Manual de supraviețuire în călătoriile lungi – Fragment din ”Omul de cenușă” (I) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 12
Manual de supraviețuire în călătoriile lungi (I)

Și așa, de la un sezon la altul, așteptându-mă mereu ca următoarea mea călătorie să fie cu adevărat ultima, au trecut rând pe rând anii. De fiecare dată când mă întorceam acasă, hotărât să-mi schimb radical felul de viață, îmi erau suficiente cinci, cel mult șase săptămâni de odihnă, ca să trec la cealaltă extremă, telefonând eu însumi la sediul din Los Angeles al companiei Globe, curios să aflu cât mai repede cu putință către ce destinații insolite mă vor duce noile mele tururi. Iar cu trecerea timpului, am învățat să-mi drămuiesc din ce în ce mai bine energia. La fel cum mi-am obișnuit organismul să-și mențină, după zborurile transoceanice, ritmul circadian fără să fiu nevoit să-mi ascund fața în spatele unor ochelari de sudor, m-am adaptat la fel de bine și maratonului turistic, pe care-l constituia fiecare sezon în plus de-a curmezișul meridianelor.

Începeam, de obicei, să lucrez în februarie și continuam fără niciun fel de probleme până în mai sau iunie. Odată cu perioada de vârf a anului turistic, iulie și august, ajungeam cu toții, și eu și ceilalți ghizi, la un fel de paroxism al oboselii. După aceea însă, ca un alergător de cursă lungă după ce-și depășește punctul critic, mă învioram pe neașteptate și deveneam capabil să-mi regăsesc calmul în septembrie și octombrie, următoarele două luni supraviețuindu-le mai mult prin reflex, știind că, la un punct oarecare din decembrie, voi termina încă o dată cu tot chinul.

Numai de presiunea psihică la care mă supuneam singur pentru a acumula cât mai multe detalii din cele mai diverse domenii n-am scăpat niciodată. Continuam să le prezint turiștilor o expertiză incontestabilă asupra celor mai neașteptate lucruri, ca, de pildă, ultimele tipuri de microcalculatoare.

 „…Calculatoarele grafice au pătruns deja în locuri de neînchipuit numai cu un an sau doi în urmă, îmi auzeam, ca din depărtare, vocea. Dacă veți lua parte vreodată la vreun tur al Japoniei, e foarte probabil că veți ajunge și în orașul Fukui. Nu uitați să vă includeți în program și un scurt popas la o mănăstire Zen care se cheamă Kogyo-ji. Acolo, computere de cel mai avansat tip sunt folosite pentru a ne da un imbold în căutările noastre spirituale. În noua sodo, sala centrală de meditație, care este permanent deschisă vizitatorilor, veți vedea vreo 30 de persoane, așezate în poziția lotus pe o mochetă maronie, studiind în tăcere o serie de 12 tablouri abstracte, create de un supercomputer: pomi abia schițați și grădini de piatră imaginare. Iar dacă și dumneavoastră veți pătrunde cândva în acel sodo, veți simți în suflet ceva deosebit, ceva care nu se poate compara decât cu un simțământ religios: ochii vă vor fi furați de strălucirea sticloasă a celor 12 tablouri încadrate de ramele lor mari, negre, ascunse în ferestre dreptunghiulare, adânc săpate în perete, în timp ce mintea dumneavoastră va absorbi încet-încet combinațiile de culori neutre, în majoritate pastel. Pe neașteptate, o pace neobișnuită vă va invada ființa, un moment de iluminare, un fel de intuiție care vă va spune «A-ha!». Veți observa atunci că, de fapt, acolo în fața dumneavoastră, nu se află 12 tablouri, ci numai un triptic de imagini, repetat de patru ori, de fiecare dată însă cu o aproape imperceptibilă schimbare de perspectivă. Și vor mai trece încă un minut sau două, chiar și mai mult, până veți băga de seamă că pe rama de jos a fiecărui tablou stă scris cu litere aurii «Mitsubishi Diamond Vision» și că sticla ce protejează imaginile nu este sticlă ordinară, ci special tratată: ecranul unui tub cinescop foarte plat și cu colțuri drepte – o fereastră poate, dar o fereastră deschisă către infinit.“

A auzit vreunul dintre voi despre teoremele geometriei fractale a fizicianului Benoit B. Mandelstam? mă uitam eu sceptic la marea de fețe somnolente care mă înconjura de obicei. Știați că prin vizualizarea unor ecuații matematice complexe se pot crea orice fel de forme: munți, lacuri și văi imaginare – noi planete sau chiar noi galaxii; o lume nouă, cu totul nemaivăzută? Aiurea, știați!

 Vom putea să ne-avântăm cu toții pe un astfel de drum, despre a cărui destinație n-avem nici cea mai mică idee? întrebam retoric și, spre mirarea mea, toată lumea dădea entuziasmată din cap: Cum să nu? Putem, putem! Ne vom avânta cu toții!

Oricum, îndoielile mele nu țineau niciodată prea mult. De ce nu, adică? „Was dich nicht umbringt, macht dich starker“. „Ceea ce nu te distruge, te întărește“, obișnuise să spună fostul meu client, Wolfie Braun. Sigur că da! WIZZY WIG! Ceea ce putem vedea, putem înțelege.

 „…Pe zi ce trece, grafica pe computer devine noua limbă universală a omenirii, afirmam eu cu convingere în timpul tururilor ce mă readuceau prin Silicon Valley. Imaginile produse de cele mai noi programe grafice pot face vizibile gândurile și ideile noastre cu atâta precizie, încât ele transcend barierele culturale și sunt înțelese de oricine, de la eschimoșii din bazinul Arctic până la indienii Tupi din jungla Amazonului. Rețineți noul slogan al Văii Siliciului! W.Y.S.I.W.Y.G., de fapt, se citește WIZZY WIG: What-You-See-Is-What-You-Get! înseamnă că, pentru prima dată, tot ce vedem pe ecran va apărea exact în aceeași formă pe hârtia pe care le vom tipări.

Chiar acum, înainte de a intra în San Jose, veți observa, pe stânga șoselei, clădirile centrului „Ames“, aparținând organizației NASA. Acolo se găsește cea mai mare colecție de super computere din lume, produse de către firma „Cray“ din Minneapolis, capabile să execute miliarde de operații pe secundă. Puțin mai jos, este sediul PARC al firmei Xerox, unde a fost conceput „Alto“, primul computer grafic și precursorul „Macintosh“-urilor, despre care ați citit probabil prin ziare atâtea comentarii măgulitoare. De altfel, o vizită la sediul companiei care le produce, firma „Apple“ din Cupertino, este inclusă în programul nostru…“

Eram atât de captivat de subiectul pe care mi-l alesesem, încât, în timp ce vorbeam, vedeam deja cu ochii minții procesele ce se petrec înăuntrul unei stații de grafică. Imaginea de pe ecran este alcătuită din puncte minuscule de lumină, pixeli, care pot fi aprinse sau stinse ca un bec electric, numai că aici asta se petrece de câteva zeci de ori pe secundă. Cu ajutorul unei tablete grafice, eu (sau oricine acumulează un minimum de cunoștințe în materie) poate trasa o secvență de pixeli galbeni care- vor apărea instantaneu pe ecran, formând o linie galbenă strălucitoare a cărei grosime o pot ajusta oricând. De fapt, orice-mi trece prin cap poate fi recreat de computer la orice scară, culoare sau perspectivă. Iar odată ajuns pe ecran, orice obiect poate fi întors în toate direcțiile, secționat, disecat, analizat și chiar animat de-o viață pe care niciunul din noi nu i-ar fi bănuit-o vreodată. La sfârșitul sezonului, ar trebui să mă apuc și eu serios de   treaba asta. Doar am și eu acasă un Macintosh… Poate voi reproduce lanțurile mele helicoidale de ADN în 3-D; pe urmă, cine știe?, într-o bună zi, o voi vizualiza până și pe mama noastră mitocondrială.

Dacă mă gândesc mai bine, ceea ce mă străduiam eu cu atâta înverșunare să înțeleg nu erau calculatoarele grafice, nici măcar vreunul din celelalte subiecte disparate pe care mă trezeam descriindu-le pe un ton doct turiștilor C. G. Jung, teoria viselor, simboluri mistice în pictura lui Carpaccio, legenda Graalului, istoria religiilor și câte și mai câte. Ceea ce mă interesa cu adevărat, dar rămânea în continuare o enigmă pentru mine, era mecanismul infinit mai complex și complet necomputerizat care-mi punea în mișcare creierul. Undeva, înăuntru, ascuns adânc printre circumvoluțiile materiei cenușii, se găsea centrul nervos care-mi declanșa dorul de ducă.

Am început să citesc cu nemiluita cărți despre migrație și despre popoarele migratoare: nu numai despre vikingi, dar și despre predecesorii lor, care veneau din Asia, ori chiar și despre predecesorii predecesorilor acestora, care plecaseră odinioară din Africa de Est și reușiseră să se răspândească pe tot globul. Dacă la nivelul unor întregi populații, migrația este explicabilă prin necesitățile de supraviețuire și multiplicare a grupului, la nivelul individual n-am găsit niciun fel de răspuns. Ce-i face pe aborigenii australieni să-și abandoneze fără vreun motiv aparent familia și tribul pentru a colinda fără țintă distanțe de sute de kilometri: ,,to go walkabout“? De ce a trebuit Gauguin să plece și apoi să moară tocmai în Tahiti? Ce-i împinge pe cei ca mine să vânture fără încetare continentele și oceanele? Dăm ascultare, fără să știm, unui mesaj subliminal, care ne răsună fără încetare în ureche: „Găsiți-vă, oriunde și oricum, lăcașul părăsit de strămoșii voștri la începutul timpurilor, căminul ancestral pe care sunteți înzestrați genetic să nu-l uitați vreodată!“

Până la urmă, am descoperit mai multă concordanță cu ideile mele în lumea animalelor, decât în cea a oamenilor. Puii de broască țestoasă de mare abia născuți se îndreaptă invariabil către ocean, deși părinții lor își depun ouăle, pentru a le proteja, în spatele unor dune, de unde țărmul este invizibil. Mai multe specii de anghile și somoni își petrec viața adultă în mijlocul oceanului după ce au parcurs până acolo mii de kilometri de-a lungul fluviilor în care s-au născut, iar către sfârșitul vieții lor reiau călătoria în sens invers, reîntorcându-se la exact același izvor sau râuleț îndepărtat pe care l-au părăsit la începutul existenței. Multe alte exemple pot fi date din viața păsărilor, dar cel mai concludent l-am găsit printre fluturi.

În fiecare an, în decursul a două, cel mult trei zile, la sfârșitul lui februarie, deasupra pădurilor de conifere care cresc la altitudinea de 2500 metri pe platourile vulcanice din zona centrală a Mexicului, se revarsă ca din pământ torente de fluturi viu colorați, dintr-o specie cunoscută sub numele de „Monarh“. Grupați în nori imenși, luptându-se din greu cu vântul care bate continuu în contra direcției lor de zbor, fluturii înaintează cu încăpățânare spre nord, survolând în drum atât lanțuri de munți, cât și deșerturi aride. Această călătorie anevoioasă durează câteva luni, timp în care mai multe generații se nasc și mor înainte ca una finală să răzbată la țintă: coasta Californiei. La începutul lui octombrie, această ultimă generație, ghiftuită peste vară cu nectarul și polenul florilor din poienele de altitudine, folosește vânturile favorabile, cât și cele din urmă resurse de energie pentru o mult mai rapidă călătorie de întoarcere. Ajunși în Mexico, supraviețuitorii, fluturi care n-au mai fost niciodată acolo, își depun ouăle și mor, pentru ca în primăvara următoare ciclul să reînceapă cu noua generație, care-și ia cu aceeași precizie zborul către sanctuarul ancestral din munții Californiei.

Când eram copil, am urmărit de multe ori la televizor seriale de science-fiction care aveau la bază un scenariu identic: astronauți de cele mai diverse rase zboară către o stea îndepărtată ori chiar către o altă galaxie. În timpul călătoriei lor milenare, au nenumărate peripeții și mor rând pe rând cu toții, dar nu înainte de a produce echipaje întregi de copii de toate culorile care să le continue misiunea. Serialele se încheiau întotdeauna cu întoarcerea ultimei generații de supraviețuitori pe o planetă pe care aceștia n-o văzuseră niciodată.

Astronauții trebuiau să folosească hărți și nenumărate instrumente pentru a putea naviga printre stele. Disecții minuțioase ale fluturilor n-au dezvăluit altceva decât minuscule lanțuri de magnetită în interiorul celulelor lor epiteliale. Poate că Monarhii se ghidează în zbor după magnetismul terestru, deși prezența în cantități infinitezimale a mineralului din care chinezii au construit primele busole nu înseamnă neapărat că fluturii le au și ei pe-ale lor la nivel celular, iar, pe deasupra, unde și cum sunt întipărite hărțile lor? Și, chiar dacă astfel de hărți există, imprimate probabil pe lanțurile de ADN, de ce trebuie să zboare tocmai până-n California? De ce fluturii, și chiar astronauții, aleg, în primul rând, astfel de destinații?

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

La un moment dat, a apărut și-n viața mea posibilitatea de a-mi selecta destinațiile. După atâția ani petrecuți pe dram, ajunsesem printre cei mai rutinați ghizi ai agenției Globe și mi se permitea să-mi aleg tururile, așa că am profitat de introducerea croazierelor în programul companiei noastre ca să mă strecor în ceea ce mi se părea cea mai ușoară formă de călătorie: un hotel ambulant, unde te puteai duce la culcare într-un loc, pentru a te scula a doua zi dimineața ajuns deja la noua destinație.

Revelionul anului 1988 (ori să fi fost ’87?) m-a găsit în San Juan, capitala insulei Porto Rico, conducându-mi grupurile de turiști într-un șir de croaziere de lux prin Marea Caraibilor: pasiunea părinților mei de a-și petrece fiecare iarnă la bordul unui vapor de cursă lungă mă molipsise, în cele din urmă, și pe mine.

Aveam motivele mele să-mi aleg croazierele acelea: iama, vremea la tropice e foarte constantă, soarele strălucind cu putere în fiecare zi, arareori umbrit de vreun nor, iar serviabilii stewarzi ai companiei italiene de navigație „Regina“ din Brindisi (compania de la care Globe închiria vapoarele) se agitau atât de mult să îndeplinească orice dorință a pasagerilor noștri, încât mie, ca ghid, nu-mi mai rămânea aproape nimic de făcut.

În ciuda schimbării de decor, nenorocirile mele n-au încetat nici pe mare. La prima ieșire din port, am urmărit sceptic cum un bătrân steward de pe pachebotul nostru, “Regina Caraibilor“, pronostica cu nepăsare durata de viață a clienților mei care tocmai urcau la bord.

Uită-te și tu puțin la tipa aia, m-a tras el de mânecă spre balustradă. Ă-ă… Șapte zile! îi dau șapte zile!

Cui?

Ăleia cu mantoul de vulpe argintie. De 23 de ani urmăresc cum ni se urcă pasagerii la bord. Uită-te cum își ține umerii. Maledetto! Amice, e-adevărat că se ține încă pe picioare, dar, oricine își cară după el umerii în halul ăsta, va da de dracu’ în cel mult șapte zile. Ascultă-mă pe mine.

Mai lasă-mi clienții în pace, Umberto, am răspuns zâmbind și mi-am cercetat cu atenție lista pasagerilor. Asta trebuie să fie doamna Bernstine. Toți ceilalți au și sosit la bord. Ce-ai cu umerii ei? Nu vezi ce zglobie arată? Pur și simplu, aleargă pe strapontină. Maledetto ești tu!

Olicum ai plivi-o, madam Bernstine a ta n-alată deloc bine! mi-a șoptit peltic ajutorul lui Umberto, un taiwanez de abia îmbarcat la Miami. N-al fi lău să-ți plegătești deja un folmulal de constatale a decesului în timpul cloazielei.

N-o duce nici până la sfârșitul săptămânii, a confirmat gânditor Umberto. Fac pariu! Ce mai… O să crape!

O să clape! O să clape! O să clape! mi-a șuierat ca un ecou în ureche ajutorul său, asigurându-mi recepționarea integrală a mesajului lui Umberto și a tuturor reverberațiilor sale.

Pentru un timp însă, doamna Bernstine mi-a răsplătit pe deplin încrederea. Imediat după îmbarcare, s-a înscris la toate competițiile sportive de pe vas: ping-pong, shuffleboard (un fel de hochei pentru pensionari) și înot. În fiecare seară, petrecea câteva ore la discotecă. Mâncam împreună la aceeași masă și ea își căra în farfurie de trei ori mai multă mâncare decât mine. Timp de o săptămână, doamna Bernstine s-a menținut pe culmea așteptărilor mele.

Timp de o săptămână…

Așa că pierderea ei a fost o mare lovitură pentru mine și, pe deasupra, încă un pariu pierdut în fața scrântiților de marinari maledetto.

A mâncat prea mult! A alergat prea mult! a fost verdictul medicului vasului. Prea mult din toate!

N-ați putea să fiți mai precis? Știți doar că firma mea îmi cere să completez un CDTC, formularul special de „Constatare a Decesului în Timpul Croazierei“.

Scrie că i s-a frânt inima, a spus scurt doctorul

Vi se pare potrivit genul ăsta de diagnostic într-un act oficial, doctore? am insistat. Dacă eu scriu că i s-a frânt inima, dumneata semnezi?

Bineînțeles! a dat din umeri. Se întâmplă destul de des. Ai să mai treci prin de-astea, ascultă-mă pe mine.

Prin ce-am să mă mai trec?

Vapoare pe care inimile pleznesc repede.



Nici măcar n-am fost singurul de pe vas prin viața căruia bunica poznașă din Rancho Bemardo, California, trecuse mult prea repede.

Doamna Bernstine n-a venit la concurs azi dimineață, m-a anunțat iritată ultima ei parteneră de shuffleboard. Am fost declarate învinse prin neprezentare. Știi cumva pe unde e?

Sub punte, la congelator. Dar nu puteam să spun așa ceva.

E ocupată, am răspuns. Cu toate pregătirile astea… După-masă, are planificat un zbor cu elicopterul.

Răposatul ei soț era o persoană foarte respectată în industria aerospațială, a aprobat fosta parteneră a doamnei Bernstine. Probabil că-i elicopterul companiei sale.

Compania aceea nu se numește cumva Neptun?

Am scos un telex din buzunar și i l-am arătat:

Aici așa scrie: „Elicopterul turbojet de la Neptun vă va prelua clientul la ora 16 GMT”.

Habar n-am! Un elicopter turbojet! O invidiez… Și când se-ntoarce doamna Bernstine?

Nu se mai întoarce. De fapt, doamna Bernstine începe o altă croazieră, în direcția opusă.

Dar nu vă faceți probleme: lista celor care vor să joace shuffleboard este, oricum, prea lungă. Vă găsesc eu pe cineva la fel de drăguț și de amabil.

(VA URMA)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: