POOLOURI adică Paranoia Schwartz (LV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

CARTEA A ZECEA

în care este vorba tot despre lumea cea mare și nesfârșită, arătându-se acum cu precădere că doctorul Gough știa de la început că sfârșitul lucrurilor nu este mai adevărat decât fundul dublu al unui cufăr cu nenumărate funduri duble, așa cum personal obișnuia să se exprime ori de câte ori dădea, între două asemenea funduri, de Finch, tolănit indolent în acele locuri și, de asemenea, se mai arată în această carte cum înțelepții lumii, călăuziți de aceste adevăruri, au fost în stare să-și termine gândurile; precum ni se arată chiar și ce au gândit ei.

___________________________
Ce ne spun documentele vremii?
“Nici un punct nu e ultimul.” – Deviza de pe frontispiciul casei lui Gough din Baga.

Perpetuum mobile

“Nu săvârși de două ori păcatul, pentru că nici de întâia dată nu vei rămâne nepedepsit.” – Septuaginta, Sir., 7, 8.

– Ce te doare, fiule, întrebă tatăl.
– Mă doar rău, domnule doctor, răspunse băiatul.
– Este vorba despre niște tendințe pe care nu și le mai poate reprima, declară medicul.
– Asta poate explica totul, spuse inspectorul de poliție.
(Era o zi mohorâtă.)
– Crima rămâne totuși crimă, hotărî judecătorul.
– Dar se poate folosi același termen pentru un omor săvârșit cu sânge rece de către un om în deplinătatea facultăților mintale și pentru un omor săvârșit de către un bolnav inconștient? întrebă destul de retoric, dar cu mult efect, avocatul.
– Pitacos din Mitilene a cerut pentru delictele săvârșite în stare de ebrietate pedeapsă dublă. Și a fost declarat unul dintre cei șapte înțelepți ai antichității pentru acest lucru, spuse procurorul.
– Totuși, acuzatul nu a fost beat. El e doar bolnav…, remarcă o doamnă din asistență.
– Și ce dacă? întrebă poștașul pe același ton.
(– Aprod, ce caută poștașul acolo? ați putea întreba.
– Aduce o scrisoare.
– La tribunal?! În timpul dezbaterilor? ați putea întreba.
– Dar unde să-l găsească altfel pe acuzat?
– Acuzatul e în boxă, spuse din nou, pe același ton, poștașul.
– Dar acum ce mai caută poștașul aici?
Dar asta n-ați mai putea zice, deoarece întrebarea ar fi depășită, poștașul ieșind tocmai atunci pe ușă.)
– Să revenim, domnule președinte, sugeră umil cineva din completul de judecată.
– Bietul copil, adăugă unul, e doar un copil.
– E o brută, spuse altul, o brută!
– Sentința e prea aspră, se mai încăpățână o femeie.
– Trebuia spânzurat, se supără bărbatul, plesnind-o pe precedenta.
(Era o seară de concediu, ultima seară înainte de a fi obligați să se întoarcă la lucru și n-au găsit altceva mai bun cu ce să și-o umple.)
– Aici o să-ți bagi mințile în cap, nepricopsitule, îi spuse gardianul, dar el, nu se știe de ce, rânji.
– Îți dau trei țigări în schimbul tocului de la ochelari, îi propuse un deținut.
– Mai cere-i încă două, îl sfătui alt deținut.
– Să le spui ailor mei că sunt bine, îl rugă altul.
(Afară ploua.)
– Da’ dumneata de unde ai părut? îl întrebă conductorul.
– Abia ce a ieșit din închisoare, clătină din cap polițistul.
Judecătorul de instrucție notă, printre altele:
“… intrând în compartimentul în care nu se găsea decât victima, în mintea asasinului a încolțit gândul sumbru. Victima probabil că ațipise și…”
“Se aprobă” notă președintele pe un colț al acestui raport, însă, probabil că fiind foarte ocupat, se gândise la altceva. Apoi se socoti îndelung ce să facă și cum s-o dreagă cu acel “Se aprobă” și îi puse un “Nu” în față și un semn al exclamării la sfârșit.
Ce de la Curtea de Apel n-au putut pricepe ce “Nu Se aprobă!”, de fapt.
– Poate ai și dumneata, pe undeva, o mamă bătrână, care te-a crescut cu multe suferințe.
Poate am putea impresiona cu ajutorul ei jurații, sugeră maestrul Midi, avocatul.
– Foc! ordonă comandantul plutonului de execuție.
– Sufletul său și-a luat zborul spre cer, o asigură pe logodnică preotul care fusese “acolo” până la capăt. Până la capăt!
“Și eu  am fost de față!” strigă poștașul. (Vă rog să nu-l mai întrebați nimic: luați-l așa cum e și lăsați-l în plata Domnului.)
(Se pare că în ziua aceea au fost foarte mulți nori. Cerul nici nu se mai vedea.)
– Să te mai iau și pe tine, se întrebă Sfântul Petru.
– Trimite-l înapoi! îi răspunse o Voce.
– Mă doare rău, domnule doctor, se plângea băiatul, născându-se.
– Să mai încercăm o dată!

Procurorul

“Nu judecați nimic mai înainte de vreme.” –(N.T.I Ad Corinthios, 4, 5.

Gough o sărută pe Poyy pe frunte, ca în fiecare dimineață. Apoi plecă la tribunal.
Afară era o burniță ușoară și, pe drum, constată că n-ar fi stricat să-și pună galoșii. Era bine dispus, fiind convins că în afacerea Finch va smulge instanței pedeapsa cu moartea.
Gough era un procuror cunoscut, era ceea ce se numește un Maestru. Se afla în fața dobândirii celei de a douăzeci și treia pedepse capitale din cariera sa. Aflase, nu fără satisfacție, că Finch, după ce auzise cine îi va fi procuror, se făcuse alb ca varul și leșinase. Finch, cel care în tot timpul instrucției se ținuse mai tare ca piatra, Finch, care privise nu o dată moartea în față, fiind obișnuit să vadă pistoale îndreptându-și ochii în direcția sa.
Cu cât gândea mai mult, Gough își dădea mai limpede seama că a făcut o greșeală de neiertat că nu și-a luat galoșii. Mergea de ani de zile pe același drum de acasă la tribunal întotdeauna pe jos. Nu voia ca tocmai într-o asemenea zi importantă să ia un taxi. Când sosi la tribunal, buna dispoziție îi dispăruse. Picioarele ude îi erau înghețate în pantofi. Avea senzația că simte răceala urcându-i prin oase. Pe deasupra, începuse o nouă criză de rinichi.
Când veni aprodul să-l roage să poftească în sala de dezbateri, îl găsi culcat pe canapea, gemând.
Gough intră șchiopătând în încăperea mare, silindu-se să privească indiferent spre obiectivele fotoreporterilor. Un cunoscut redactor de la un mare ziar de seară îl întrebă în legătură cu șansele lui Finch. Ca de atâtea ori, Gough făcu semnul matroanelor înfuriate în Colliseu, arătând cu degetul mare în jos, semn cu care își prefața de fiecare dată marile victorii la bară. Înainte de a-și ocupa locul, ceru o sticlă cu apă minerală.
Apoi intră Curtea și fu introdus și acuzatul. Primele proceduri își urmară cursul. Gough se trezi când i se dădu cuvântul. Leșinase? Adormise? Vorbi puțin, scăpă câteva argumente hotărâtoare: la fel și la martorul următor. Veni pauza și se culcă în cabinetul său. Adormi imediat. Şedința nu se putu relua fiindcă n-au fost capabili să-l trezească. Își reveni abia seara, dar cu dureri îngrozitoare. La spital, medicii îl siliră la o inactivitate de câteva săptămîni.
Dosarul Finch fu transferat altui procuror, iar cînd Gough părăsi spitalul, află că Finch fusese condamnat cu circumstanțe atenuante la șase ani de închisoare.
Gough îl vizită pe Finch la penitenciar. Dusese cu el o rangă cu care intenționase să-l izbească pe Finch în cap, însă nu mai apucă, suferi un infarct și muri.
După șase ani, mormântul lui Gough fu refăcut și împrospătat cu flori noi.

Sentința

“Nimeni nu poate fi judecător în propria lui cauză.“ – (Syrus, 555.)

Gough cerceta de aproape șase luni cazul Finch. De prea multă vreme banda acestuia jefuia și înlătura din cale pe oricine nu-i convenea. Gough, lucrând calm și metodic, ca de obicei, reuși, după o jumătate de an, să prindă un individ uscățiv și mustăcios. După o săptămână de interogatoriu, individul recunoscu.
În timpul anchetei, Finch îi povesti lui Gough o mulțime de lucruri și se dovedi că Finch nu era un degenerat, așa cum îl descrisese presa, că nu era nici crud ca o fiară, ci doar mereu hărțuit, că de ani de zile nu mai dormise liniștit o noapte. Ba, mai era și sentimental, pe deasupra. Înainte de execuție, dându-și ceasul de aur lui Gough, îl rugă pe acesta să i-l dăruiască primului copil pe care Gough îl va întîlni la ieșirea din închisoare.
Gough simți o senzație de eliberare când totul se termină. Ieși în stradă și inspiră cu nesaț aerul parfumat de toamnă. La colț, un copil anunța noua ediție specială de seară: o tâlhărie de ultimă oră a lui Finch.
Lui Gough îi trebui mult timp până să-l prindă iarăși pe mustăciosul negricios. De atunci, se străduiește să obțină mereu amânarea execuției, de teamă că, ieșind în stradă într-o zi parfumată de toamnă, să nu audă iarăși despre o crimă a celui ce tocmai fusese executat.

Explicațiile

“Un om convins împotriva voinței sale continuă să aibă aceeași părere.” – Butler, Hudibras.

Finch a fost un tânăr leneș, însă plin de pofte și de defecte. Nu mergea la lucru și îi plăcea să mintă.
Într-o zi, maistrul său îl întrebă:
– Unde ai fost ieri, în loc să vii la serviciu?
Finch îi răspunse fără să clipească:
– La medic.
– Pot să-l întreb, îi replică plin de subtilitate maistrul.
Finch mințea dialectic. El știa că adevărul urmează spirala cunoașterii și nu vedea nici un motiv pentru ca minciuna să nu fie fidelă unui drum al ei, dar care să meargă tot în spirală. De exemplu, dacă ar spune un “Da” simplu, ar exista posibilitatea ca șeful să nu-l creadă și să-l întrebe pe medicul întreprinderii. Dar dacă ar spune “Dacă n-aveți încredere în mine”, lucrul l-ar duce evident cu gândul la primul “Da”? Finch se liniști, știind că gândirea maistrului n-are o penetrabilitate mai mare de trei catene, lucru verificat și răsverificat de destule ori, procedând chiar științific, am putea spune…
Singura greutate rămânea întotdeauna de a convinge că “Da”-ul pe care-l rostea este urmarea unor raționamente avansate și nu un răspuns primar, fără acoperire.
Dar, fiindcă oamenilor le este cu mult mai la îndemână să creadă o prostie spusă în termeni savanți, decât una expusă în cuvinte comune, lui Finch îi era aproape imposibil să-l convingă pe maistrul cel vigilent că “Da”-ul lui este rodul unui șir întreg de negări succesive.
Și, întrucât șeful iar și iar nu-l crezu, el nu putu decât să-l privească plin de compătimire.
“N-ai înțeles nimic”, gândi el, “n-ai înțeles absolut nimic!” și, rușinându-se pentru celălalt, privi consternat în jos.
De obicei, maistrul interpreta această plecare a ochilor în felul său și lucrurile se mai îmbunau, în vreme ce spunea:
– Dar bine, mă, omule…
Iar Finch judeca astfel:
“A spus bine pentru că a vrut să spună foarte rău, întrucât, în adâncul sufletului său, și-a dat seama de calitățile mele și asta i s-a părut bine. Dar, din invidie, tot “rău” a vrut să spună, cu toate că, văzându-se șeful meu direct, deci mai marele meu, tot la “e bine” i-o fi mers gândul. Deși cu asta a vrut să zică…”

Greșeală fatală

“Mă întrebi, scumpa mea copilă, dacă mai iubesc la fel de mult viața. Îți mărturisesc că o găsesc plină de durere și de chin; dar moartea mă scârbește încă și mai mult: sunt atât de nefericit că am a sfârși toate acestea prin ea, încât, dacă m-aș putea întoarce îndărăt, nu mi-aș dori nimic mai mult.” – Doamna de Sévigné, Scrisori.

Și atunci Gough hotărî că viața nu mai are nici un rost. Decise să se sinucidă. Dar, pentru orie eventualitate, își mai dădu o șansă: nu era mare amator de fotbal, însă, cum televizorul tot era deschis, hotărî că, dacă va câștiga echipa cu chiloți albi, se va duce să se îmbete, dar, dacă vor învinge cei cu chiloți negri, își va pune capăt zilelor.
Meciul se dovedi, într-adevăr, palpitant. (Gough n-ar fi acceptat niciodată că o partidă de fotbal poate fi atât de pasionantă.) Mai înainte lucrurile merseseră în direcția unei beții strașnice. Abia a început să fie Gough atent la televizor, că jucătorii în chiloți albi au și început să dea un gol după altul: patru goluri. Pe urmă, însă, a intervenit ceva cu totul neașteptat, unul dintre ei a fost dat afară de pe teren de către arbitru. Așa că au început și negrii să prindă curaj, iar când n-au mai rămas decât patru minute de joc, scorul a devenit egal. Asta nu fusese prevăzut în planurile lui Gough Ce să facă în cazul unui meci egal? Ce hotărâre decisivă să ia? Totuși, în ultimul minut de joc, mai precis, într-unul dintre ultimele minute de prelungiri dictate de arbitru pentru repetate trageri de timp, fotbaliștii cu chiloți negri îi rezolvară situația lui Gough: mai reușiră un gol, așa că arbitrul fluieră sfârșitul meciului și Gough se spânzură.
Necugetată faptă! Peste o săptămână, lumea a putut citi în ziar că meciul a fost contestat fiindcă echipa cu chiloți negri a folosit un jucător fără drept de joc, așa că “albii” au câștigat la “masa verde” cu scorul de 3-0.
– Gough s-a omorât degeaba, tot repeta Finch, fără să știe cât de aproape se afla de adevăr.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

TENTH BOOK
in which it is all about the great and endless world, showing now especially that Dr. Gough knew from the beginning that the end of things is no truer than the double bottom of a chest with innumerable double bottoms, as he personally used to express himself whenever he came across, between two such bottoms, Finch, indolently lounging in those places, and it is also shown in this book how the wise men of the world, guided by these truths, were able to finish their thoughts; as we are even shown what they thought.

___________________________
What do the documents of the time tell us?
„No point is the last.”
The motto on the frontispiece of Gough’s house in Baga

Perpetuum Mobile

„Do not commit the sin twice, for the first time you will not go unpunished.” Septuagint, Sir., 7, 8.

– What is the matter with you, son,” asked the father.
– It really hurts, Doctor,” replied the boy.
– There are tendencies he can no longer suppress, says the doctor.
– That may explain everything, said the police inspector.
(It was a gloomy day.)
– Murder is still murder, the judge ruled.
– But can the same term be used for a murder committed in cold blood by a man in the fullness of the mental faculties and for a murder committed by an unconscious patient? the lawyer asked rather rhetorically, but to profound effect.
– Pythagoras of Mitylene demanded double punishment for crimes committed while drunk. And he was declared one of the seven sages of antiquity for this, said the prosecutor.
– However, the accused was not drunk. He’s just sick…, remarked a lady in the audience.
– So what? asked the postman in the same tone.
(- Bailiff, what is the postman doing there? you might ask.
– He’s bringing a letter.
– To the court?! During the proceedings? you might ask.
– But where else would he possibly find the accused?
– The accused is in the dock,” said the postman again, in the same tone.
– But what is the postman doing here now? But you couldn’t say that, because the question would be obsolete, the postman having just gone out the door).
– Let’s get back to it, Mr. President, humbly suggests someone on the judging panel.
– The poor child, adds one, is just a child.
– He’s a brute, said another, a brute!
– The sentence is too harsh, another woman persisted.
– He should have been hanged, the man got angry, slapping the woman before him.
(It was a holiday evening, the last night before they were forced to return to work, and they couldn’t find anything better to fill it with.)
– This is where you’ll cool off, you little rascal,” the guard told him, but he grinned for some reason.
– I’ll give you three cigarettes in exchange for the holster of your glasses, a prisoner offered.
– Ask him for two more, another prisoner advised him.
– Tell my folks I’m all right, another pleaded.
(It was raining outside.)
– Where did you come from? asked the conductor.
– He just got out of prison, the policeman shook his head.
The examining magistrate noted, among other things:
„… entering the compartment where only the victim was, the murderer’s mind began to be filled with a gloomy thought. The victim must have fallen asleep and…”
„Approved” noted the president on a corner of this report, but, probably being very busy, he had other things on his mind. Then he pondered for a long time what to do and how to make up for that „Approved” and gave him a „No” in front of his face and an exclamation mark at the end.
What the Court of Appeal couldn’t figure out was what „Not Approved!” actually meant.
– Maybe you have an old mother somewhere who raised you with a lot of suffering.
Perhaps we could impress the jury with her help, suggests Master Midi, the lawyer.
– Fire! orders the commander of the firing squad.
– His soul has flown to heaven, the priest who had been „there” to the end assures his fiancée. All the way!
„I was there too!” cries the postman. (Please don’t ask him any more questions: take it as it is and leave him in peace.) (Apparently there were a lot of clouds that day. You couldn’t even see the sky.)
– Shall I take you too? St. Peter asked himself.
– Send him back! replied a Voice.
– It hurts me badly, Doctor, the boy complained, being born.
– Let’s try again!

The Prosecutor

„Judge nothing before its time.” (N.T.I Ad Corinthios, 4, 5.

Gough kissed Poyy on the forehead, as he did every morning. Then he left for court.
There was a light drizzle outside, and on the way, he found it wouldn’t hurt to put on his galoshes. He was in good spirits, convinced that in the Finch affair he would wrest the death penalty from the court.
Gough was a well-known prosecutor; he was what you call a Master. He was on the verge of acquiring the twenty-third death sentence of his career. He had learned, not without satisfaction, that Finch, upon hearing who would be his prosecutor, had turned white as a sheet and fainted. Finch, who throughout his training had held himself as hard as a rock, Finch, who had not once looked death in the face, being accustomed to see guns pointing in his direction.
The more he thought about it, the clearer Gough realized he had made an unforgivable mistake in not taking his galoshes. He’d been walking the same route from home to court for years, always by foot. He didn’t want to take a taxi on such an important day. By the time he got to the courthouse, his good mood was gone. His wet feet were frozen in his shoes. He felt a chill crawling up his bones. On top of that, a new kidney attack had started.
When the usher came to ask him to come into the debating chamber, he found him lying on the sofa, groaning.
Gough limped into the large room, forcing himself to look indifferently at the photojournalists’ lenses. A well-known editor from a major evening newspaper asked him about Finch’s chances. As so often, Gough made the enraged matrons’ sign in the Coliseum, pointing his thumb downwards, the sign with which he always prefaces his great victories at the bar. Before taking his seat, he asked for a bottle of mineral water.
Then the Court entered, and the accused was introduced. The first proceedings took their course. Gough awoke when he was given the floor. Had he fainted? Had he fallen asleep? He spoke a little, dropped a few decisive arguments: the same with the next witness. He went to bed in his chambers. He fell asleep immediately. The session could not resume because they were unable to wake him. He only recovered in the evening, but in terrible pain. At the hospital, the doctors forced him to stay inactive for several weeks.
Finch’s case was transferred to another prosecutor, and when Gough left the hospital, he learned that Finch had been sentenced with mitigating circumstances to six years in prison.
Gough visited Finch at the penitentiary. He had brought a crowbar with him and intended to hit Finch in the head, but he couldn’t, suffered a heart attack and died.
Six years later, Gough’s grave was restored and refreshed with fresh flowers.

The Verdict

„No one can be a judge in his own case.” (Syrus, 555.)

Gough had been investigating the Finch case for nearly six months. For too long his gang had been robbing and pushing out of the way anyone they didn’t like. Gough, working calmly and methodically as usual, managed, after half a year, to catch a skinny, mustachioed individual. After a week of interrogation, the man admitted.
During the investigation, Finch told Gough a lot of things and it turned out that Finch was not a degenerate, as the press had portrayed him, that he was not as cruel as a beast, but just constantly harassed, that he had not slept soundly for years. He was also sentimental. Before his execution, he gave his gold watch to Gough and asked him to give it to the first child Gough would meet when he got out of prison.
Gough felt a sense of relief when it was all over. He stepped out into the street and breathed in the fragrant fall air. Around the corner, a kid was announcing the new evening special: a last-minute Finch robbery.
It would be a long time before Gough caught up with the blackened mustachioed man again. Ever since, he has been working hard to get the execution postponed, fearing that by stepping out into the street on a fragrant fall day, he might hear again of a murder by the man who had just been executed.

The Explanations

„A man convinced against his will continues to hold the same opinion.” Butler, Hudibras.

Finch was a lazy young man, but full of lusts and defects. He didn’t go to work and liked to lie.
One day, his foreman asked him:
– Where were you yesterday instead of coming to work?
Finch answered without blinking:
– To the doctor.
– I can ask him, the foreman replied subtly.
Finch was lying dialectically. He knew that truth follows the spiral of knowledge and saw no reason why the lie should not be true to a path of its own, but still spiral. For example, if he said a simple „Yes”, there would be the possibility that the boss would not believe him and ask the company doctor. But if he would say „If you don’t trust me”, the thing would obviously lead him back to the first „Yes”? Finch reassured himself, knowing that the foreman’s thinking has no more than three chains of penetrability, which has been checked and rechecked enough times, even proceeding scientifically, we might say….
The only difficulty always remained to convince that the „Yes” he pronounced was the result of advanced reasoning and not a primary answer without any cover.
But, because people are much more likely to believe nonsense spoken in scholarly terms than in common words, Finch found it almost impossible to convince the vigilant master that his „Yes” was the fruit of a whole string of successive denials.
And since the boss again and again did not believe him, he could only look at him with pity.
„You don’t understand anything,” he thought, „you don’t understand anything at all!” and, ashamed for the other, looked down in consternation.
Usually, the foreman interpreted this averting of the eyes in his own way, and things got better as he said:
– But well, man…
And Finch judged thus:
„He said good because he meant very bad, since, deep down, he realized my qualities, and that seemed good to him. But out of envy, he still meant ‘bad’, even though, seeing himself as my direct boss, and therefore my bigger man, he still meant ‘good’. Although by that he meant…”

Fatal Mistake

„You ask me, my dear child, if I still love life as much. I confess to you that I find it full of pain and torment; but death sickens me still more: I am so unhappy that I have to end all this through it, that, if I could go back, I would want nothing more.” Madame de Sevigne, Letters.

And that’s when Gough decided that life was pointless. He decided to kill himself. But just in case, he gave himself another chance: he wasn’t much of a football fan, but since the TV was still on, he decided that if the team with the white underpants won, he’d go and get drunk, but if the team with the black underpants won, he’d end his life.
The match was indeed proving exciting. (Gough would never have accepted that a football match could be so exciting.) Earlier things had gone in the direction of a drunken binge. No sooner had Gough started paying attention to the TV than the players in white underpants started scoring goal after goal: four goals. But then something totally unexpected happened, one of them was sent off the field by the referee. So the blacks started to get their courage up, and with only four minutes left to play, the score was tied. This had not been in Gough’s plans What to do in the event of a draw? What decisive decision to make? However, in the last minute of the game, more precisely, in one of the last minutes of extra time dictated by the referee for repeated time-outs, the black-trousered footballers solved Gough’s situation: they managed another goal, so the referee blew the whistle to end the game and Gough hung himself.
Unfortunate deed! A week later, people could read in the newspaper that the match was disputed because the team in black underpants used a player without the right to play, so the „whites” won on the „green table” with a score of 3-0.
– Gough killed himself for nothing, Finch kept repeating, unaware of how close he was to the truth.

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: