Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.92, 4/2025 ▲▲▲
Un stat care nu-și respectă contractele este pierdut. E și cazul României, unde contractul între Revoluţie și Puterea ce i-a urmat a fost încălcat! La noi nu mai funcţionează de mult contractul dintre promisiunile guvernanților şi îndeplinirea lor, între adevăr și ocrotirea lui scrupuloasă, între cauza națională și efectul absorbirii ei în contul unor interese de grup.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.93, 5/2025 ▲▲▲
De fapt, ce mai funcționează în acest stat în care o dezintegrare metodică a atins până și structura autorităţii consimţite a unei națiuni ce trage din greu să se mențină în normalul lumii? Și mai ales cui datorăm această dramă ce ameninţă să devină o tragedie? Desigur, după decembrie ‘89, purificată prin tot sângele scurs în numele unei libertăți îndelung așteptate, speranţa românească și-a deschis precipitat aripile, fără a se putea desprinde de pământ. E adevărat, o vreme ne-am temperat iluziile prin exerciții de prudenţă și pofta de schimbare prin spaima de ea, dar astăzi România nu dă semne că dorește să meargă până la capăt pe drumul deschis de revoluţia ei.
Privită prin lentile ontice, România pare un arhipelag de insule târâte într-un război fratricid şi asta într-un moment în care ar fi trebuit să înfrunte solidar sfidările unui fenomen revizionist al cărui nerv ațipit tinde să se trezească. Eu cred că suntem un popor nu lipsit de profeți, ci numai un popor care nu-și urmează profeţii. Dar dacă unui străin România îi pare a fi o lume a reflexelor dubioase, românului ţara îi pare o familiară străinătate! Cât încă nimeni în România nu încearcă să-l respecte, să-l stimeze sau să-l iubească, românul se simte un metec la Atena, ori, și mai rău, un hilot la Sparta, și până una alta nici un Pericle ori Solon nu apar ca să-i afirme demnitatea și drepturile. România, monarhie epigonică vreme de un sfert de veac: comunismul a luat-o captivă cu maximă ușurință – descoperind facil, dar și oriunde, complici – pentru a o transforma într-o republică roșie sub sceptrul căreia aproape că am reușit să sucombăm ca orgoliu!
Din fericire, în câteva zile numai, suflarea tânără a unei generații obediente a reușit să răstoarne Bastilia ceaușistă. Ce a urmat acestui 1789 al României se cunoaște deja… Cinci ani mai târziu am devenit și mai mult o mulțime și mai puţin un popor. Câteva sunt contractele pe care orice națiune le respectă ca pe lumina ochilor: limba, teritoriul, cultura, sentimentul apartenenţei. La noi, în aceeași limbă comunică între ele interesele adverse. În plin deșert politic românesc nu mai apucă să înflorească decât scaieţii și mărăcinii. Etica grădinii e sabotată și voinţa haitelor impune încă legea în România. Ne-a mai rămas drept capital, viitorul. O mie de drumuri duc la nefericire, numai unul – la evitarea ei!
Invitat să prefaţeze ediţia a IV-a a Schimbării la faţă, Cioran adaugă, spășit: „Nu mă regăsesc (în acest text) deși îmi pare evidentă prezența isteriei de atunci!…” Cincizeci și opt de ani au trecut de când schimbarea la față a României nu s-a produs. România rămâne încremenită în propriul ei proiect, propria sa solitudine. Ea pare a fi fost depusă într-un congelator ca pentru a dovedi că și fără schimbare se poate supravieţui. Dar dacă Cioran caută zadarnic măreţia în fapta popoarelor mici, eu găsesc în temeiul acestei căutări sursa rezistenței la destrămare. E ușor să respingi ispita neantului când te naști rus, englez sau german. Civilizaţia remobilează continuu prezentul cu obiectele unor folosinţe ce adesea se arată de lungă durată. Popoarele cu istorie au mai multe vestigii decât cele fără de ea.
Istoria conţine în sine o afirmaţie ce pretinde dovezi. Louvre este o dovadă de istorie pentru Franța. Grecii când își sapă o pivniță, dau de istorie. Noi săpând Canalul am dat de absurd! Pentru istorie, România continuă să fie o țară mijlocie. Gânditorul de Hamangia a fost găsit aici, ca și Cloșca cu pui. România și-a secretat perla într-o scoică necunoscută. O căutăm la rândul nostru, atrași pe piste false. Un Xenopol, un Iorga, un Pârvan, în explorarea înverșunată a ceea ce ne era cu obstinație refuzat, au creat ficțiuni.
În anii ’80, protocroniștii autohtoni au identificat arhitectura barocă, nu-i așa, cu aceea a bordeielor românești. Astăzi, în urmă acestei atât de nesincere, de false împătimiri naționale, nu a mai rămas aproape nimic, cel mult rizibilul. Evocându-l, a câta oară, pe Emil Cioran, încerc să înţeleg pentru ce a ales să trăiască și pe mai departe în Franța, după ce România i s-a deschis. Poate din teamă că nu ar mai fi putut-o recunoaște, îngropată cum era sub disimulările ei. Cioran a simţit că România nu zboară, dar mai ales că sufletul său de autoexilat nu se mai poate alia cu o concentrare atât de trainică a absenței din lume.
De altfel, nici patria lăsată în urmă nu l-a dorit prea mult. Se confirmă încă o dată proverbul că nimeni nu e profet în ţara lui, în această dragoste antagonică între Cioran şi România. România rămâne și pe mai departe, pentru conștiința înlăcrimată, un infern Zugrăvit. Aici nimic nu se mai susține, în explorarea echilibrului apollinic, în transparenţa tulburată a unei existenţe colective a cărei agitaţie ar putea fi ridicolă dacă nu ar fi de deplâns. România e trasă simultan în peste douăzeci de milioane de direcţii de către încercarea solitară de a supraviețui, în pofida uraganului ce o bântuie. Secetele ei sunt mereu tumultoase. Zidurile credinței nu mai contenesc să se năruie, iar surpările cotidianului se ţin lanț. Zi după zi și noapte de noapte, îi mai cade în genunchi câte un suflet, îi mai moare o casă. Impozitul pe istorie e tot mai ridicat. Zbaterea sa în clipă – spaţiu sufocant pentru tot ce nu se poate desprinde de ea.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.93, 5/2025 ▲▲▲
Dar oricum ai cerceta convulsiile românești, diagnosticul e unul singur. Cordul naţiunii bate tot mai agitat într-un puls tot mai slăbit. Un suferind mai poate fi ajutat dacă boala îi e cunoscută. Maladia României e deja cunoscută, dar bolnavul nu vrea să se vindece. Îmi e tot mai teamă pentru România prezentă. Absența pasiunilor îi face dragostea vulnerabilă.
România nu se mai regăsește în noi, cum nici noi nu ne mai regăsim în ea.
România e singură printre noi, noi suntem singuri în ea. Singurătatea aceasta neomenească, ucigașă, sinistră, este tot ce, de la o vreme, mai împărțim împreună!
Stefan Zweig amintește de două exiluri ale omului de conștiință: cel al lui Benedetto Croce, exilat în propria-i țară, în propria lui casă, hulit și asaltat de furia concetățenilor săi pentru vina de a fi fost altfel, în acceptarea nesilită a seducțiilor mussoliniene, și cel al lui Mereikovski, scriitorul rus retras în Franța ca într-o izbă cu miros atât de neautentic! Popoarele elimină cu un firesc dezarmant tot ceea ce le sfidează leșinurile ori trădările. A trăi ca Berdiaev în Occident, ca Pasternak la Moscova, în conflict deschis cu ura ori răceala mulțimilor, înseamnă a trudi, într-un fel misterios, pentru binele lor! Căutați în credința celor ce își asumă și suportă exilul, dragostea devoratoare pentru orbi, pentru cei cărora o țară le poate oferi, fără exigențe, toată îngăduința sa!
M-am născut în România, voi muri aici. Sunt o plantă a acestui pământ sleit pe care aproape că nu mai cresc decât bălăriile. A afla pentru ce mă sfâșâie atât de adânc suferințele României, înseamnă a-mi alina o durere interioară. Cândva îmi notasem într-un carnet: „Suntem ființe de tranziție între ideal și real, venim din mituri pentru a le însufleți pe pământ!” Aiurea! venim dintr-o absență atotcuprinzătoare, într-un regat al unui prozaism exemplar. Ce departe mi se par zilele în care totul era „perfect” în România! Sub Ceaușescu atinseserăm sublimul. Românii mai aveau servicii, case, concedii plătite, carte ieftină și spectacolul puterii pe gratis, dar mai ales nimeni nu le pretindea a fi ei înșiși.
Perioada poate fi numită „de aur” și pentru motivul că nicicând românii nu au făcut mai mult pentru ca România să nu mai crească! Sub Ceaușescu, România s-a tolănit pe covorul propriilor fadori cu o inconștiență inexplicabilă. Mi-o amintesc și azi ca pe o întreținută a acelui sistem ce știe să provoace celor maltratați gemete de plăcere.
Înfrigurată, însetată, flămândă, la capătul comunismului România s-a lăsat până la urmă salvată de o revoluție care nu a fost în exclusivitate a sa. Ca să poată scăpa de prezent, în 1989, a fost nevoie ca România să fie ajutată. Celelalte autocrații ale estului nu s-au prăbușit la fel de abrupt. Dar în România, orice prost obicei, pentru a fi schimbat, cere o revoluție!
Ceea ce la Praga a fost catifea, la București s-a numit giulgiu. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după numărul decedaţilor, România părea o țară învingătoare. Mai puţini britanici și mult mai puțini americani au căzut pe câmpurile de bătaie europene decât valahi. Ca să moară, un român nu pretinde condiții speciale. Murim, de când ne știm, pe capete, cu duiumul, pentru te miri ce, și tot nu ne pasă. Românii au murit în Rusia, în Ungaria, în Cehia și Slovacia, ba împotriva aliaţilor, ba alături cu dușmanii, atinși cu toţii de o turmentare misterioasă, ba chiar uciși de ai noștri ca în decembrie ’89.
Moartea, la români, trece neobservată, ca și nașterea. Noi nu avem reper decât într-una dintre cele mai desăvârșite înstrăinări de sine, căci pe lumea asta nu ne pasă, cu adevărat, de nimic și de nimeni!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.93, 5/2025 ▲▲▲
N-am fost în India; cred, totuși, că indiferența brahmanului exprimă o dezaprobare ca și un protest reținut. Odată ce așa a fost să fie, yoghinul nu cârtește, dar asceza sa sugerează o aristocratică retragere din lume. În România, răceala la tot ce nu devine iminent vorbește nu de superficialitate, ci de o anume stare de inocență.
Românii nu se miră destul când îi caută nenorocirea, pentru ei totul e cum se cuvine, răul cum se cuvine și binele cum se cuvine. Nu există poate nicăieri în altă parte o acceptare mai placidă, mai netulburată a vicisitudinilor existenţei ca aici, unde a răbda indefinit nu înseamnă a te împăca definitiv cu nefericirea, ci a o accepta, pur și simplu.
Românii suferă cu egală seninătate şi dreptatea și nedreptatea, simţul existenţial le lipsește. Cu un „n-am avut noroc și pace!” cazul e lichidat. Ne arde țara nu doar când babele se piaptănă, ci în toate acele nenumărate refugii unde adunați ca la cinematograf, unul lângă altul, pe scaune scunde, contemplăm clipă după clipă căderea României din Lume.
România este o banchiză plutitoare în oceanul lipsei de sens. Interogați pe cei ce o însuflețesc: “Încotro, România?” și nu vor ști să răspundă. Întrebarea am pus-o, în 1990, și Președintelui Țării, doar pentru a-i asculta neputinţa învestită plângând…
Istoria este fumul înecăcios al omenirii incendiate! În România mai supraviețuiește încă parfumul originar al creației; viața, moartea, toate vin firesc, fericirea este normală, soarta e suportabilă iar nenorocirea – lesne de suferit…
Înțelepciunea de a consimți nu este apanajul multor popoare. Îndeobște, românul nu ridică pumnul cu ușurință.
În stări conflictuale el va găsi, mereu ingenios, o cale de împăcare. „Capra cu varza” e invenția lui!
În România, familiile Montague și Capulet ar fi pus mână de la mână și ar fi tras o nuntă pe cinste pentru odraslele lor. Calmul naţiunii se comportă ca un mineral ce se lasă greu fisurat. Cu toate acestea, în decembrie ’89 a reizbucnit violenţa.
După insurecția legionară din ’40, străzile orașelor nu au mai cunoscut decât afluența regizată a manifestațiilor ce îndopau, după un calendar riguros, gâștele festivismului.
Spre surpriza lumii civilizate, la Timișoara mămăliga a explodat.
În regimurile blocate se acumulează tensiuni invincibile.
Comunismul a flagelat impasibilitatea naturală a românului în loc să i-o cultive. A semănat vânt și a cules furtună.
Revolta mulțimilor își găsește, de obicei, sistemul care să o transforme în acte de ordine. România nu l-a găsit nici în 1821, nici la 1848, nici în 1907, nici în 1940, nici în 1989!
Anarhiile dezvăluie un scurtcircuit al energiilor omenești împiedicate să transceadă în demers creator. Când creaţia încetează, războaiele bat la ușa popoarelor. Violenţa însângerează și astăzi Africa, inspiră carnagiile Asiei, pângărește Europa. Prozeliţii ei se închină la Mao, la Allah ori la Marx.
Invadarea Bucureștiului de către mineri mi-a părut ceva echivalent incendierii Capitoliului roman.
În numai șase luni, românii au reușit să se debaraseze de pasivitatea lor înțeleaptă pentru a se arunca orbește în haos. Probabil că România a vrut să se strivească de sine. A sedus-o, a tulburat-o tentația sinuciderii? De ce? A îi reaminti, din când în când, că istoria, ca o glorie după care tânjește, este fumul înecăcios al omenirii incendiate, înseamnă a o încuraja să sufere fără să mai crâcnească!
Mă doare România, o simt ca pe o capodoperă împiedicată să fie!
România este un cuvânt dincolo de care fiinţe omenești vag asemănătoare se recunosc în deosebiri viscerale.
Căci românul rămâne mereu străin românului de lângă el.
Ardeleanul îl detestă pe regățean, bănățeanul nu-și ascunde ranchiuna la vederea moldovenilor care la București sunt tratați ca fraierii naţiunii, olteanul, pentru ceilalţi, este un jidov rătăcitor.
Regionalismul nemărturisit sfâșie pe tăcute o conștiință comună.
Tot ceea ce reușește să o dezbine stârnește o voluptate secretă. “Capra vecinului”, mai mult decât un simplu slogan, este o soluţie de a fi! Invidia, gelozia, gemenii unei insondabile neputinţe.
A-l suspecta, a-l îngrădi, a-l împiedica pe celălalt să trăiască e tot ce n-a putut moleși energia destructivă a românului.
Existența sutelor de mii de informatori neremunerați ai fostei poliții politice probează cât de numeroasă a fost armata românilor delatori.
În anii ’50, cântăreți de operă excepționali de talia Valentinei Crețoiu ori a lui Șerban Tassian au fost aruncați în închisoare în urma denunțului unei artiste lirice care și azi se bucură de o onorabilitate nemeritată!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.93, 5/2025 ▲▲▲
În anii ’70, Dorin Tudoran a fost pus „în palma represiunii” chiar de scriitorii din anturajul său. Și exemplele pot continua pe sute de pagini.
În vremurile acelea, colaboraționiștii formau majorități confortabile în toate instituțiile statului.
Moțiunea privind dezvăluirea listelor informatorilor, pe care am propus-o Parlamentului, odată adoptată, ar fi golit a doua zi străzile românești de chipurile lor dezonorate.
Poarta Securității s-a dovedit neîncăpătoare pentru voluntarii ce s-au grăbit să servească represiunea regimului.
Arhivele actualului SRI păstrează pentru generațiile ce vor veni nepreţuita mărturie a abjecției celei mai generale.
Cei ce au publicat temeinic literatură de partid nu au fost și obligaţi să o scrie, fiind, cu toții, selectaţi din mulţimea veleitară.
“Ceea ce putem nota acum e faptul că au existat, printre intelectuali, corifei ai josniciei și slugărniciei, care au produs o poluare morală dramatică în ansamblul vieţii sociale.
Câţiva dintre aceștia pot fi numiţi fără teamă de a greși: scriitorii Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, D. R. Popescu și Titus Popovici, economistul N. N. Constantinescu, actorul Radu Beligan, scriitorul-ministru de externe George Macovescu, realizatorul de emisiuni și realizatorul emisiunilor politice ale televiziunii Eugen Mandric, fizicianul I. Ursu, profesorul inginer Radu Voinea și alţii.”
(Gh. Boldur-Lățescu: „Genocidul comunist în România”)
Sub Ceaușescu, România a ajuns la mâna propriilor săi sperjuri.
Este și motivul pentru care sintagma „un popor prea mic pentru o țară prea mare pentru el!” nu mi se mai pare o contradicție în termeni, ci formula generată de o realitate contradictorie.
Niciunde în est, ca aici, sabotarea unei existențe statale nu a fost atât de peremptoriu opera celor ce îi locuiau superficial devenirea.
Internaţionalismul proletar ne-a venit ca o mănușă, iar fuga din România a părut soluția salvatoare abia atunci când autoritatea n-a mai permis românilor să își fure țara sub oblăduire legală.
România avea să cadă pradă marilor ipocriți din clipa în care mulțimea micilor ipocriți le-a pus puterea în brațe.
Am meritat, cu vârf și îndesat, tot ce ni s-a întâmplat.
În ’89 nu Ceaușescu singur trebuia alungat, ci domnia românului detracat.
Pentru scurt timp, lașii din Decembrie au dispărut de la suprafața respirației românești, după care au revenit fulgerător în plămânii națiunii derutate.
România a fost întoarsă din drum și ținută în calea nenorocirii.
În ce mă privește, m-am simțit „mai român” de fiecare dată când majoritatea din jurul meu a ales trăirea neromânească. Sau poate că însăși conștiința mi se activează în toate acele momente în care alegerile îi devin minoritare?
Cât privește țara ce mă doare atât, o aud și azi bombănind, cârtind, când i-ar fi fost cu mult mai simplu să afirme.
Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a cincea
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
