Fragment din ”Omul de cenușă” de Nicholas Jordan ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.93, 5/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan

CAPITOLUL 18
Copii la revoluție
Fragment din Partea 1

La vremea sa, revoluția din decembrie ‘89 a generat în întreaga lume, mai ales datorită transmisiei sale integrale la televiziune, un imens val de simpatie pentru poporul român. Și în cazul meu, atunci când am zărit pentru prima oară mulțimea demonstranților din stradă, prima reacție a fost identică. M-am izbit însă imediat de considerente mai practice. Dacă dezordinile se răspândeau, aeroportul internațional Otopeni avea să rămână în continuare închis. Ce alternative de plecare din România existau? Aș fi vrut să mă sfătuiesc cu cineva care înțelegea mai bine situația locală și atunci m-am gândit la ambasada americană, care, după spusele canadiencelor, se găsea la câțiva pași de hotel.
Am coborât la parter sperând să-i întâlnesc acolo pe cei din grup, să-mi fac cât de cât o idee mai clară în ce ape se scaldă, dar holul era pustiu. Am luat-o prin spatele hotelului, calea cea mai directă spre ambasadă. N-am făcut nici doi pași și, în spațiul de parcare dintre „Intercontinental“ și Teatrul Național, am dat peste un pluton de polițiști așezați cu picioarele rășchirate într-un baraj cam anemic, din doi în doi metri, dar prin care comandantul plutonului nu mi-a dat voie să trec.

– Suntem în dispozitiv, s-a răstit el la mine.
– Păi n-am vrut să-i deranjez, am gesticulat eu către demonstranți, care între timp se așezaseră sau îngenuncheaseră pe caldarâm, blocând circulația. E cam înghesuială pe-acolo.
– Treceți fără nicio grijă, a zâmbit polițistul, relaxându-se puțin. Nu mai durează mult. O să le-nghețe în curând fundul la toți.
Am făcut ce mi s-a spus și am dat colțul, dar la ambasadă poarta era încuiată cu un lacăt. Polițistul din fața intrării m-a sfătuit binevoitor să încerc biblioteca americană, două sau trei străzi mai încolo. M-am dus și acolo, dar nici la bibliotecă n-am dat de vreun american. Doar n-or fi intrat toți în pământ? Cineva i-a trimis acasă, mi-am spus intrigat. Cineva, care probabil m-ar fi sfătuit și pe mine să fac același lucru. M-am furișat grăbit înapoi la hotel.

Între timp, și holul „Inter“-ului se umpluse de polițiști. Câțiva tineri, care apucaseră să intre în fața mea, localnici probabil, au fost întorși fără menajamente chiar de la ușă. Pe mine, în schimb, polițiștii m-au lăsat să trec printre ei, fără să-mi acorde cea mai mică atenție. Am observat, totuși, că nici cei dați afară nu protestau în vreun fel. Românii se dovedeau cu mult mai versați în depistarea străinilor decât putusem să-mi imaginez eu vreodată.

De la recepție, m-am îndreptat către stânga, spre braseria de la parter, unde grupul nostru se aduna de obicei pentru prânz. Acolo, cu sticle goale de bere și câteva farfurioare de alune în față, am dat de toți ceilalți. Cum Nic nu se întorsese încă, am menținut consemnul ca până una-alta nimeni să nu se miște din hotel. N-au fost obiecții. Dar majoritatea turiștilor mei se săturaseră definitiv de România și mi-au cerut să le aranjez imediat plecarea acasă.

– Mi-ajunge. Am pierdut deja trei episoade din noul serial de televiziune „Twin Peaks“.
– Speram să cumpăr câteva cadouri de Crăciun. De unde? De ce nu ne-a informat Globe în broșura turului că nu vom găsi aici nimic de cumpărat în afară de vasele alea negre din Bucovina?
I-am lăsat să vorbească. Erau genul de plângeri pe care-l auzisem de-atâtea ori în Rusia: „De ce n-a avut Globe grijă să instaleze mai multe toalete pe drum?“

Tinerii din grup păreau cam nehotărâți. Erau interesați de evenimente, dar, până și ei, înclinau spre plecare. Li se părea mai normal să urmărească o revoluție la televizor, nu pe viu. Numai cele două canadience se încăpățânau să rămână:

– Atât timp cât ne aflăm aici în hotel nu ne-amenință nimic. Să-ncepem odată cura de „Gerovital“ și-apoi vedem noi ce ni se mai întâmplă după tratament!

A sosit seara și Nic tot nu se întorsese. Poate că nici nu era de mirare: întregul bulevard Magheru fusese blocat de trupe. Surprinzător însă, numărul manifestanților nu scăzuse, dimpotrivă, din gurile de metrou se revărsau zeci de noi siluete grăbindu-se să se alăture celor care de mult nu le mai păsa dacă în noaptea aceea avea să le înghețe fundul ori toate mădularele.

De la înălțimea etajului 11, unde se găseau camerele tuturor celor din grupul nostru, urmăream fascinat forfota mereu crescândă din stradă. Ici-colo, mici pâlcuri, în general femei, ieșeau repede în evidență strigând mai tare ca toată lumea:

– Jos Ceaușescu! Jos comunismul! Jos dictatura! Jos… Jos…

De regulă însă, nu țipau decât vreo zece minute, după care, aparent satisfăcute, dispăreau din nou în gura metroului și nu se mai întorceau. În orice caz, chiar și fără țipetele lor, vacarmul din stradă rămânea în permanență la un nivel infernal.

M-am gândit de câteva ori să cobor, dar mi-era frică ca nu cumva să telefoneze Maria exact atunci când lipseam din cameră. Târziu, după nouă, mi-am dat seama că degeaba mai așteptam să mă sune și, totuși, nici atunci n-am coborât pentru că se întunecase deja.

Pe la zece, poliția a făcut o primă încercare mai hotărâtă să elibereze zona. Două camioane de pompieri înarmate cu tunuri cu apă au trecut încet pe bulevard, împroșcând jeturi puternice care i-au măturat din drum pe cei mai mulți dintre demonstranți. Aceștia, uzi leoarcă, au dispărut în intrările caselor și ale magazinelor, deși numai pentru moment. Câteva femei elegante, în haine lungi de blană acum ciuciulete, rămăseseră nemișcate pe loc și plângeau în hohote. Le observasem mai de mult și impresia mea inițială fusese că veniseră doar pentru spectacol, însă, o dată cu reîntoarcerea celorlalți, nici ele nu dădeau vreun semn de plecare.

De mai multă vreme, se auzeau focuri de armă, rafale chiar, dar acestea erau în mod vizibil numai de avertisment, pentru că cei de pe stradă nici nu se sinchiseau să se miște. La scurte intervale, flăcărui alb-gălbui traversau cerul, urmate apoi de scântei mărunte coborând încet spre pământ, scântei care ar fi sugerat, în orice alte condiții, o zi de sărbătoare și jocuri festive de artificii. Știam ce sunt: gloanțe trasoare, iar unul rătăcit a izbit balconul camerei din colțul etajului 14 al hotelului, aducând-o instantaneu la mine în cameră pe Moira Johnston.

– Trebuie să mă ajuți, trebuie. Geoffrey a dispărut iarăși, nu știu unde, la bar sau pe stradă.
Înainte de a pleca, mi-a spus că mai sus de hotel, lângă sala Dalles, zac șase morți, împușcați, călcați de-o mașină, n-am înțeles bine. Mi-e frică. Nu mai rezist singură. Ce, vrei să-ncep și eu să urlu ca ăia de jos?

M-am desprins puțin din strânsoarea ei supraomenească și am deschis cu o mână fereastra. După o secundă, m-am tras involuntar înapoi. Mirosul de praf de pușcă și cordită se ridicase până la etajul nostru.

În lumina trasoarelor, puteam vedea de la fereastra unde stăteam până departe, spre nord, peste clădirea pătrată a băncii belgiene „Société Générale“ și peste sala de expoziții Dalles, până la Piața Romană, iar în direcția opusă îmi era deschis un orizont încă și mai larg, privirea bătându-mi cu mult dincolo de Piața Universității, Sfântu Gheorghe și Piața Unirii. La început, mulțimea demonstranților păruse să forfotească fără nicio noimă, dar cordoane succesive de soldați o segmentaseră și îi impuseseră treptat un aer mai ordonat, sugerând de la distanță, cel puțin mie, careurile trase cu creta ale unui joc de șotron, deși imul mărit la o scară însutită și desenat cu cretă albastră și cafenie în locul celei albe a unui copil. Bulevardul Magheru, care, puțin mai sus de hotel, se transforma în bulevardul Bălcescu, reprezenta axa principală, de la Romană până în cercul Pieței Universității, iar strada Batiștei, axa cea mică, perpendiculară pe ea în colțul de la „Société Générale“. Și, după cum erau împinși dintr-o direcție sau alta de către mișcările de trupe sau de mașini blindate, cei ce strigau pe stradă se deplasau și ei, ca la comandă, dintr-un pătrat într-altul, simple pietricele într-un joc greu de înțeles dacă nu era văzut de deasupra.
Este posibil că și demonstranții își dăduseră seama ce li se întâmplă și deciseseră să creeze undeva o stavilă. Chiar în fața hotelului, un grup de bărbați a început să improvizeze o baricadă, în câteva minute, aruncând claie peste grămadă butoaie, jardiniere, bucăți de bănci și chiar lăzi goale de bere, ei au ridicat o construcție înaltă de peste un metru, în forma unui „L“ alungit, care bloca intersecția bulevardului cu strada Batiștei, strada unde se aflau atât Ambasada americană, cât și banca belgiană.

Ca o primă ripostă, dinspre Dalles au apărut imediat trei blindate, care s-au apropiat până la vreo zece metri de baricadă. La două din ele turelele s-au mișcat încet, oprindu-se în loc numai atunci când gurile lor de foc se îndreptau direct către cer. A treia turelă însă, cea din extrema dreaptă, a rămas imobilă, cu cele două mitraliere ale sale aparent gata să tragă în mulțime. Din spatele blindatelor a pășit în față un grup de soldați care au format rapid cu scuturile lor o baricadă umană paralelă cu cea a demonstranților, adăugându-i însă pe trotuarul de vizavi al bulevardului o latură în plus și transformând-o astfel dintr-un „L“ alungit într-un „U“ lăbărțat.

Sus, la mine în cameră, Moira și-a scos cu mișcări iuți pantofii și fusta, după care și-a înlănțuit brațele în jurul mijlocului meu. S-a ridicat apoi pe vârfuri și a început să mă sărute încet și cu sete pe ceafă. Mi se înfiora toată pielea când Moira mă săruta cu atâta pasiune. De fapt, aveam impresia că asta o stârnea șl pe ea.

– Când ai să te saturi de-atâta uitat, închide fereastra, mi-a murmurat în ureche. Altfel o să răcim amândoi, iar pe-aici nu cred să găsim undeva aspirine Bayer.

Am dat din cap, dar nu m-am clintit din loc. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la ce se petrecea în stradă.

După un minut sau două de acalmie, câteva femei au ocolit baricada, s-au apropiat de soldați și au încercat să le ofere buchete de flori. Mai toți le-au refuzat însă, cu gesturi hotărâte, cutremurându-se parcă până și de atingerea unei singure petale. Pe neașteptate, japonezii pe care-i întâlnisem cu o zi înainte au apărut lângă baricadă venind dinspre hotel, fiecare din ei purtând, ca de obicei, micile lor camere video în mână. Manifestanții au început să aplaude, japonezii au făcut câteva plecăciuni în toate direcțiile, s-au filmat unul pe altul lângă baricadă, după care au intrat la loc în „Intercontinental“. Pe urmele japonezilor a apărut atunci dinspre Batiștei Toyota austriecilor. Prin geamurile fumurii se distingeau trei siluete. Mi-am dat seama că una din ele, probabil cea de la dreapta șoferului, trebuia să fie Maria. Fereastra din spate a coborât încet în jos lăsând să se vadă în afară obiectivul dreptunghiular al unei camere video profesionale. Ca la comandă, din mulțime s-a desprins un bărbat în vârstă, care a înaintat spre blindate cu mâinile larg desfăcute și a îngenunchiat în fața celui din centru.

Am început să mă îmbrac cât puteam de repede. Eram curios să văd cu ochii mei ce se petrecea acolo, mă gândeam s-o întreb pe Maria dacă întâlnirea noastră mai rămăsese în picioare, voiam oricum să aflu cum și dacă se mai putea circula prin oraș. Mi-am pus ghetele cele noi, bluejeanșii, cămașa havaiană și un pulover albastru de angora, iar pe deasupra un vindiac de fâș în patru culori cumpărat pe Rodeo Drive în Beverly Hills. Mă grăbeam, dar nu într-atât încât să nu încerc să-mi impresionez prietena din București cu garderoba mea californiană.
În ultima clipă, mi-am îndesat pe cap și o șepcuță bleumarin de velur, așa cum poartă astronauții plecați în misiune. De altfel, pe a mea stătea scris în litere aurii chiar deasupra cozorocului, „Space Shuttle «Enterprise»“. În tot timpul cât călătorisem prin România, nu mai văzusem alta asemănătoare. M-am gândit că, la nevoie, șepcuța aceea făcută în Taiwan mă putea separa de restul manifestanților la fel de eficient ca și ochii oblici ai japonezilor.

Tot timpul cât m-am îmbrăcat, Moira m-a fixat cu o expresie de gheață, fără să spună, însă, o singură vorbă. N-avea cum să știe despre Maria, ceea ce conta pentru ea era că plecam. Încă un bărbat se adăuga listei celor care dezertaseră de la datorie exact când Moira avea mai multă nevoie de ei.

– Mă-ntorc în cinci minute, i-am spus încrezător și-am ieșit repede pe ușă.

Am fugit pe coridor până la lift, dar, din toate patru, nu funcționa niciunul, așa că a trebuit să cobor pe jos toate cele 11 etaje.

Atunci când am ajuns în stradă, atmosfera era parcă și mai încărcată decât înainte. Mirosul trasoarelor îmi intrase deja în plămâni. Barajul neîntrerupt al țipetelor făcea acum să-mi țiuie urechile:

– Să nu vă fie frică nici de maiorul vostru, le explica pletosul soldaților, arătând cu degetul către un ofițer în uniformă kaki, cu fața împietrită, care stătea cu o mână încleștată pe mânerul pistolului de la centiron. Sunteți 23 de inși. Nu poate să vă împuște pe toți, nu-i așa? Dacă se întâmplă ceva, veniți să vă ascundeți în mijlocul nostru. Ce ziceți?

Nu mi se părea deloc un raționament logic și, de fapt, nici nu înțelegeam ce scop urmărea pletosul zgândărindu-i pe soldați să-i răspundă. Toți arătau prea speriați ca să se gândească măcar să-și încalce în vreun fel ordinele.

Pe neașteptate, o voce de bas s-a ridicat din mulțime intonând stângaci un fel de imn despre deșteptarea românilor. Câteva zeci de voci i s-au alăturat, destul de timid la început, probabil pentru că cei mai mulți dintre demonstranți nu cunoșteau cuvintele, mulțumindu-se doar să-ngâne în surdină melodia aceea tristă, tărăgănată, și totuși corul acela improvizat a continuat să se extindă, mai departe și mai departe, până ce, în final, un murmur uriaș a izbucnit triumfător din mii și mii de piepturi. În lumina nefirească a trasoarelor, oamenii de pe stradă s-au pornit rând pe rând să îngenuncheze pe caldarâm ca la împărtășanie, cu un singur picior jos, formând astfel voit un val fără sfârșit tălăzuind în noapte deasupra și pe sub capetele mulțimii. Am simțit un fior. Părul de pe ceafă și brațe mi se ridicase singur. Asistam nechemat la un veritabil moment mistic.

Militarii, în schimb, păreau îngroziți. Puteau acum să vadă pentru prima dată marea de oameni care se întindea de la Romană până dincolo de Piața Unirii. Soldații de pe Magheru își rezemaseră scuturile de zid și se uitau stânjeniți în altă parte, ba unul dintre ei, un blonduț firav, pe care nici nu-l vedeam ca soldat, un copil și atât, plângea în hohote. Printre scutierii de pe Batiștei, am văzut doi cărora le apăruse câte o pată întunecată pe cracul pantalonului: de frică și de atâta încordare făcuseră pe ei.

Treptat, cei ce cântau s-au oprit și s-a făcut parcă dintr-o dată liniște.

Era o liniște nefirească însă și poate de aceea nici n-a durat. Din dreapta, de-abia târându-se sub greutatea unui ciorchine de demonstranți proaspeți a apărut o dubiță kaki. Șoferul a oprit-o în fața blindatului din mijloc, iar dintre oamenii ghemuiți pe acoperiș, s-a înălțat în picioare un tânăr subțiratic, fluturând un stindard alb pe care scria „Soldați, să nu trageți. Suntem frații voștri“.

M-am uitat din nou la copilandrii în uniforme cafenii și cu petlițe aurii pe umeri. Ăștia n-au primit ordin să tragă, mi-am zis încurajat, și chiar dacă li s-ar ordona, n-ar avea cu ce s-o facă. Am dat să ocolesc latura din dreapta a baricadei, când, din spatele meu, din spatele manifestanților chiar, a țâșnit spre blindate un camion de mare tonaj. Șoferul a țintit blindatul din dreapta, și, în hotărârea lui disperată de a-l lovi, a sărit cu două roți pe trotuar, evitându-mă numai în ultima secundă. Când a zburat pe lângă mine, am reușit să-i văd fața. Era palidă ca moartea. Omului acela nu-i mai păsa de nimic și de nimeni: avea probabil propria lui poliță de plătit regimului Ceaușescu.
Tot ce-a urmat apoi s-a desfășurat aproape simultan, sau dacă nu, în orice caz, mult prea repede pentru mine ca să mai pot judeca rațional.

De pe trotuar, camionul a virat repede la stânga, dar n-a reușit să-și lovească ținta, care a manevrat repede înapoi. Aproape concomitent, cineva, un militar cu siguranță, a început să înjure, „Ce faceți, nenorociților, vreți să ne-omorâți voi pe noi?“; camionul s-a proptit în dubița kaki, blocând complet blindatul din centru; de undeva, din spatele soldaților, s-a tras o rafală lungă de mitralieră, deși cred că în sus, pentru că n-am auzit pe nimeni țipând de durere; dinspre dubiță s-a ridicat o pală de flăcări și o voce subțire, ca de fetiță, a țipat, „Fugiți, o să-i sară rezervorul în aer“; blindatul din dreapta și-a ambalat puternic motorul, accelerând înapoi către baricadă, în timp ce, chiar la picioarele mele, a explodat cu un șuierat prelungit o grenadă lacrimogenă.

Din clipa aceea, n-am mai văzut nimic, decât la mari intervale, atunci când îndrăzneam să-mi deschid pentru o secundă ochii, după care eram nevoit să-i închid imediat la loc din cauza usturimii. Parcă-mi băgase cineva fărâmițe de săpun de rufe sub pleoape. Nu știam ce să mai fac de durere, mai ales că, reflex, mă frecasem deja de câteva ori cu mâinile la ochi.

Exact atunci când mă simțeam mai neputincios, am auzit pașii soldaților de pe Batiștei alergând înspre baricadă și mi-am dat seama că nu mai aveam cum să mă întorc înapoi spre hotel. S-a auzit o nouă rafală de mitralieră și, de data asta, am auzit țipete. Am rupt-o orbește la fugă în direcția opusă, aceea a Institutului de Arhitectură, pe unde mă plimbasem fără griji cu tot grupul doar cu o zi înainte. N-am apucat să alerg prea mult, poate 20 de metri, că m-am ciocnit de o femeie grasă care țipa în neștire și m-am prăvălit peste ea.

Am ajutat-o să se scoale, femeia s-a scuzat bâlbâindu-se, dar a rămas din nou pironită pe loc, în timp ce eu mi-am reluat goana către Arhitectură, până când m-am trezit din nou la pământ, cu o durere înfiorătoare în umăr: traversasem fără să-mi dau seama bulevardul și mă izbisem cu umărul stâng de un copac neîmprejmuit. Dacă m-aș fi lovit cu capul, nu este exclus să fi murit pe loc. În orice caz, n-am fost apoi capabil de altceva decât să mă ridic puțin pe vine, sprijinindu-mă cu umărul sănătos de copac, și-apoi să mă chircesc în spatele lui cum am putut mai bine, cu capul plecat între mâini, așteptând să-mi dispară odată arsura din ochi. Au trecut cel puțin zece minute până când mi-am revenit cât de cât.

– Să fie judecați!
– Jos tiranul!
– Nu vă fie teamă! Armata e cu noi!

Fără un motiv aparent, până și ochii mi se iritaseră și, oricât m-am uitat primprejur, Toyota ziariștilor dispăruse. De-abia într-un târziu am descoperit-o, dincolo de colțul cel mai îndepărtat al baricadei, lipită aproape de blindatul din stânga. Austriacul bărbos ieșise afară și întinsese un microfon în direcția unor soldați care, surprinzător, mai strângeau încă în mână câteva flori pricăjite.

Un grup de femei se strânseseră în jurul lor și țipau fără încetare:
– Ce-aveți de gând? Să ne împușcați și pe noi?
– Și după noi, pe cine? Pe copiii noștri?

Puțin mai încolo, în fața restaurantului „Pescarul“, staționa un camion verzui din care un tânăr îmbrăcat cu o canadiană subțire împărțea tuturor sticle cu apă minerală, chifle, bere și alviță.

– Luați, fraților, că-s pe degeaba, îi îndemna el pe cei care-l înconjurau. Sunt împrumutate din depozitele dictatorului.
– Aveți grijă, se auzeau alte voci, s-ar putea să fie otrăvite.

Ca să ajung la Maria, ar fi trebuit să ocolesc pe la capătul scurt al „L“-ului baricada și să mă plimb apoi de unul singur prin fața blindatelor, trecând pe lângă omul îngenuncheat și expunându-mă astfel ca la paradă ochilor celor din grup (inclusiv ai Moirei Johnston), care, eram sigur, urmăreau cu sufletul la gură tot ce se petrecea în stradă. Am rămas pe loc. Acolo unde se găsea Toyota, culoarul format de către soldați și demonstranți se închidea dintr-odată în clădirile de pe bulevard. Maria și tovarășii săi nu aveau cum să-și mai manevreze altfel mașina decât pornind înapoi și trecând chiar pe lângă mine.

M-am uitat în fine și la cei din jur. Nu eram singurul curios. Prin toate colțurile și la toate nivelele clădirilor din jur părea să se fi cățărat cineva care să observe sau să fotografieze mulțimea, ba pe platforma de la etajul întâi a „Intercontinental“-ului am zărit și doi inși în uniforme militare, care filmau de zor în direcția Sălii Dalles. Încet-încet, din noianul de fețe care mă înconjurau, câteva au început să prindă contur.

Primul lucru care m-a izbit a fost proporția neașteptat de ridicată a femeilor și a sub adolescenților, unii copii chiar, de 12 și 13 ani, despre care nu-mi puteam închipui cu niciun chip ce căutau acolo. De fapt, în apropierea baricadei am descoperit numai trei categorii de vârstă, clar distincte: sub 20 de ani, și fete și băieți – majoritatea celor de față; între 30 și 40 de ani, mai puțini, mai mult bărbați, cei care probabil avuseseră ideea baricadei; și restul, vârstnici, între care destul de multe femei, toți însă peste 50, ba chiar și peste 60 de ani.

Am văzut că până și expresiile fețelor erau diferite: cei mai tineri nu păreau deloc alarmați de prezența soldaților și îi înfruntau, țipând sfidători că nu vor pleca de-acolo în nicio condiție; bătrânii erau mai tăcuți, dar la fel de hotărâți să rămână, oarecum resemnați însă, pentru că, în orice caz, pentru ei până și o victorie ar fi sosit prea târziu; iar cei de vârstă mijlocie pendulau agitați printre toți ceilalți, încercând să-i îmbărbăteze, dar și să-i convingă să nu se expună fără rost, repetând cui voia să-i asculte că revoluția de-abia începuse. Păreau să fie singurii care mai credeau în posibilitatea unui dialog cu militarii din fața lor.
Un ins smead, cu o portavoce roșie în mână, își îndemna răgușit concetățenii să nu părăsească baricada.

– Fraților, rezistați, nu contenea el să repete, tocmai am aflat acum câteva minute că muncitorii de la „23 August“ au pornit cu toții încoace.

Lângă el, un alt demonstrant, cu părul și barba neobișnuit de lungi, aproape ca ale unui călugăr, încerca să parlamenteze cu militarii de pe Batiștei. Nici tabăra lor nu alcătuia o forță mai coerentă. Ofițerii, înarmați doar cu pistoale sau revolvere de serviciu, erau excesiv de vârstnici, iar soldații, excesiv de tineri, cel mult 17-18 ani. Pe deasupra, soldații nu păreau să aibă arme de foc la îndemână, ci doar scuturi transparente de plexiglas și bastoane negre de cauciuc. Cel puțin din punctul de vedere al militarilor în termen, o înfruntare directă cu mulțimea din spatele baricadei era evident ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.

– Nu vă fie frică, Ceaușescu pică! strigau cadențat demonstranții.

Să nu vă fie frică nici de maiorul vostru, le explica pletosul soldaților, arătând cu degetul către un ofițer în uniformă kaki, cu fața împietrită, care stătea cu o mână încleștată pe mânerul pistolului de la centiron. Sunteți 23 de inși. Nu poate să vă împuște pe toți, nu-i așa? Dacă se întâmplă ceva, veniți să vă ascundeți în mijlocul nostru. Ce ziceți?
Nu mi se părea deloc un raționament logic și, de fapt, nici nu înțelegeam ce scop urmărea pletosul zgândărindu-i pe soldați să-i răspundă. Toți arătau prea speriați ca să se gândească măcar să-și încalce în vreun fel ordinele.

Pe neașteptate, o voce de bas s-a ridicat din mulțime intonând stângaci un fel de imn despre deșteptarea românilor. Câteva zeci de voci i s-au alăturat, destul de timid la început, probabil pentru că cei mai mulți dintre demonstranți nu cunoșteau cuvintele, mulțumindu-se doar să-ngâne în surdină melodia aceea tristă, tărăgănată, și totuși corul acela improvizat a continuat să se extindă, mai departe și mai departe, până ce, în final, un murmur uriaș a izbucnit triumfător din mii și mii de piepturi. În lumina nefirească a trasoarelor, oamenii de pe stradă s-au pornit rând pe rând să îngenuncheze pe caldarâm ca la împărtășanie, cu un singur picior jos, formând astfel voit un val fără sfârșit tălăzuind în noapte deasupra și pe sub capetele mulțimii. Am simțit un fior. Părul de pe ceafă și brațe mi se ridicase singur. Asistam nechemat la un veritabil moment mistic.

Militarii, în schimb, păreau îngroziți. Puteau acum să vadă pentru prima dată marea de oameni care se întindea de la Romană până dincolo de Piața Unirii. Soldații de pe Magheru își rezemaseră scuturile de zid și se uitau stânjeniți în altă parte, ba unul dintre ei, un blonduț firav, pe care nici nu-l vedeam ca soldat, un copil și atât, plângea în hohote. Printre scutierii de pe Batiștei, am văzut doi cărora le apăruse câte o pată întunecată pe cracul pantalonului: de frică și de atâta încordare făcuseră pe ei.

Treptat, cei ce cântau s-au oprit și s-a făcut parcă dintr-o dată liniște.

Era o liniște nefirească însă și poate de aceea nici n-a durat. Din dreapta, de-abia târându-se sub greutatea unui ciorchine de demonstranți proaspeți a apărut o dubiță kaki. Șoferul a oprit-o în fața blindatului din mijloc, iar dintre oamenii ghemuiți pe acoperiș, s-a înălțat în picioare un tânăr subțiratic, fluturând un stindard alb pe care scria „Soldați, să nu trageți. Suntem frații voștri“.

M-am uitat din nou la copilandrii în uniforme cafenii și cu petlițe aurii pe umeri. Ăștia n-au primit ordin să tragă, mi-am zis încurajat, și chiar dacă li s-ar ordona, n-ar avea cu ce s-o facă. Am dat să ocolesc latura din dreapta a baricadei, când, din spatele meu, din spatele manifestanților chiar, a țâșnit spre blindate un camion de mare tonaj.

Șoferul a țintit blindatul din dreapta, și, în hotărârea lui disperată de a-l lovi, a sărit cu două roți pe trotuar, evitându-mă numai în ultima secundă. Când a zburat pe lângă mine, am reușit să-i văd fața. Era palidă ca moartea. Omului acela nu-i mai păsa de nimic și de nimeni: avea probabil propria lui poliță de plătit regimului Ceaușescu.

Tot ce-a urmat apoi s-a desfășurat aproape simultan, sau dacă nu, în orice caz, mult prea repede pentru mine ca să mai pot judeca rațional.
De pe trotuar, camionul a virat repede la stânga, dar n-a reușit să-și lovească ținta, care a manevrat repede înapoi. Aproape concomitent, cineva, un militar cu siguranță, a început să înjure, „Ce faceți, nenorociților, vreți să ne-omorâți voi pe noi?“; camionul s-a proptit în dubița kaki, blocând complet blindatul din centru; de undeva, din spatele soldaților, s-a tras o rafală lungă de mitralieră, deși cred că în sus, pentru că n-am auzit pe nimeni țipând de durere; dinspre dubiță s-a ridicat o pală de flăcări și o voce subțire, ca de fetiță, a țipat, „Fugiți, o să-i sară rezervorul în aer“; blindatul din dreapta și-a ambalat puternic motorul, accelerând înapoi către baricadă, în timp ce, chiar la picioarele mele, a explodat cu un șuierat prelungit o grenadă lacrimogenă.

Din clipa aceea, n-am mai văzut nimic, decât la mari intervale, atunci când îndrăzneam să-mi deschid pentru o secundă ochii, după care eram nevoit să-i închid imediat la loc din cauza usturimii. Parcă-mi băgase cineva fărâmițe de săpun de rufe sub pleoape. Nu știam ce să mai fac de durere, mai ales că, reflex, mă frecasem deja de câteva ori cu mâinile la ochi.

Exact atunci când mă simțeam mai neputincios, am auzit pașii soldaților de pe Batiștei alergând înspre baricadă și mi-am dat seama că nu mai aveam cum să mă întorc înapoi spre hotel. S-a auzit o nouă rafală de mitralieră și, de data asta, am auzit țipete. Am rupt-o orbește la fugă în direcția opusă, aceea a Institutului de Arhitectură, pe unde mă plimbasem fără griji cu tot grupul doar cu o zi înainte. N-am apucat să alerg prea mult, poate 20 de metri, că m-am ciocnit de o femeie grasă care țipa în neștire și m-am prăvălit peste ea.

Am ajutat-o să se scoale, femeia s-a scuzat bâlbâindu-se, dar a rămas din nou pironită pe loc, în timp ce eu mi-am reluat goana către Arhitectură, până când m-am trezit din nou la pământ, cu o durere înfiorătoare în umăr: traversasem fără să-mi dau seama bulevardul și mă izbisem cu umărul stâng de un copac neîmprejmuit. Dacă m-aș fi lovit cu capul, nu este exclus să fi murit pe loc. În orice caz, n-am fost apoi capabil de altceva decât să mă ridic puțin pe vine, sprijinindu-mă cu umărul sănătos de copac, și-apoi să mă chircesc în spatele lui cum am putut mai bine, cu capul plecat între mâini, așteptând să-mi dispară odată arsura din ochi. Au trecut cel puțin zece minute până când mi-am revenit cât de cât.

---

________________________________________________

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: