CONVOIUL (IX) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲

This is the nineth part of the „The Convoy” series, presented in a bilingual Romanian-English format. „The Body of the Snake” continues the metaphorical exploration of a human column on a perpetual march, guarded by „Keepers”. The narrative delves into themes of individual apathy versus the collective drive for survival, illustrating a moment where external incitements to rebellion are met with both longing and resignation. As the convoy moves from restrictive paths to expansive, multi-lane roads, Schwartz masterfully examines the shifting nature of social control and the internal psychological landscape of those caught in the march.

I. TRUPUL ȘARPELUI

17.

Când Serviciul X3 constată că nu poate readuce pe drumul cel bun un caz special, cere ajutorul superiorilor. Aceștia studiază dosarul conținând starea de fapt pentru care au fost solicitați să intervină, CV-ul subiecților, fișa medicală, fișa psihologică, rapoartele paznicilor, propunerile. Nu se pretind mărturii ale martorilor, pentru că alți participanți la marș nu trebuie să fie implicați în chestiuni ce-i privesc doar pe cei cu probleme.

Nu sunt foarte multe cazuri speciale, dar nici foarte puține. Forurile Superioare sunt obligate să-i selecteze pe cei cu care trebuie lucrat mai mult în încercarea de a-i feri de tobogan. Printre aceștia sunt preferați cei cu studii superioare, oamenii cu înaltă calificare, specialiștii în domenii deficitare și, în primul și în primul rând, persoanele cu abilități de conducere, liderii de opinie, șefii înnăscuți. Cu ceilalți se lucrează mai puțin pentru a-i convinge că e mai bine să primești totul pe tavă și să fii ferit de conjuncturile nefaste ale momentului. De ce să lupți tu însuți pentru un succes trecător, pentru ați putea permite marile și micile plăceri și uneori chiar să fii obligat la o luptă dificilă pentru supraviețuire? După această procedură, cine nu înțelege atâta lucru, cine este gata să dea cu piciorul în propriul noroc n-are decât să se întoarcă în bătălia grijilor zilnice.
Faptul, că s-a lucrat cu mine mai mult, mai răbdător și cu implicarea unor trimiși experți, îmi gâdilă orgoliul. Îmi gâdilă orgoliul acum, atunci fiind mai degrabă agasat de intervenția în gândurile și în comportamentul meu. Mi-e greu să apreciez câtă vreme a durat – în timpul fără timp – prelucrarea mea și nici măcar nu știu când a început acest proces. Cred că abia după Marțea Mare, deși primele sugestii primite de la paznicul meu au venit mai devreme. Ceea ce pot spune este că am fost prelucrat gradual, la început doar cu sugestii neverbale, apoi tot mai evident, până la întâlnirea cu Generalul. Excelența Sa mi-a mărturisit că am devenit interesant pentru Serviciul X3, deja de când am început să mă frământ în legătură cu numele pe care l-am purtat anterior venirii în Convoi. Păi, de unde a știut Serviciul X3 despre ce întrebări mi-am pus eu atunci, câtă vreme nu am vorbit cu nimeni despre asta și m-am socotit doar în sinea mea? În loc de răspuns, Generalul m-a bătut părintește pe umăr și a zâmbit, așa cum se comportă un adult, dacă un copil îi pune o întrebare elementară. Când am insistat, mi-a spus, de data asta pe un ton ușor iritat, că sunt lucruri pe lumea asta pe care ar trebui să le înțeleg și eu la vârsta și la pregătirea mea. Care pregătire? m-am întrebat.

Întâlnirea cu Generalul a avut loc total neașteptat pentru mine. Acum știu că a fost un demers excepțional, un demers doar pentru cazurile speciale socotite importante. Și mai știu acum că întâlnirea cu Generalul reprezintă ultima etapă pe care o pot socoti împăciuitoristă.
 În principiu, marșul nu respectă pauze nici de sfârșit de săptămână, nici de sărbători. Nu există vacanțe sau concedii. Și aceasta este o măsură bine gândită, întrucât experiențele trecutului au arătat că orice întrerupere după bunul plac, adică la întâmplare, a ritmului, în afară, desigur, de timpul somnului și a pauzelor de masă ori de gustare, nu face decât să le producă participanților o serie întreagă de neplăceri: febră musculară, nevoia de a reînvăța mersul în cadență, pierderi frecvente ale echilibrului, probleme de respirație și de tensiune arterială și, nu în ultimul rând, gânduri nepotrivite. Cu alte cuvinte, după fiecare pauză mai lungă, toată disciplina, atât fizică precum și mentală, trebuie învățată ca la început. Totuși, organizarea perfectă a Convoiului ține cont și de faptul că omul nu este un robot ce poate să-și exercite misiunea fără întrerupere până i se termină energia din baterii. Drept urmare, s-a propus, s-a stabilit și s-a aprobat ca, la intervale strict calculate de specialiști, să aibă loc activități speciale. Una dintre ele, Marțea Mare, am prezentat-o deja. O alta este Ziua de Înot, când nu se stă la plajă, ci chiar se înoată distanțele prevăzute pentru ca între ele să se organizeze jocuri sportive, unde învingătorii sunt răsplătiți cu mici premii atractive. Activitățile sunt antrenante, ziua trece repede, cei care au venit fără să știe să înoate sunt preluați de antrenori și învățați cum să se descurce în apă. Ziua de Înot se desfășoară în voioșie, fiindu-ne mereu oferite alte și alte distracții surpriză, distracții adaptate pentru posibilitățile fiecăruia. Plaja, ștrandul sau râul este golit de turiști și ne aparține numai nouă.
 O altă zi bine gândită este „Labirintul”, o activitate-joc care pretinde multă mișcare, spirit de orientare și anduranță, dar oferă și ea, în schimb, numeroase premii delicioase pentru cei ce descoperă anumite obiecte ascunse. E palpitant, nu te plictisești, vezi o rațiune în umblatul prin coridoarele întortocheate și primești răsplata, dacă știi să te descurci și dacă ai norocul să descoperi lucrurile dosite. Este indicat să cutreieri labirintul parcă nesfârșit nu singur, ci în grupuri de cel puțin doi sau trei. Astfel nu riști crize de claustrofobie și cimentezi relația cu colegul/colegii cu care colinzi coridoarele. Totul este astfel gândit ca toți, oriunde s-ar afla, să primească mâncare și ca toți, la terminarea programului, să fie recuperați de paznici. (Ceea ce, bineînțeles, presupune o supraveghere permanentă a celor ce se petrec în labirint.)
Există și unghere dosnice, unde te poți izola de colegi. (Dar fiindcă nu e indicat să te desparți și să rămâi singur și ești îndemnat să mergi mai tot timpul, fundăturile acelea le socotești mai degrabă erori în itinerarul tău și vrei să le părăsești cât mai repede. Și organizatorii închid de multe ori acele fundături, pe care nu le desființează cu totul tocmai pentru a fi folosite pentru întâlniri ce nu trebuie popularizate.  Într-un asemenea loc am fost „găsit” de General. (Un alt General decât cel care m-a abordat anterior. Probabil că am fost și eu un personaj important, mi-am zis, altfel de ce să fi coborât la mine doi șefi atât de mari.)
Mă aflam singur, pentru că „întâmplător” tocmai m-am rătăcit de cei cu care am fost până atunci. (Nu pot nici acum să-mi explic cum reușesc oficialii să regizeze așa de exact atâtea scene aparent firești pregătite de „despărțiri întâmplătoare” ori de „întâlniri întâmplătoare”. Tot ce ține de desfășurarea Convoiului vine în urma unei fundamentări ideologice ferme și solicită o organizare ierarhică minuțioasă, complexă, exactă. Și nimic de zis: totul funcționează impecabil, fără sincope, necesitând coordonarea unui număr mare de implicați. Cât de mare? Bănuiesc acum că asta se cunoaște doar la Nivelele cele mai Înalte.)
Așadar, într-una dintre nișele dosnice, unde am nimerit, credeam că întâmplător, am fost așteptat de un ditamai General. Spațiul era amenajat asemenea unui birou și izolat cu o ușă capitonată, după ce intrai. Pe un covor persian adânc, un birou masiv în fața unui fotoliu la fel de masiv, o măsuță cu două fotolii mai mici, etajere ticsite cu bibliorafturi, pe pereți câteva picturi abstracte, mai multe ca sigur cópii. Pe măsuță, două cești cu cafea aburindă, recipiente cu zahăr, miere și lapte. O tavă cu sticle cu etichete strălucitoare, băuturi alcoolice, băuturi răcoritoare și apă. O fructieră cu portocale, mere, banane și struguri. Ședeam față în față în cele două fotolii mai mici, dar confortabile. Mie îmi vâjâia capul. În fața ochilor îmi apăreau într-un dans frenetic fragmente de amintiri, pe care mi-a fost imposibil să le pot ordona. Poate mă simțeam atât de rătăcit în neant fiindcă mă găseam și fizic într-un spațiu apropiat cu birouri unde (din nou „poate”) am fost cândva. Totuși imaginile de birouri nu reveneau din niciun context. Erau fragmente de amintiri disparate, asemenea unor file răzlețe dintr-o carte pierdută. Cafeaua, băuturile și fructele nu m-au derutat, cu astfel de bunătăți eram obișnuit pentru că le primeam și în Convoi. Ajungea doar să ni le dorim.
În timp ce sorbeam din cafea și dintr-un pahar plin cu marca mea preferată de coniac, Generalul mi-a ținut un discurs aproape identic cu cele ce mi s-au mai repetat până atunci: că sunt un privilegiat pentru că am fost admis în Convoi, mi s-au enumerat din nou avantajele materiale de care mă bucur fără să trebuiască să fac nimic altceva decât să mă integrez, m-a făcut atent la faptul că, pe măsură ce-mi reușește integrarea „cea mai perfectă”, îmi dispar și ultimele îndoieli aduse de afară, a avut grijă să-mi prezinte fiecare argument în paralel cu greutățile zilnice cu care sunt obligați să se confrunte cei ce nu au norocul meu. Contradicțiile sunt într-adevăr majore și e de neînțeles cum mai poți avea îndoieli pe ce cale s-o iei. La sfârșitul discursului, a adăugat că atunci când șarpele va ajunge să-și înghită coada, privilegiile vor fi totale.
Nu am putut să fiu atent, ultimele cuvinte mi-au trecut pe lângă ureche. Deși politețea mă obliga să-l ascult, mintea continua să-mi fie invadată de dansul frenetic al amintirilor disparate pe care nu le putem ordona, file răzlețe dintr-o carte rătăcită.

Când și-a terminat discursul, Generalul a tăcut o vreme, apoi a luat paharul și a făcut un gest de a ciocni cu mine. Cu mintea la cartea rătăcită, m-am făcut că nu-l observ. Poate am greșit. Mina bonomă i-a căzut asemenea unei măști, lăsând la vedere un cu totul alt chip și niște ochi aruncând fulgere. Probabil că am greșit nesocotindu-i gestul. Cel puțin privind din partea lui, sigur am greșit. Din partea mea?
Generalul s-a sculat în picioare. Audiența s-a terminat.
Mi-am băut până la fund coniacul și m-am sculat și eu în picioare.
– Te afli la o răscruce și e de neînțeles că ai dubii pe unde s-o iei. Pentru noi, cazul tău e limpede, dar vom fi tot timpul cu privirea spre tine. Însă, ține minte, nu te reține nimeni în Convoi, n-ai decât să te sinucizi! 
Aveam în față un cu totul alt om decât cel cu care am stat de vorbă. Eu nu reușeam să ies din taifunul amintirilor disparate. Aproape că nici nu mi-am dat seama când Generalul și-a luat cascheta și a părăsit „biroul” fără să mai spună nimic, fără să salute măcar.
Am ieșit și eu în labirint, dar după câțiva pași am regretat că, rămas singur, nu m-am uitat la bibliorafturile de pe etajerele de lângă pereți. Am vrut să mă întorc, dar n-am mai găsit ușa capitonată.

În zilele următoare, mi-am spus că amenințările Generalului mai degrabă ar trebui să-mi placă, decât să mă îngrijoreze. O dată, că vor înceta să mă mai cicălească, să mă influențeze, lăsându-mă să decid după capul meu. A doua oară, că „vor fi tot timpul cu privirea la mine”, ceea ce denotă că tot le mai pasă, că sunt cineva important și că nu sunt pur și simplu dat afară din Convoi. Deci, dacă ar fi să plec, aș face-o din inițiativă proprie, „m-aș sinucide”, cum a formulat Generalul și „nu aș fi ucis”!
 Atunci, pentru prima oară, am început să analizez ce să fac mai departe.

I. THE BODY OF THE SNAKE

17.

 When the X3 Service finds that it cannot get a particular case back on track, it asks for help from its superiors. They study the case file containing the situation for which they have been asked to intervene, the subject’s CV, the medical file, the psychological file, the guard’s reports, and the proposals. Witness testimonies are not required, as other participants in the march should not be involved in matters that concern only those with problems.

There are not many special cases, but not very few either. The higher forums are obliged to select those who need to be worked with more in an attempt to keep them off the slide. Among them are preferred those with higher education, highly qualified people, specialists in deficit areas and, first and foremost, people with leadership skills, opinion leaders, natural bosses. With the others, less work is done to convince them that it is better to get everything on a platter and be protected from the bad circumstances of the moment. Why should you fight yourself for a passing success to be able to afford great and small pleasures and sometimes even be forced into an uphill struggle for survival? After this procedure, whoever does not understand such a thing, whoever is ready to kick his own luck has but to return to the battle of daily worries.

The fact that I was worked with more patiently and with the involvement of expert envoys tickles my pride. It tickles my ego now, then being rather annoyed by the intervention in my thoughts and behavior. It’s hard for me to appreciate how long it took – in the timelessness of time – to process me, and I don’t even know when that process began. I don’t think it was until after Big Tuesday, although the first suggestions I received from my Keeper came earlier. All I can say is that I was processed gradually, at first only with unsubtle suggestions, then increasingly obviously, until the meeting with the General. His Excellency confided in me that I had become of interest to the X3 Service already since I began to worry about the name I had borne prior to coming to the Convoy. Well, how did the X3 Service know about the questions I was asking myself then, since I had not spoken to anyone about it and was just thinking to myself? Instead of answering, the General patted me paternally on the shoulder and smiled, as an adult does if a child asks him a very elementary question. When I insisted, he told me, this time in a slightly irritated tone, that there are things in this world that I should understand at my age and training. What training? I wondered.

The meeting with the General took place totally unexpectedly for me. I know now that it was an exceptional approach, an approach only for special cases deemed important. And I also know now that the meeting with the General was the last stage of what I can call appeasement.
 In principle, the march does not respect breaks on weekends or holidays. There are no holidays or vacations. And this is a well-thought-out measure, since past experience has shown that any interruption of the pace at will, i.e. at random, apart, of course, from sleep time and meal or snack breaks, can only cause participants a whole series of inconveniences: muscle fever, the need to relearn to walk in cadence, frequent loss of balance, breathing and blood pressure problems and, not least, inappropriate thoughts. In other words, after each longer break, all discipline, both physical and mental, must be learned as at the beginning. However, the perfect organization of the convoy also takes into account the fact that man is not a robot that can carry out its mission without interruption until its battery power runs out. As a result, it has been proposed, agreed and approved that special activities should take place at intervals strictly calculated by specialists. One of them, Big Tuesday, we have already presented. Another is Swimming Day, when people do not stay at the beach, but actually swim the prescribed distances and organize sports games in between, where the winners are rewarded with small attractive prizes. The activities are exciting, the day goes by quickly, those who came without knowing how to swim are taken over by coaches and taught how to handle the water. The swimming day goes on in a cheerful way, with other surprise entertainments always being offered, entertainments adapted to everyone’s possibilities. The beach, the pool or the river is empty of tourists and belongs to us alone.
 Another well thought-out day is the „Labyrinth”, a game activity that requires a lot of movement, orientation and endurance, but also offers many delicious prizes for those who discover certain hidden objects. It’s thrilling, you don’t get bored, you see the sense in wandering the winding corridors, and you get the reward if you know your way around and are lucky enough to discover the hidden items. It is advisable to wander the seemingly endless maze not alone, but in groups of at least two or three. This way you don’t risk claustrophobia attacks and cements the relationship with the colleague/colleagues with whom you are walking the corridors. Everything is designed so that everyone, wherever they are, gets food and everyone is picked up by the guards at the end of the program. (Which, of course, requires constant supervision of what goes on in the maze.)

There are also hidden places where you can isolate yourself from your colleagues. (But since it’s not advisable to split up and stay alone, and you’re urged to walk most of the time, those dead ends are more likely to be mistakes in your itinerary and you want to leave them as soon as possible. And the organizers often close those dead ends, which they don’t completely dismantle precisely to be used for meetings that should not be popularized. In such a place I was „found” by the General. (A different General than the one who approached me previously. I must have been an important figure too, I thought to myself, otherwise why would two such big bosses come down on me.)
I was alone, because „by chance” I had just lost the people I had been with before. (I still can’t explain to myself how officials manage to direct so precisely so many seemingly natural scenes set up by „chance farewells” or „chance meetings”. Everything related to the deployment of the convoy is based on a firm ideological foundation and requires a meticulous, complex, and precise hierarchical organization. And there’s nothing to say: everything works flawlessly and smoothly, requiring the coordination of a large number of people involved. How large? I’m guessing now that this is only known at the Highest Levels).

So, in one of the hidden niches, where I happened, I thought by chance, to be met by a so-called General. The space was set up like an office and sealed off with a padded door once you entered. On a deep Persian carpet, a massive desk in front of an equally massive armchair, a small table with two smaller armchairs, shelves crammed with bookcases, on the walls a few abstract paintings, more like copies. On the coffee table, two cups of steaming coffee, containers of sugar, honey, and milk. A tray of brightly labelled bottles, spirits, soft drinks, and water. A fruit bowl with oranges, apples, bananas, and grapes. We sat facing each other in the two smaller but comfortable armchairs. My head was spinning. Fragments of memories flashed before my eyes in a frantic dance, which I found it impossible to sort out. Perhaps I felt so lost in the void because I was also physically in a nearby office space where (again „perhaps”) I once was. Yet the images of offices were not returning from any context. They were fragments of disparate memories, like scrappy tabs in a lost book. Coffee, drinks, and fruit didn’t bother me, I was used to such goodies because I used to get them in the Convoy. We just had to want them.
As I sipped my coffee and sipped from a glass filled with my favorite brand of brandy, the General gave me a speech almost identical to those I had heard before: that I am privileged to have been admitted to the Convoy, I was again enumerated the material advantages I enjoy without having to do anything but integrate, he made me aware that as I succeed in my „most perfect” integration, the last of my doubts brought in from the outside also disappear, he took care to present each argument in parallel with the daily hardships that those who are not so fortunate as I am are forced to face. The contradictions are indeed major, and it’s incomprehensible how you can still have doubts about which way to go. At the end of his speech, he added that when the snake gets to swallow its tail, privilege will be total.
I couldn’t pay attention, the last words just slipped past my ear. Although politeness compelled me to listen to him, my mind continued to be invaded by the frenetic dance of disparate memories that we can’t order, scrappy tabs in a stray book.
When he finished his speech, the General was silent for a while, then picked up his glass and gestured to clink with me. With my mind on the stray book, I pretended not to notice him. Maybe I’d made a mistake. His kindly face fell like a mask, revealing a completely different face and eyes flashing. Perhaps I was wrong to disregard his gesture. At least looking at it from his side, I certainly did. On my side?
The general stood up. The hearing is over.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I drank my brandy down and stood up myself.
– You’re at a crossroads, and it’s incomprehensible that you’re in doubt which way to turn. To us, your case is clear, but we’ll always have our eyes on you. But remember, no one is holding you back in the Convoy, you can just kill yourself!
I was looking at a completely different man than the one I was talking to. I couldn’t get out of the typhoon of disparate memories. I almost didn’t even notice when the General took off his cap and left the „office” without another word, without even saying hello.
I went out into the labyrinth too, but after a few steps I regretted that, left alone, I hadn’t looked at the bookcases on the shelves next to the walls. I wanted to go back but couldn’t find the padded door.

In the days that followed, I told myself that the General’s threats should please me rather than worry me. For once, that they would stop nagging me, stop influencing me, leaving me to decide for myself. Second, that „they’ll always have their eyes on me”, which indicates that they still care, that I’m someone important and that I’m not just kicked out of the Convoy. So, if I were to leave, I would do it of my own accord, „kill myself” as the General put it and „not be killed”!
 Then, for the first time, I began to consider what to do next.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: