Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.96, 8/2025 ▲▲▲
În România totul continuă să se surpe, în pofida voinței unor oameni cu vocația fundamentală a construcției, ce încearcă solitari să consolideze situația generală. Furturile de patrimoniu nu mai contenesc din tezaurul acela fără de care nu mai însemnăm nici România, nici Europa. Mă gândesc deseori la țara mea ca la o corabie ce se scufundă din motivul că marinarii ce navighează pe timpul înghețat îi smulg scânduri din bord ca să le ardă! Iar de se va scufunda, Doamne milostive!… De se va scufunda!… În Decembrie ’89 România și-a trăit sublimul și e bine să nu se uite. Admir orgoliul, cum detest vanitatea. România orgolioasă a supraviețuit atunci vreme de șapte zile. Vanitatea României ne domină și astăzi!
Vă mai amintiți de Decembrie ’89? Atunci așa a început totul. Cu o răsturnare brutală, îndelung așteptată și obținută într-un răstimp de câteva zile. Căderea unei dictaturi devine completă odată cu ascensiunea democrației. Dar aici, după decembrie ’89 a erupt pe neașteptate ceața! (Revoluția din Decembrie ne-a luat dreptul de a fi robi, îngrădindu-ne în obligația de a fi liberi; ne-a smuls de sub asprimea dictaturii pentru a ne plasa sub fluida dictatură a libertății.
Revoluția din Decembrie ne-a asasinat tatăl dominator; resemnarea românească de astăzi este poate chiar urmarea acelei crime necesare care ne-a desprins cu violență din stagnarea de sine! Sub Ceaușescu declinul era pe undeva înfrânat, astăzi ne prăbușim pur și simplu, ca niște baloturi vii, într-un întuneric dens de destine mortificate). Cauzele s-au rătăcit de efecte, mulțimile s-au spart iar indivizii au pierdut pe drum simțul bunelor alegeri. O vreme am putut spera că intuiția schimbării ne va sfida reflexele dobândite. Din nefericire, exercitarea noilor prerogative ne-a pretins și știința administrării unei existențe cu adevărat libere.
După o jumătate de veac de refuz al normalului, revenim cu drepturi modeste, dar cu obligații enorme.
Navigăm acum, în flota statelor estice, înspre țărmuri ce se îndepărtează de noi. Ne apropiem, distanțându-ne și mai mult de o civilizație ce merita sedusă să ne aștepte. „Unde este locul României în lume?” rămâne pe mai departe o deșartă întrebare într-un moment în care fiecare dintre noi este proprietarul unei părți din întunericul ce ne sfidează pe toți. O țară poate fi încețoșată de slăbiciunile la care a consimțit și pe care le merită.
În România nu mai întâlnești decât nemulțumiți de ei înșiși.
Părem încleiați definitiv în tot ce n-am reușit să înfruntăm și să învingem chiar după ce, în Decembrie ’89, am reușit să înfruntăm și să învingem! Victoriile târzii au costuri mari. Aș fi dorit pentru țara mea o violență mai blândă, ceva în felul unei revoluții de catifea în evenimentele căreia sângele omenesc să nu fi curs. Din păcate, nu a fost să fie așa…
Devine tot mai evident că evoluăm ca destin împotriva istoriei și ca istorie împotriva destinului. România are încă inima despicată. Hamlet al Danemarcei i-a pretins soției regelui fratricid Claudius să alunge din inima de mamă, inima de regină. Avem mai mult decât o simplă datorie în a cere României să se debaraseze de dublul păgubos al pulsului ei, implorând-o să-l izgonească din sânge pe cel ce bate în dezacord cu istoria, dar să-l apere pe cel care, neștiut, hrănește și însuflețește destinul: și al ei și al nostru.
În România pretenția de a trăi civilizat stârnește deruta și apoi mânia neputinței celor din jur.
Subzistă în român ispita delăsării, și acest drept infam odată contestat îi poate stârni nebănuite energii în tentativa de a restabili o situație cu care s-a obișnuit. Dacă ar avea un suflet al ei, România astăzi ar suferi cumplit! Și așa un divorț poate fi întrezărit curând între cei ce o apără de omizi și cei ce o maculează în neștire.
Cineva comenta că românii au comportamentul cărților pe care le citesc şi al filmelor pe care le văd. Dar nici măcar atât nu le mai este la îndemână. Cititoarele Sandrei Brown adoptă un fel de a fi la fel de sumar ca și fanii lui Schwarzenegger. Cum însă iadul românesc continuă să crească în jurul nostru, simplul gest al crucii nu mai e de ajuns.
Trebuie să afirmăm în numele României, dar cu agresivitatea demolatorilor ei, dreptul său de a rămâne curată!
Un alt dezamăgit îmi scria nu demult: “Generația noastră nu va reuși să vindece România!” Atunci, care alta, mă întreb tulburat? Se pare că ne revenim cu dificultate în urma retragerii privilegiului de a ne exercita, în nestingherire edenică, mediocritatea firească. Deliberat ori nu, sub Ceaușescu, ratarea vocațiilor şi descalificarea profesiilor au forjat omul nou, atașându-i caracterul la o spaimă de schimbare nevindecabilă. Ce-a fost mai detestat în România decât competiția și ce a fost mai hulit decât dreptul la diferență?
Spiritul solidar, la noi, se comportă ca un beton care și-a pierdut cimentul.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.96, 8/2025 ▲▲▲
Simt că foarte curând un alt val al nefericirilor publice va izbi devastator în cheia de boltă a unei existențe colective neobișnuite să se întrețină prin forțele ei. Vom reînvia pe pământ românesc și lumea a treia și societatea săracă și poate chiar, dacă ne dăm silința, și o Românie pierdută! Trebuie să ai o nestrămutată credință în justiția viitorului pentru a suporta netulburat ce se întâmplă cu toată România de astăzi!
În țara aceasta doar viciile te mai pot salva, virtuțile te îngroapă!
Asistăm, în anii din urmă, la exhibiționismul prelungit al unui politicianism versat, cinic și ipocrit, cu origini în iconografia bizantină. România pare pradă unui spirit parazitar instalat temeinic pe centura destrămată a moralei politice. Cum istoria nu e prietena nimănui, România se simte nevoită, din când în când, să schițeze un interes pentru schimbare, sub presiunea unei minorități de onoare. Să schițeze, fără a-şi dori mai mult. Marile iluzii, romantismul militant al imaginației românești, au decăzut, la rândul lor, în pasivitate.
Clădim acum, deloc agale, mecanismul derutării spectrului întreg al speranțelor noastre. Tezaurul moral național e golit.
Lumea românească se dă în vânt să se asemene prin stupiditatea încercării de a acumula, peste noapte, averi imposibile – căci în România a te îmbogăți peste noapte este visul tuturor proștilor României, care nu este totuși o țară de proști! Clasa politică pare a fi și hotărât să-și apere cu unghiile lăcuite nu meritele ori talentul, ci defectele teribile ce au propulsat-o acolo unde n-ar fi trebuit să ajungă vreodată…
Dar cum să îi vorbești poporului înșelat despre înșelătorii ce i-au sedus nu inima, ci naivitatea sa viscerală?
Ceea ce mă contrariază, mă descumpănește de fiecare dată când aleg să continui scrierea acestui neînsemnat eseu, este motivul pentru care România a devenit, într-un interval atât de scurt, o țară locuită atât de neglijent ori atât de nesolidar! Sunt destule voci ce pun această stare de lucruri în sarcina guvernării. Mă întreb dacă n-ar trebui mai degrabă să ne preocupe contrariul. Culpa guvernanților rămâne proporțională cu vina guvernaților de a se lăsa conduși fără împotrivire înspre catastrofele evitabile.
Pe un zid de lângă Televiziune a supraviețuit, o vreme, un graffiti cu mult tâlc: „Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită!”
Ceva mai târziu cineva a șters cu var acest adevăr prețios. Dar dacă românii nu merită să trăiască decât ce-și fac cu propria mână, România ce vină are? În generalitatea lor deconcertantă, românii rămân extrem de diferiți. Sute de mii dintre ei domiciliază pe termene mai lungi ori mai scurte în hotelurile penitenciare ale Statului, alte sute de mii își pierd zilele în sălile tribunalelor, în căutarea oarbă a unor drepturi indefinite. O mică armată şi-a ales profesia străzii – cerșetorii, copii vagabonzi, șuții, prostituatele.
Procente și mai însemnate revin românului arivist, masă lâncedă a birocrației, unde ochii înecați în grăsime, obrazul fălcos și burta revărsată fac uniforma breslei.
Urmează fracțiunea lucrătorului urban, expert în subitilizări, în chiul și în furtișaguri, menținut în inferioritate prin efectul unei deprofesionalizări îndelung exersate. Muncitorul român continuă astfel să nu prospere, ci abia să subziste. Etica sa este mereu una ezitantă, inoportună, nesigură. Am lăsat deliberat la urmă categoria activă, clorotică, brutală, întrepridă, în care două subclase: a buticarilor și a bișnițarilor, interpretează febril, la două mâini, aria capitalismului de ocazie! Iată-i zbătându-se de ceasul morții să cumpere ieftin și să vândă mai scump, să trișeze și să speculeze, într-un spasm necontrolat.
Internaționaliști mărunți ai profitului, noii îmbogățiți n-au timp să aștepte, ei se înghesuie cu o ofertă scheletică înaintea buzunarului sleit al românului de păcălit, pierd, câștigă, într-un bilanț, aiuritor; până la urmă nu contează decât numele câștigătorilor, nu și numărul victimelor.
Dar nici ei nu pot aduce României prosperitatea așteptată. Prezentul nu le datorează nimic, viitorul nici atât, iar trecutul ne aminteşte tuturor că departe de a evolua, pătrundem resemnați în vremuri identice. Și atunci cu ce pretenții să mai scrutezi condiția guvernelor coruptibile, care, în felul lor, îi iubesc prea mult pe cei de jos ca să-i mai poată părăsi vreodată? Guvernanții noștri au pe chip masca hâdă a guvernaților noștri. Răul de Jos face oriunde o temelie trainică celor de Sus.
Nu Ceaușescu trebuia împușcat în ajunul Crăciunului din decembrie ’89, ci dezonoranta înclinare a românului de a se ascunde sub travestiul disprețului ori urii de sine.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.96, 8/2025 ▲▲▲
O schimbare izvorăște din voința refuzului a ceea ce nu ne ajută să devenim. Nu de viitorul continuu mă tem, ci de cel imediat, de clipa aceasta de peste patru ani în care aproape douăzeci de milioane de români rătăcesc la întâmplare, dar nu întâmplător, pe străzile unor biografii pustii , la capătul cărora le ies continuu în cale cămătarii puterii ca să le ofere criza lumii lor pe un preț de nimic!
Nu există rău mai mare decât acela pe care o națiune și-l face singură!
Istoria modernă a a României este o colecție de ingratitudini. Adevărații eroi ai ultimei sute de ani au fost îngropați necunoscuți. Ce similitudine tulburătoare cu anii postdecembriști când canaliile fostului Regim s-au pus imediat pe lucru și au înșfăcat, din nou, puterea în statul român! lată de ce și astăzi, răsfoind cartea de istorie a neamului, mă cutremură densitatea falsurilor pe care le conține. Panteonul României să nu mai adăpostească, oare, decât osemintele marilor impostori? Indignarea, ce împlinire fericită a neputinței de a clădi un adevăr pe pământ! Cinci ani au trecut de la Revoluția din decembrie și nici măcar un singur istoric nu s-a încumetat să îi scrie letopisețul! Populația umilă refugiată sub acoperământul României nu mai are simțul măreției supreme.
Coborâm convinși costișa istoriei în timp ce alții o urcă!
Scriind aceste rânduri – unele peste altele, banale zădărnicii! – mă simt nedreptățind! Oare eu însumi am dat tot ce am avut averii românești? Oare chiar am iubit cum merita biata țară rănită? Dar vine apoi o voce care mă întreabă, perfid: “Și dacă Răul e necesar? ” Lanul de grâu se înclină sub vânt ca să îi reziste! Opoziția la constrângerea Răului poate distruge chiar idealul căruia i se dedică.
România din mine îmi permite cu nesăbuință să-i caut, dar să îi și găsesc, o similitudine forțată în lumina României adevărate.
România ar fi putut fi mai dreaptă, mai cutezătoare, mai generoasă, mai prosperă și mai curată, deși nu este. Orânduielile nu îi sunt nici generoase, nici cutezătoare, nici drepte. Sunt tot ce s-a putut, un echilibru precar între ideal și ireal, între neputință și prepotență. Mi-aș fi dorit să mă trezesc într-o dimineață într-o Românie perfectă, ori într-o Românie absolut fericită!
Ţări fericite nu există pe lume, doar popoare convalescente într-un timp în care biologicul le consumă.
A-l domestici, biologicul, la modul cel mai general cu putință, înseamnă a îndrăzni să ctitorești o civilizație. Avari ne dovedim când ajungem să risipim! Vai! România nu-și poate odihni sufletul! De abia o mai respir în praful spulberat – pământul mort al cerului ei! Cum între timp mileniul nostru a ajuns la capătul cursei, îl va înlocui cu nonșalanță un altul ce poate va fi și mai istovitor de trăit. Părem stigmatizați. Pe zidul casei noastre a și fost scris: „Mane, Tekel, Fares!“ A rămâne demni înaintea sfârșitului înseamnă a ști cum să străbați calea tot mai scurtă care duce la el.
Omenirea însăși îmi pare tot mai mult o Românie pierdută!
Puterea sa modelatoare are mâna pe bici. Nenorocirile au și încercuit-o metodic și o cometă i-ar putea întrerupe oricând un vis dumnezeiesc transformat în coșmar. lată ce suntem, prin exercitarea oarbă a neputinței, minusculi clești ai unor crabi deja morți, vegetație putrezită, turbă și petrol și cărbune… Inexorabila cădere a omului e izvor de fosilitate. lar realitatea ne îngroapă cu cenușile ei.
Un lucru rămâne sigur: alungați din rai, de se vor lăsa izgoniți și din istorie, oamenii nu vor mai putea învia a doua oară pe un același pământ!
România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a opta
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
