România pierdută (VI) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.94, 6/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!

Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.

Voievozii români n-au creat instituții. Problema construcției într-un stat locuit de indigeni cu spirit alogen pare insolubilă. Am crezut o vreme că românii nu au să-și reproșeze inferiorități relative înaintea străinătății. Astăzi ezit să rămân aici! Românii respiră eșecul prin toți porii. Tânguiala lor proverbială – zisa doină a sufletului românesc! – nu e decât o odă dedicată neputinței de a imagina satisfacția, succesul senin, bucuria și meritul propriu. Pentru un român, totul devine limpede când alții vin cu ideea. Basarabia, în ’91, a fost pierdută nu din calcul greșit, ci din criză de fantezie. Un laborios efort imaginativ ar fi prefigurat înaintea românilor slăbiciunea extremă – dar temporară – a celor ce i-ar fi putut împiedica să își reîntregească Statul. Occidentul, cu ochii pe Moscova îngenunchiată sub puciul bețivilor, ar fi permis să treacă aproape neobservată unirea fulgerătoare a celor două Românii. N-a fost să fie așa și pentru motivul că românii întrevăd mai repede răul pe care li-l pot face alții decât binele pe care și-l pot face singuri! A imagina, înseamnă a atenta la autoritatea destinului. Imaginația înseamnă deja un drum străbătut chiar din clipa în care ai hotărât să-l parcurgi. Popoarele imaginative au ca aliat viitorul. Românii par bătrâni de prea lunga lor copilărie. Întârzierea în adolescență poate fi costisitoare când visarea nu se vrea plasată în act. România a învățat să ezite și ezită de câteva sute bune de ani. Cine a scris vreodată istoria ezitărilor sale? România nu participă la competiția vremurilor. M-a dezgustat dintotdeauna ambiția înzidită a românilor. Încearcă doar să le-o înflăcărezi cu ideea schimbării! “Da, dar …!” e tot ce obții de la ei. Lume simulantă, adăpostită dacă nu refugiată în propria-i timiditate, chiar frică, România nu pretinde decât să i se îngăduie să existe. Însă neputința generală a românilor nu mai îngrijorează pe nimeni.

Faptul că nu putem va provoca, în schimb, mânia puterilor altora. Diplomația românească a contat strategic pe politica dublei neputințe, a noastră și a lor! Ei să nu poată pentru că oricum noi nu putem. Nu există, cred, serviciu mai umilitor în slujba statului decât acela al penibilelor negocieri între refuzul de a trăi al românilor și refuzul de a nu ne lăsa să trăim al străinătății. Mi l-am imaginat dintotdeauna pe Titulescu o figură tristă. Trimis să ne reprezinte în aula diplomatică, el a blufat continuu, riscând să înfrunte ignoranța europeană, în ceea ce ne privea, cu măreția fictivă a unei Românii ce vrea să renască. Nu România a amenințat cu sancțiuni Italia lui Mussolini, cu prilejul crizei abisiniene, ci Titulescu! Urmarea ne e cunoscută. Îndrăzneala exemplară i-a fost admonestată la întoarcerea acasă! Dar nimic de mirare într-o țară unde mediocritatea, asumată preventiv chiar și de cei mai deștepți, a devenit o uniformă națională.

România nu are prieteni, exprimă aproape un truism. Are, în schimb, dușmani intratabili. Rusia ne urăște în reflex. Ucraina se simte provocată de pretenția nerostită de a ne apropia Bucovina. Bulgaria mârâie când gândește numele Dobrogei, dar nu are fălci pentru România. Ungaria este singura sinceră atunci când nu ascunde că așteaptă cu înfrigurare să ne vină de undeva sfârșitul. Mai rămâne Serbia, ea însăși în căutare de amici, într-o urgență ce o depășește pe a noastră. Și Grecia… Diplomația românească n-a valorificat destul criza macedoneană. În anii războaielor balcanice, rolul de arbitru al României a fost abandonat, cu nesăbuință, în favoarea celui de profitor. O eroare teribilă! Tot ce am luat atunci, aveam să înapoiem mai târziu. Ar fi trebuit să nu pretindem decât respectarea statutului nostru. Astăzi, Grecia e singură în Balcani. Turcia o detestă. Bulgaria o hărțuiește cât poate. O axa Atena – București, chiar un isoscel împreună cu Belgradul, iată ce n-ar trebui pierdut din vedere. Nu facem totdeauna plozi cu cei pe care-i iubim. A comite politică înseamnă a negocia nesincerități și a accepta compromisuri. Dar una este să cedezi ca să primești ceva în schimb, și alta e să renunți la ce-i al tău fără a obține nimic! În viața particulară, românul dă de la el ca o femeie focoasă, dintr-o mărinimie cel puțin suspectă. Căci o generozitate astfel exprimată e apreciată ca o prostituție non-profit… Înțelepții națiunii ar fi trebuit de mult să întocmească un catehism al supraviețuirii României care să înceapă cu fraza: „Totul să ne fie la îndemână pentru ca România să fie cu putință! „. „Nu avem idealuri! veți clama, în afara surogatelor din import”. Așa este! Țara aceasta s-a lăsat cu ușurință călărită de ismele lumii întregi. Multe din vedetele obosite ale mapamondului vin la cură geriatrică aici, unde sunt primiți cu pâine și sare pentru că, în ochii românului umil, ei reprezintă performanța inaccesibilă! De altfel, imaginea diurnă a fantasmelor de consum în România de astăzi este una de râsu’ – plânsu’! Cerbul de aur, Festivalul de la Mamaia, Michael Jackson, trioul Țurcașiu – Groza -Roșoga, paradele înșchiopate de modă, emisiunile de hârtie creponată ale televiziunilor inutil independente, totul urlă la spectator: „Imbecilule! ” Dar el nu aude, nu vede. Cu gura căscată la Dallas, la Dinastia, la Sclava Isaura, la Mala Mujer, rumegând zilnic rubrica de colportări rușinoase dintr-o presă lipsită de distincție, el se adapă cu o pasiune ridicolă de la reclamele de limonadă ale unui prezent cu adevărat insipid. România rămâne și pe mai departe o țară indusă! Marile curente de aiurea, cândva înfloritoare, acum istovite, își trăiesc o a doua tinerețe în Romania, ca într-un soi de periferie. Gustul public e profund pervertit. Superficialul, artificialul, grandilocventul, grotescul, totul se vinde la cozi lungi. Marfa cu termen depășit ne încarcă frigiderele, look-ul uzat al străinătății continuă să ocupe fotoliile de onoare în inima căzută a românilor. În puține societăți se consumă mai mult kitsch pe cap de locuitor ca la noi. Poate doar Italia cu ale sale Ambre, Karaoke, Guadalupe, Bim-bum-bam, ne lasă în urmă!

Afirmam la începutul acestui capitol că România nu are prieteni. Într-o Europă asediată de presimțiri sinucigașe nici un stat nu mai are prieteni, numai aliați îndoielnici. Platoul bătrânului continent se fărâmițează continuu și fracturile nu ocolesc instinctul solidarităților naționale. Dovada? Cehoslovacia s-a și precipitat să cadă în binomul mult mai vulnerabil al Cehiei și Slovaciei. Iugoslavia devine sub privirile noastre o rană monstruoasă a septicei politici europene. Bărbații lumii dezgroapă armele străvechi și amenință familia omenirii. Se resuscită războaie antice, Sparte, Atene, se vor înfrunta, se vor distruge din nou, la capătul acestui mileniu ce nu ne-a ajutat prea mult să ne intuim condiția pascaliană de trestii gânditoare sub stele. România nu are prieteni. Puterea în România nu a fost nicicând prietena României. (Poporul însuși nu îi mai este prieten.) Înăuntrul, ca și în afara ei, a și fost lansată o cursă între cei ce o mai pot salva și cei ce îi vor da lovitura de grație. Iată până unde ne-am lăsat împinși, până unde am ajuns! Ceva va trebui să se unească pentru a ne proteja de rătăcirile vechi. Degeaba avem la îndemână libertatea însingurărilor noastre atomice dacă nu ne asigurăm și libertatea dreptului de a clădi împreună! Dacă un stat, înaintea ruinei, mai poate fi salvat prin dictatură – nici o dictatură nu controlează ceva sau altceva, ci mereu totul! – democrația, în schimb, nu mai poate fi susținută decât prin credința că solitudinea intereselor o poate pierde iar solidaritatea lor o poate mântui. Solidaritatea aceasta – chiar liantul care ține piatra în temelie, chiar contractul ce pretinde consimțământul părților pentru a reuși în numele tuturor, e ca Mănăstirea de la Curtea de Argeș. Până nu ne vom înzidi de bună voie în destin nu vom reuși s-o sfârșim!
 

„Spune-mi ce faci ca să-ți spun cine ești!” După Revoluție, zeci de mii de români au vizitat Stambulul, doar câteva sute Parisul! Opțiunea spontană ne va da continuu de gol. Ca români, am ales întotdeauna împotriva noastră, aproape întotdeauna greșit. Avem faima unor gafeuri europeni redutabili. Eroarea gravă, imorală, sordidă, ne seduce, ne atrage, nu i ne mai împotrivim cu nimic. Greșelile românilor sunt chiar biografia lor. „Din greșeală în greșeală, spre victoria finală!” ei au spus-o. Cea mai gravă a acestui veac au comis-o după Revoluția din Decembrie. Am risipit atunci o șansă nerepetabilă, aceea a unei unanime recunoașteri a efortului românesc de supraviețuire! Au urmat apoi erorile, compromisurile. Meritele ni s-au șters curând… inutilă, mărturia jertfelor… Am păcătuit mergând pe o cale greșită. Dezgustată, Europa ne-a întors spatele. Declinul ni s-a accelerat. În afara inconștienței abundente, seceta e deplină. „Să ne apere, de noi înșine, alții dacă noi nu putem” rămâne toată filozofia noastră. Noua ordine seculară a lumii ne va găsi printre recalcitranții ei. Dumnezeu ne mai este fidel. Noi nu suntem. Existența românească denotă o fragilitate, o îndoire de sine, ca și cum și-ar consuma realitatea în impostură.

De aceea și greșim atât de fără vindecare. România rămâne încă tranzitul de o viață al românilor vagabonzi.

 

La 116 ani de la Declarația de Independență a României, aceasta tot nu are o memorie a democrației! În România încă nu există contract care să funcționeze, nu există structuri care să o susțină, există în schimb ignoranță și turpitudine. În România nu avem cu adevărat parlament, guvern, președinte și aproape că nu mai avem un popor, ci o populație agitată, inhibată, necoezivă. Consecința imediată – unica autoritate rămâne cea a corupției! Națiunile n-au medici, doar profeți. Cu atât mai puțin ispititoare poate fi și încercarea de a desena un viitor pentru România.

Recunosc, sunt rare punctele de sprijin pentru un proiect optimist. Și totuși, nu pot să cred că am epuizat răbdarea Creatorului care ne-a gândit români pe acest pământ. Între indecizii înțelepte și decizii imprudente, puterea în România alege să se retragă în propriul său mormânt.

La 1848, în Țările Române, o regie sinceră, deloc spontană, dar cu accente eroice, a pus la cale o răsunătoare reușită franceză, revoluția însăși! După 1877, formarea Statului Unitar a coagulat o experiență bismarckiană. Malraux spunea undeva că nu există originalitate care să nu fi trecut cu tălpile goale pe căile cu spini ale imitației. A  urmat perioada hohenzollernă în care am asimilat manierele Europei regale. La 1918 ne-am întregit ființa națională, românii consumând o epocă a gloriei, geamănă celei a lui Cavour și a lui Garibaldi, care însă nu a durat prea mult. După care a venit dictatura! Dictatura vodevilică a lui Carol Caraiman, dictatura autarhică a lui Antonescu, dictatura bolșevico – evreiască a lui Dej, dictatura sardanapalică a perechii Ceaușescu… La 22 decembrie ’89, o minoritate a poporului a aruncat din șa tirania imundă, fără a îi substitui ceva mai durabil. Astăzi, noi, românii din interior, parcă nu mai îndrăznim a ne trăi timpul!
 

Popoarele se alcătuiesc, ca operă, exclusiv în expansiunea lor. Fiecăruia i se va cere, pe rând, să își achite datoria către rasa ce așteaptă înzestrarea de speranță ce i se cuvine. Sunt popoare ce nu și-au plătit nicicând datoriile. Altele și le plătesc în tranșe. Altele au devenit insolvabile chiar de la sosirea pe lume. Africa datorează omenirii viitoarea sută de ani. România datorează Europei câteva zeci de decenii. În decembrie ’89 a restituit o rată importantă. După care nu a mai achitat nimic în contul creditului ce trebuia onorat. Dimpotrivă, ca un făcut, tot Europa e solicitată să întrețină România! Cu toate astea, românul continuă să creadă că trăiește într-o țară bogată. „Suntem bogați” sună pe undeva „Suntem orbi!” România rămâne numele unei existențe cuminți, ațipită pe uluitoare intervale de ani. Un sondaj european ne-ar dezvălui ce puțin contează astăzi emfaza patriotică. Dar România este una, după cum a dat-o Dumnezeu, și alta în capul românului. Noi, românii, suntem încă un trib iluzionat. Ficțiunile inepuizabile fac certificata noastră bogăție națională. A ne linguși soarta e tot ce facem. A ne amăgi, asemenea fetelor bătrâne ce își îngroapă ridul feței cu fard de un deget, e tot ce ne pricepem; a pretinde altora respectul pe care nu ni-l acordăm noi înșine, e tot mai puținul cu care ne hrănim vanitatea. De-am arunca o privire în oglinda de fum a popoarelor am avea ce vedea! De sus și până jos, pe o verticală dealtfel scurtă, România își exhibă prezența nevolnică. Zguduită de febre, încercănată și adusă din spate, cu obrazul scofâlcit și gura amară, România s-a lăsat izgonită din propria-i stare de sine. Frontierele îi ascund nefericirea, neputința, mizeria, setea, foamea și frigul, dincolo de care un străin prospectiv ar descoperi o țară bolnavă, dacă nu o țară pierdută. Nu e singura, dar cu ce folos? Medicul nu sosește oricum neplătit. Și tot ce a mai rămas de amanetat sunt puținele vestigii ale unui popor cu o biografie totuși de două milenii, însă și ele sunt comercializate pe te miri ce și cu totul la nimereală: icoane, tapiserii, tablouri, marchetărie, carte rară, decorații, monezi. Totul ni se scurge printre degete luând calea colecțiilor secrete… E ca și cum am obliga România să-și vândă verigheta! Doar că noi, românii, am și făcut asta. Pentru a ne mai salva o dată, iată, România se jertfește fără a ne-o mărturisi. Până la urmă, toate au un sfârșit. Nu departe e ziua în care mama va deschide poarta și va spune fiilor ei risipitori: „Plecați!”
 

O observație pătrunzătoare a lui Eugen Ionescu: „Marx se înșela; invidia și orgoliul, în aceeași măsură cu foamea, sunt forțele pasionale ce explică acțiunile omenești, istoria întreagă, căderea…” Invidia și orgoliul – mai bine zis, vanitatea – par a fi rămas singurele bogății inepuizabile ale răului destin al națiunii române!

De la o vreme, România se arată tuturor insolată de un soare ascuns! Luciditatea i se clatină pe picioare. Lumina zilei o orbește, iar întunericul o ascunde de ea însăși. Să doarmă, doar să doarmă, este dorința ei… Contează imprudent pe coagulanții verificați: cultura, limba, sentimentul apartenenței, armături fragile pentru a susține pe termen indefinit gelatina națională. Ar avea mai degrabă nevoie nu de etalarea însușirilor generale, ci de întemeierea promptă a instituțiilor. În materie de ctitorie a statului de drept, am mai spus-o, ziditorii noștri voievodali nu au ridicat decât mănăstiri. Cât încă în paradisul său sumar românul nu se simte asigurat decât prin bunăvoința celui de Sus, îi ajung și armele tradiționale, numai că resemnarea, moliciunea, îngăduința nu au câștigat un Austerlitz niciodată. Consecvent în retragere, fatalist și înnourat, omul de lângă noi dă multora impresia că nu face, dar că se lasă făcut! În astfel de momente, dușmanii săi naturali îl pot surprinde cu scutul căzut, și atunci a-l scoate din lume e o bagatelă. România nu se teme destul de o Europă capabilă să își abandoneze iluziile ce se opun intereselor ei. În cultura acesteia din urmă, abisul ori nu este, ori devine o nemărturisibilă prăbușire. (Prăbușire care în România se aseamănă cu o trainică suspendare.) În ritmuri diferite, România și Europa se caută una pe alta, fie prin întinderea palmei, fie prin strângerea furioasă a pumnului. Europa amenință România prin neînțelegerea de care dă dovadă. România replică timid, trimițându-și progenitura să învețe englezește după ce abia a dezintoxicat-o de limba rusă. O nouă scară a valorilor e proptită la gura raiului și românului i se spune: „Coboară!” Și România se supune, coborându-și trupul în Europa, dar nu și sufletul. Acest trup va fi european doar pentru a împiedica Europa să i se urce la suflet! Și atunci de ce să ne mai mirăm că în România lucrurile merg altfel decât în toată Europa? O țară, un popor, o limbă, totul e numai unul și nu mai mult. Monolitismul românesc e profund natural și nu va putea fi spart curând. Riscurile rămân. Voința alienată a unei națiuni ar putea fi mai ușor capturată. Trebuie să deschidem încet – încet ( sau poate repede – repede) drumul spre diferență! Trezită brutal de lovitura de măciucă a viitorului, România se va vedea obligată să dovedească puterea de a-și apăra orice drept și afirmarea acestei puteri ar putea fi chiar discursul românesc adresat Europei. El pretinde să fie demn, concis, temerar și temeinic. Acum, când criza mijloacelor de a ne menține spiritul intact ne umilește profund, la ce bun să mai urmăm îndemnurile politicii bizantine? România poate alege încă binele după care tânjește de mult. Să îndrăznească numai să rostească ce dorește să fie…

Dimineață de dimineață, aici, la paralela 45, o țară mică, istovită de încercările la care o supune destinul, se ridică de fiecare dată din genunchi și continuă…

 

După cinci ani de neîntreruptă pângărire a căminului național doar cerul ne mai rămâne curat. Din păcate, cerul singur nu ne mai poate salva.

Într-o seară, întorcându-mă din Ardeal (o Românie încă mai pură, mai puțin dezonorată decât cea din câmpie) am văzut câmpurile acoperite cu înfricoșătoare cruci negre, care, ca la un semnal, s-au ridicat în văzduh. Pe neașteptate, s-a făcut frig și beznă, un întuneric greu și saturat de presimțiri. Am auzit o voce de lângă mine: „Dau foc ogoarelor nelucrate!” De la fereastra prăfuită a trenului se putea observa până foarte departe teritoriul pustiit de indolență al românilor.

Dacă și țăranii își abandonau țara, era grav. Bălării, ciulini, mocirle, stuf, piruri sălbatice, un fluviu larg, până la orizont, de paragină în care mai răsăreau din loc în loc insule de lucernă, de grâu pipernicit, de porumb bolnav de ciumă, de flori ale soarelui cu chipuri lugubre. lar între ele, satele moșnenilor acestei Românii încă prea puțin fericite. La un moment dat norul zburătoarelor s-a ridicat din nou de pe huma pustie și a acoperit orizontul cu un cearcăn înfiorător.

O seminție rău prevestitoare de ciori uriașe se întorcea sătulă, în amurgul unui veac pe sfârșite, la cuibarele de sub cer. Sau poate că erau lacrimi monstruoase, coborând pe obrajii românilor demisionari lințoliul gros al refuzului de a iubi România?

 

Comunismul originar a fost o conspirație pusă la cale de către cei ce au aspirat să opună egoismului autoritar, totalitarismul egoismului! Între 1871 și 1990 s-a consumat o întreagă tragedie a utopiei lui. Dar în România nici măcar de comunism iluzionar n-am avut parte. Am avut în schimb de suferit invazia unei armate de epigoni semidocți și sanguinari, care după ce au arat cu tunul fragila frumusețe a pământului românesc, au lăsat în urmă deșertul unor fapte lipsite de libertate. Revoluția din Decembrie nu a clintit din loc clasa culpabilă, ci a împins-o, delicat, un pic la o parte. Asistăm de peste o mie de zile la spectacolul revenirii ei, dar nu pe calea căinței, ci pe cea a revanșei. Au ajuns din nou împreună, tovarășii de mai ieri, și vor mai supraviețui mult într-un stat încă larg pentru toți. O nouă confrerie perfect satisfăcută, de sorginte nomenclaturistă, își va desfășura sub ochii flămânzilor recepțiile mondene, vom avea curând și o clasă de mijloc și un lumpen al nostru și o supă a săracului și balurile carității și chiar și mecenații noștri analfabeți. Dar pentru ca o societate să existe, statul trebuie să existe mai puțin! Statul român, însă, nu obișnuiește să cedeze dreptul de a exercita dictatura arbitrariului său. „Mai puțin Stat și mai multă Societate” nu ar trebui să fie doar formula democrației europene.

Dar cauza României nu trebuie considerată pierdută. Cercurile nenorocirii ce se închid succesiv în jurul nostru mai pot fi sparte. Acum și nu cândva, s-a dovedit mereu o alegere grea pentru această țară care s-a obișnuit să aleagă cândva, care a ales să fie liberă, prosperă, fericită, cândva! Libertatea cândva și nu acum ne-a costat și ne va mai costa încă. Infinitele amânări au moleșit până la urmă sufletul românului, l-au acomodat cu așteptarea și nu cu acțiunea. A acționa așteptând a chemat fatalitatea pe urmele noastre. Ezitarea dezvăluie întotdeauna o fisură a credinței. Dumnezeul nostru e tot una cu cel al octogenarului Eugen Ionescu: „Ajută-mă, Doamne, să cred în Tine!” Fă, Doamne, și minunea ca românul să creadă în Tine! Dar Dumnezeu cumpănește, ezită, amână, se comportă ca un român de Sus, cu micul dumnezeu de Jos, care este românul. Degeaba facem semnul crucii peste o inimă ce așteaptă continuu dovezi. A crede în tine însuți e credința în Dumnezeu! Noi suntem El în infinitul mic al atotprezenței acestuia. A nu crede în Dumnezeu înseamnă a nu percepe ori a nu mai recunoaște în tine chemarea universală. Aștrii se înșiră – și nu se deșiră – pe firmament într-o ordine în care nu există abateri. Întâlnirile cerești au precizie absolută. lată pentru ce contrariul credinței nu poate fi decât o sursă a anarhiei. Necredința dizolvă sori, antrenează derapajul planetelor. Cred că prima lege a universului este credința în unitatea și armonia lui. De origine misterioasă, credința rămâne o continuă orientare a creației înspre creatorul ei. Prea mulți au căutat unde nu trebuia semnele fosile ale dumnezeirii. În felul lor, românii sunt bastarzi ai inconștientului. Când existența li se adresează, nu rațiunea îi răspunde, ci vocea răgușită a impulsului originar.

Atât de asemănător copilului ce își sfărâmă jucăriile, românul nu știe nici el mai mult. Demontarea românească a ființei n-ar fi fost poate niciodată dusă până la capăt dacă România nu ar fi avut prea multe biserici pentru prea puțină credință. Când vorbește de Dumnezeu, românul caută mereu cu privirea în sus, în loc să-L găsească în sine!

Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a șasea

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: