▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 2/2026 ▲▲▲
Lost Romania (XIII)
Written in 1995, this visceral philosophical essay serves as both a political indictment and a metaphysical excavation of a nation in decay. Dedicated to the „hypocrites” and „false purveyors of Romanian love,” Iordache explores the „lost country” not as a geographical failure, but as an internal prison—an ontological „shattered asphalt” where the individual and the collective soul have decomposed into a single, agonizing image.
The narrative establishes a stark tension between the Ugly Reality and the Subterranean Sacred:
The Lugubrious Howl: Represented by the „vraiște” (disarray) of the streets and the sudden violence of a world that „schilodește” (maims) the innocent, marking the „double suicide” of both the self and the state.
The Deep Pulse: The author posits that „Heaven is beneath us”—a buried patrimony of a „greedy genius” where all that was and will be is stored, waiting for an observer to „rise to their feet” and reclaim it.
Ultimately, Iordache proposes a radical Socio-Spiritual Reversal. He argues that „masculine insolence” is an exhausted currency and that the only path to surmounting the national deficit of energy is to invoke the „defeated force” of the woman. By refusing to „copulate with the desecrators,” the feminine principle represents the final, impossible revolt against the „hierarchy of misfortune” that governs the relationship between the exploiter and the exploited.
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
Nu am trăit niciodată bine. Nu trăim bine nici acum. Dumnezeu știe asta. Așteaptă. Simt uneori înăuntrul meu gâlgâind izvorul sinuciderii. Al eliberării de sine. Alteori mi-l amintesc pe Țuțea. Eu sunt prin alții chiar și atunci când mă ascund zadarnic de cei pe care îi iubesc!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 2/2026 ▲▲▲
Închisoarea este în mine. Evadarea privește o întoarcere în lume.
Într-o dimineață, m-am trezit mai devreme și am ieșit în România. Puțini trecători, doar vraiștea locuirii, gunoaie umede, arbori descărnați, asfalturi sparte, tencuieli scorojite, o icoană în paragină. Eu eram toată această imagine descompusă, toată această dezordine, toată această devălmășie. M-am oprit la un moment dat. O haită de câini se hârjonea la colțul străzii. A apărut o mașină care, trecând în viteză, a schilodit câțiva. Chelălăituri jalnice, hoiturile calde căzute în fălcile putreziciunii. Am auzit atunci urletul lugubru al realității. Odată ce nu puteam accepta, o dublă sinucidere amânată, a mea și a României, într-un cimitir însorit.
Am simțit pământul cutremurându-se. M-am prăbușit și cu urechea lipită de pieptul său monstruos am auzit pulsul lumilor îngropate adânc sub mine. Raiul este sub noi, patrimoniu al unui geniu avar care a strâns acolo tot ce a fost, tot ce a putut fi. Tot ce va fi?
Această întrebare mă va ridica în picioare! Voi continua să înaintez, să merg până la capăt în căutarea țării pierdute, să vă surâd.
Înaintea privirii mele, însetate de absolut, nu mai există decât România.
Încotro se îndreaptă Binele? Mă îndoiesc că am la îndemână un răspuns. Poate că România ar trebui să apeleze mai des la forța înfrântă a femeii pentru a putea surmonta un handicap, un deficit de energie nu recent dobândit. Asta e! Nu ne mai rămâne decât să ne înclinăm în fața evidenței! Insolența masculină a obosit. Datornicii să nu mai primească, bravii creditori să nu mai dea! Raportarea la bărbat, ca punct de referință, merită abandonată.
Când femeia va reuși să urnească virtuțile cu care a fost din belșug înzestrată, puterea uzurpatoare a bărbatului va cădea. Să fiu femeie, aș refuza să mă culc cu el, căci sămânța îi va semăna! Aș închide poarta pântecului înaintea pângăritorului de biserici. Numai că o revoltă a femeilor, ca și a sclavilor acestei lumi, este o așteptare imposibilă. Ierarhia nenorocirii guvernează raportul între cei ce profită și cei de care se profită.
Prostia va rămâne și pe mai departe jugul celor de Jos, fără ca inteligența să devină apanajul celor de Sus. Cât încă interesele dictează, continuă a fi blocat accesul la Idee.
Nu „viața omenească începe dincolo de disperare!”, cum gândea Sartre, ci disperarea erupe neîntrerupt din viața omenească. Existența, ce cumplită neînțelegere! Existența, în sine, e fără libertate. Mai multă existență, mai puțină existență: o aceeași evidență sensibilă a acelui ceva ce ne face să suferim fără murmur. Existența e însuși Dumnezeu.
Căci Dumnezeu este altceva decât credem, este altceva decât crede el însuși că este. Dumnezeu este pur și simplu conștiința pierdută a ceea ce suntem.
El și cu noi formăm definitiv o unitate imposibilă. Poate că Răul este un efect al acestei contopiri împiedicate, în care când El, când Noi rămânem pe dinafară.
Cuplul Dumnezeu – Om nu funcționează. Dar simt că poate funcționa!
Din păcate, cât încă noi nu suntem în El, nici El nu este în noi.
„După chipul și asemănarea lui”, are un singur sens: numai noi îi semănăm, căci dacă El ne-ar semăna, l-am ucide!
De fiecare dată când simt arsura nenorocirilor României, înăuntrul meu se tânguie un Sisif prea puțin fericit.
Demnitatea personajului camusian îmi scapă printre degete, ca unui înfrânt într-o cauză ce putea fi câștigată, și pentru care merită să lupți.
Desigur, România nu este nici mai mult nici mai puțin decât lumea însăși. Cum dragostea de lume este de origine demiurgică, oamenii nu o pot iubi, lumea aceasta, decât pe părți!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 2/2026 ▲▲▲
Eu iubesc România, pentru că o am mai aproape, o simt mai bine, o cunosc mai adânc.
Sper să nu mă pedepsească pentru că nu am încetat să o iubesc!
Sfârșind această carte aș vrea din tot sufletul să pot spune: „M-am înșelat pe toată linia!” Dar existența dură, pervertită, din cetățile României, a antrenat deja biografia unui întreg vârtej nimicitor, ce nu-și alege victimele. Originalitatea românească este blocată.
Mulțimile nu creează niciunde, niciodată, nimic.
Popoarele creează ceea ce vor risipi mai târziu.
În absența creației, realul rămâne păgân. Tentația autodistrugerii – o certitudine românească? Prea e totul cu putință aici, prea e totul fără profunzime și fără gravitate, prea e totul ușor de suportat. Românii nu trăiesc bine, dar ei simt că nu trăiesc rău. Și cum nu pretind, nu li se oferă. Și nu li se oferă pentru că nu pretind. România nu este a marilor dirijori, a marilor soliști, a marilor orchestre, este doar a celor ce se descurcă!
Omul care se descurcă, existența lui – o ceremonie de clipe! Nepăsarea înaintea a ceea ce îi poate urma dă prezenței românului în lume o biografie de efemeridă. Teama de viitor i-a devenit indiferență.
Când nenorocirea vine peste el, românul se lasă la fund. Ultimul său refugiu i-l oferă întotdeauna noroaiele.
De vicii nu te poți elibera decât în cunoștință de cauză. Așa cum corbii nu se pot debarasa de penajul lor, nici românul nu poate îndepărta de sine sentimentul pasivității.
Frânele spiritului românesc acționează atât de complicat, încât adesea românul ezită să confrunte realul cu imaginea pe care și-a făcut-o despre acesta.
Impresionabil ca un copil, el își vede adversarul prea puternic pentru a-l putea înfrunta cu lipotimiile sale. În istoria de care este responsabil nu găsești războaie agresive.
Supraviețuirea i-a rămas o neîngrădită incertitudine. Dar odată ajuns la capătul celui de al doilea mileniu, cu atâtea ruine îndiguindu-i sângele molcom, merită a i se aminti că existența nu i-a fost dată pentru nimic. De aici și până la impulsul de a călca frontiera stagnării nu mai este decât un pas. România încă poate să-l facă, fără teamă de ea însăși, dar cu o temeritate adevărată.
Solidară înaintea asalturilor mereu respinse ale răcelii lumii întregi, România ar putea înțelege de ce neantul trebuie escaladat: pentru a-l coloniza cu energia noastră, pentru a-l îmblânzi cu mărinimia noastră, pentru a-l putea numi, într-un fel definitiv, România!
Războaiele omenirii – nimic altceva decât efecte ale unor fraternizări imposibile! Remarque descrie într-o ficțiune celebră agonia unui soldat german, sub privirile terifiate ale unui soldat francez.
Cei doi nu se urăsc, dar în înfruntarea care i-a adus față în față se comportă ca și cum într-adevăr s-ar urî. Deși sunt europeni, uniformele diferite îi fac să se simtă cu atât mai dușmani. lată ce înseamnă o neînțelegere.
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
În noaptea Sfântului Bartholomeu, francezii catolici i-au măcelărit pe hughenoții francezi. Sub Cromwell, englezii „cu coaste de fier” au omorât de-a valma regaliști englezi.
În vremea războiului de succesiune, nordicii americani i-au vânat pe americanii sudiști. Homo homini lupus.
În decembrie ’89, românii bine informați au tras cu sete în românii mai puțin informați. În rău ca și în bine, mulțimile și popoarele rămân perfect sudate. Dacă ai achiziționat o astfel de convingere, de abia din acest moment te poți resemna.
Kierkegaard credea sincer că omul nu este programat pentru nimic. Dar talentul cu care el, omul, ratează alegerea bună mă face să persist în convingerea că e programat nu să saboteze Răul, ci să întrețină infernul!
Omul pare condamnat să nu-și parcurgă drumul până la capăt.
Şi dacă tot nu ajunge până la capăt, de ce ar mai înainta? lată-l, în schimb, stagnând cu nonșalanță într-o glastră de pământ, sub amenințarea unei ploi meteorice ucigașe, care poate nu va veni. În așteptarea marii înfățișări, poporul nostru se ascunde într-un șir tot mai puțin lung. În jurul său, stelele continuă să cadă de pe un firmament fără lacrimă. Dumnezeul oamenilor îl asistă, îl sprijină, îl ocrotește, fără pic de compasiune.
Mâlul românesc nu este omogen. Mai dens la fund, mai rarefiat la suprafață, el rămâne melasă originară. Revoluția din Decembrie a tulburat nămolul, după care evenimentele ulterioare l-au lăsat să se depună la loc. Contemporaneitatea românească are consistența complicității dintre înșelați și înșelători.
Deșănțarea caracterelor a atins în România paroxismul și declinul în numai un trimestru al anului ’90. Corupția a refăcut oligarhia trecută.
România se mineralizează fără împotrivire, pe zi ce trece. Și în vremea asta, intelighenția alege să tacă, să se vândă ori să protesteze în pumni. Aproape pe nesimțite, o semidocție generală instalează pe umerii națiunii un singur chip prețios și suficient, și asta de la Academie până la Președinție.
Discursul elitelor suferă, nu glumă, de febra rece a limbii de lemn.
Ascultându-l în delirația lui ubicuă, înțelegi până la urmă că și Cassandrele pot fi imbecile.
Faptele mici au căutare și exaltarea lor asigură o comandă socială de durată panegiriștilor, astăzi ziariști, cândva scriitori – bucătărese ale bâlbei lui Ceaușescu.
Profeții României au fost aduși ușor la tăcere.
Nicio crimă nu se iartă mai greu decât să prevezi.
Viața românului este un continuu refuz al idealității spre care dacă nu mai poate zbura, nici măcar nu încearcă să se târască.
Este și motivul pentru care cerul românesc e gol de suflete, iar pământul României e aglomerat de instincte. Mereu învingătoare, instinctele nu pot fi înfruntate decât cu forțele morții, care ne ia și buni și răi dintr-o lume ce le suportă pe toate.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 2/2026 ▲▲▲
Cineva îmi spunea deunăzi că, după el, România a devenit o cale spre disperare.
Românul se naște cu sentimentul incertului și inconștientul său, prematur lezat, va încuraja mai târziu consolidarea unei ideologii a refuzului.
Degeaba împrejurările îl susțin într-o rebeliune necesară, el cade repede, obosit de a fi sperat, ori poate că îl ocolește imaginația schimbării? Categoriile conservatoare ale societăților au, cu toate, imaginația atrofiată.
La fel de adevărat e și că românul nu este un pelerin al absolutului, cum nici un cerșetor al lui nu este. Românul n-a simțit niciodată imperios nevoia unui contract viguros cu devenirea sa.
O expresie de genul: „Vreau ca moartea lumii să ne găsească români pe acest pământ!” i-ar părea că ascunde o absolutizare ridicolă, și așa și este! l-ar fi suficient să își eternizeze clipa prin donația valorilor pe care le are. Piramidele, ca și Iliadele românești, nu au apucat să existe.
Opera noastră cea mai demnă de dispreț este praful și pulberea. Să se aleagă praful și pulberea din cineva, constituie un blestem curent într-o existență care finisează neantul.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 2/2026 ▲▲▲
Faptele durabile sunt puține. Saltul spre altceva pare definitiv blocat. Și cu toate astea pe cap, nu ne temem că într-o bună zi va trebui să dăm socoteală celor ce vor veni, de gestiunea păgubită a țării lor. Avocatul, dar și procurorul următoarei generații, va fi viitorul. Acestui popor îi lipsește nu gândirea, ci nevoia ca și patima gândirii.
Un popor neschimbător nu poate locui decât un destin fără misiune. România pare pradă unei contradicții în termeni.
Este, fără a dovedi că vrea să fie mai mult, devenind, în același timp, și mai puțin decât este.
O necunoscută tulburătoare rămâne necredința românească în morala lui Dumnezeu.
În această necredință, operă de ezitare încă bine ascunsă, văd eu motivul pentru care bunăvoința dumnezeirii a apus temporar pentru România. Să nu-L mai rugăm, atunci, să se milostivească să ne-o restituie, dar cel puțin să încercăm să trăim ca și cum am merita asta.
Astăzi, 14 septembrie 1994, când scriu aceste rânduri, mă simt dat afară din România. Oare de ce?
Iartă-ne Doamne, pentru ce am greșit doar fiind fără știri de la Tine!
Lenea epică a românilor are o cronică bogată. Obișnuințele îi scriu comedia. Compilatorii o pun pe hârtie. Tragedia ocolește această țară unde agonia imperceptibilă face regula jocului. În cazul României, inactivitatea nu mai pune problema unui confort moral, ci a unei lente obișnuințe cu descompunerea.
Conștiința românească nu se lasă torturată de remușcări. Dimpotrivă, e liniștită ca o oglindă.
Românii nu suferă de țara lor cum le suferă Țara de ei. Iar vina pentru așa ceva este totdeauna a altora. România nu e interesată în conchista sfântă a absolutului. Ea s-a oprit din mers și așteaptă. Autenticitatea acestei pasivități, profund împărtășită de o populație în sațiu de sine, e poate singura virtute de necontestat a românilor.
Aici, unde timpul atârnă ca o cârpă,
pulsul românesc este o zbatere minerală.
Ca să ne putem desprinde din tabloul neînsuflețitor al lumii, ar trebui să refuzăm o existență de fațadă, asumându-ne scufundarea în durerea de a nu trăi inconștient. România nu este însetată de fapte, jumătățile de măsură o domină, căci românul ca să poată răbda mult se satură cu puțin. Să nu fi aflat el până acum că la viață se face economie?
România s-a lăsat prea mult să poarte stigmatul victimei. Sistemul binelui e infinit mai complicat decât cel al răului.
Răul e natural, binele nu. Noi nu ne-am biciuit vreodată talentele. Diplomele românești ascund imprescriptibile carențe. Românii par o specie aparte. Imaginația lor, văduvă de faptă, va rămâne o fabrică de iluzii.
„Cel ce face cu adevărat ceea ce ar trebui să facă va obține ceea ce așteaptă!” Citatul din Bhagavad Gita nu este o credință românească și cu toate astea e singura adevărată!
Condiția României, în viitor, o presupune pe cea de națiune creată. România nu e doar un teritoriu, este sacrul ce trebuie să rămână bogat în urma noastră. Eu voi muri într-o zi, România va continua să trăiască. Mă simt conciliat cu formula fidelității. Cu acest simplu raționament mă înalț în vârstă, îndreptându-mă liniștit spre o cât mai îndepărtată împăcare. Nemângâiat rămân numai pentru că sunt viu în patria nefericită și pentru că Dumnezeu nu îi mai ia partea!
Dumnezeu este de tot atâtea feluri câte credințe sunt. Există un Dumnezeu al libertății, un altul al renunțării la ea, un altul al necesității. Sunt pe lume oameni care se revoltă când Dumnezeu îi lasă să fie altceva decât vor. Nietzsche i-a opus lui Dumnezeu contestația unei ființe refuzate de EI. Cioran nu a ezitat să îi recuze reținerea. Până în ultima clipă, Eugen Ionescu l-a implorat pe Dumnezeu să îl ajute să creadă!
Seninătatea gânditorului este un mit. Deși unii văd în înțelept amantul perfect al condiției umane, craniul său este oul infernului.
Sunt creștini care cred că Dumnezeu își va părăsi transparența atunci când vom deveni asemenea Lui. Alții au convingerea că se va lăsa văzut în ziua Apocalipsei, cu balanța în mână. Dar poate că iadul nu există. Există, în schimb, răul, ca o maladie a binelui. Poate că ar fi de ajuns să vindeci omul în loc să-l pedepsești. Din păcate, omul bolnav îl condiționează pe Dumnezeu de dovezile palpabile pe care acesta încă nu i le oferă.
Sufletul meu simte că Dumnezeu nu e doar Liberul Arbitru, ci esența a ceea ce mi se deschide invizibil înainte, ca supremă libertate.
La întâlnirea cu Dumnezeu, omul va fi liber, ori nu va fi deloc. Românii își caută libertatea în afara Lui – un motiv pentru a nu o găsi. Ce continuă să le lipsească este tronsonul românesc al acelei demne tânguiri la a cărei ascultare Dumnezeu să se lase înduioșat. Nu am avut parte de nenorociri mari, nu pentru că nu le-am fi meritat, ci pentru că o pavăză a fost ținută mereu deasupra României! De aceea și cred că România e încă mântuibilă. Nu totul în viață este să lași să fie. România rămâne suspendată într-o așteptare secretă.
Dar la întâlnirea Bunei sale Vestiri, ea va trebui să aibă cu sine următoarele acte:
Atestarea supraviețuirii.
Ipoteca pe viitor.
Mistica devenirii.
Măreția tăcută.
Recunoașterea în lume.
România revărsată în universal.
România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a XIII-lea
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
