so that the appeasement phase would return again. For a while, this alternation paid off. The music in the headphones was increasingly interrupted by long messages about the benefits of life inside the snake, versus the endless hardships faced by those outside it. And the broadcasts on the screen behind the one in front were interrupted by such messages wrapped in moralizing videos. All well thought out, the propagandistic moralizing aspect being replaced with useful information and less obvious aspects of the contrast between our lives and those outside. And it wasn’t just dry exposition, sometimes we were presented with thematic parables, sometimes real suspense stories. I have to honestly admit that you never got bored with those recordings, nor could you count the truth they were broadcasting. The music made your walk bouncier, but it also had the great disadvantage that it interfered with the rhythm of the march, especially since, of course, not all of us were listening to the same songs, which forced us to be extra careful not to deviate from the cadence required by the Convoy. Instead, the spoken texts really got you going without having to pay attention to anything else, and the subliminal messages boosted your energy. Then again, the music of choice. Listening to it on the go, it too didn’t divert your thoughts and only the speech from before echoed and entered deeper into your brain.

At the same time, I was undergoing an intermediate phase before the hard one. Maybe others have gone through it too. Maybe, I don’t know. Individually monitored each one, in addition to the food supplements, especially vitamins, we received so that we could keep up without any problems, we were also given bromide and painkillers. The former to appease our sexual appetite, the latter to calm us down enough to accept unforeseen situations with ease. They even managed to „bleed” me, I listened to what was transmitted through the headphones, kept up, looked less left and right. I wasn’t myself anymore. My luck was that those drugs also give you a drowsiness unbefitting the effort required by the many hours of walking. Seeing that they had the desired effect, they reduced my painkillers. Too soon? I started looking longingly at the woman on the other side of the road again. Yes, we were being monitored individually, so it was on to the hard form. One day, as my gaze fixed steadily on the gaze of the „woman paid by the opposition”, three men in gendarmerie uniforms appeared, bundled her into a car and drove off in the opposite direction of the Convoy march.

You see I was right? the Big Guy did.
I again felt like slapping the comrade with whom I was walking shoulder to shoulder along the orderly route. The Keeper, who had surely sensed my intention, didn’t have to intervene this time. I was worried that I was being watched not only from a distance, but, lo and behold, even the man in the convoy knew what was being transmitted to me through the helmet. (I later learned that The Big Guy knew the Communiqué because it was broadcast to everyone. Why, I wondered then. Because the „woman paid by the opposition” to hurt us as much as possible, was she really a prostitute and not just interested in me? No. Or because others in the various ranks of the lengthy line were interested in some woman who pinned her hopes on them? Maybe. Were those poor creatures also raised on the pretext of various charges? I don’t know.)

The rough phase continued. A second woman walking parallel to us on the other side of the road and looking at me insistently, is also picked up and thrown into a vehicle. This time, not a gendarmerie van, but an ambulance. From the promptly circulated communiqué, I could learn pretty much the same accusations, with the only difference that „the suspect paid by the opposition in order to undermine the smooth running of the Convoy’s work” is first and foremost a serial murderer with a serious mental disorder, as a result of which she will spend the next few years in a maximum security psychiatric hospital.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I look to my left and see nothing else to catch my eye. I look to the right and see the column moving parallel to us on the horizon like a mirror. It occurs to me that as long as I see that column, I see our destiny. The fact that I’m looking to the left over the Big Guy doesn’t seem to bother our bosses. On the contrary, from the attitude of the neighbor „with whom I walk shoulder to shoulder the orderly route” I realize that I am doing precisely what is required of me. I can see that they have defeated me.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: