CONVOIUL (VII) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.100, 12/2025 ▲

I. TRUPUL ȘARPELUI

12.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.

Mă uit din nou la pereții de stâncă din dreapta și din stânga. În dreapta, sus spre vârf se fugăresc capre negre. Aceleași văzute și data trecută? Însoțesc și ele de acolo sus Convoiul? În stânga trebuie să-mi las iarăși capul pe spate pentru a putea zări cărarea înaltă. Și iarăși am impresia că văd trecând pe acolo un șir de oameni. Apoi șoseaua se îngustează și nu mai am cum vedea vârfurile pereților.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Șoseaua se îngustează iarăși, devine aproape la fel de îngustă ca poteca pe care am urcat și am coborât la Marțea Mare. Ca și atunci, trebuie să ne apropiem umăr la umăr pentru a avea loc și paznicii lângă noi. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de grasul puturos, „Michi”, „Miky” sau „Miși” n-are de cât să-și mormăie la infinit veșnicul repertoriu! M-am obișnuit cu el și nu știu dacă nu-mi va lipsi ca orice lucru ce nu te deranjează și-ți asigură calmul vieții lipsite de evenimente.
Nu același lucru simțim când șoseaua se gâtuie atât de mult încât, oricât ne-am strânge unii în alții, suntem nevoiți să frângem șirurile. Și ritmul pașilor se încetinește și trăim cumplita claustrofobie a celui intrat într-un canal ce se înfundă, iar el, presat din spate de urmăritorii săi, nu mai poate nici înainta și nici da înapoi. Să fi ajuns capul șarpelui la un loc unde defileul se închide? Să ne fi condus plictisitul ofițer călare pe un drum greșit? Privim speriați către paznici. E pentru prima oară că planificarea atât de riguroasă a tot ce este în legătură cu Convoiul pare să nu funcționeze. Mergem tot mai încet, ne oprim. Din spate, suntem tot mai puternic împinși înainte. Unde înainte? Vom fi striviți unii de alții? Suntem nevoiți să ne împingem și noi în cei din fața noastră. Care știm că nu au cum să opună rezistență față de forța unită a atâtor bărbați presându-i din urmă. Nu este nevoie de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” pentru ca să pornească vorbe din mai toate gurile. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”, cum mi se pare mai corect), doar ei rămân la repertoriul lor neschimbat. Strigătele se adună într-un vacarm general.
Brusc, un glas și mai puternic ne transmite Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”. Ordinul pare venit din cer. De fapt, el ne-a sosit în valuri. Din față, l-a răcnit primul paznic, după care, de parcă ar fi fost niște relee, l-au repetat următorii paznici. S-a făcut într-adevăr tăcere, mai ales că stăteam pe loc și liniștea nu era perturbată de zgomotul pașilor. Și nici de alte zgomote. Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” îl auzeam coborând încet de-a lungul corpului șarpelui. Încet, tot mai încet, până nu l-am mai putut auzi deloc. Să fie șarpele chiar atât de lung? O fi ajuns la coada șarpelui? Ori, poate, coada aceea nici nu există…
Stăteam înghesuiți, stăteam pe loc și liniștea desăvârșită ne ținea mai prizonieri chiar decât stâncile unde ne-am împotmolit. Ne uitam spre paznici, însă aceștia, după ce au răcnit Ordinul, au amuțit și priveau doar înainte. Unde înainte? Nu păreau deloc înspăimântați, deși se aflau în aceeași situație cu noi. Asta ne-a mai liniștit puțin. Doar puțin! Statul pe loc, imposibilitatea de a avansa sau de a da înapoi, precum și tăcerea cumplită nu puteau să ne calmeze pentru mult timp. Pentru un timp fără timp.
Când Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” a fost încălcat și, după ce unul dintre noi a început să țipe, vacarmul a reizbucnit. Și s-a transmis de asemenea de la unii la alții până cine știe cât de departe spre coada șarpelui. Și a durat de asemenea un timp fără timp. Până ce, la fel ca data trecută, la fel de brusc, ceva puternic, și mai puternic, atât de puternic încât a acoperit vacarmul, o bubuitură ca un tunet parcă venit din cer ne-a aruncat iarăși în tăcere. Doar că de data asta s-a întâmplat ceva pozitiv, șirurile din față au reluat mersul. După ele, am plecat și noi. Și după noi, ceilalți.
A revenit chiar și ritmul pașilor apăsați, așa cum am mărșăluit mereu, fără să ne fi spus ori învățat cineva cum anume trebuie să ne deplasăm. Am răsuflat ușurați. Ne venea să chiuim. Când a ajuns și șirul meu acolo unde s-a oprit Convoiul, am văzut o gaură mare în stâncă, gaură prin care am ieșit, șoseaua devenind largă din nou. Munții s-au îndepărtat și, în curând, au dispărut la orizont. Bubuitura care ne-a eliberat a fost desigur o explozie provocată, ne-am spus, și ne-am simțit mândri că Forurile Înalte au dat, ca întotdeauna, dovadă că nu ne-au uitat și că se îngrijesc de toate pentru noi.
Forurile Înalte se îngrijesc necontenit de toate pentru noi!
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

13.

Din nou, spațiul larg ne-a dat o minunată senzație de libertate. (Nu că în rest ne-am fi simțit ostaticii șarpelui al cărui trunchi îl alcătuiam. În Convoi, principalul sentiment este cel de siguranță, în peisajul nemărginit principalul sentiment este cel de libertate. În munți și la mare bucuria este dată de frumusețea care nu le elimină pe celelalte. Dacă sunt prezente. De aceea le și caută oamenii în concedii. Noi în Convoi le avem pe toate.)
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Se spune că trebuie să suferi că nu ai ceva pentru a fi bucuros când în sfârșit îl ai. Bucurie pe care altfel n-ai resimți-o. Asta atât psihic cât și chiar fizic. Abia dacă te-a durut capul și nu te mai doare, te poți bucura că nu te mai doare. Însă, din păcate, când nu te mai doare capul, ai și uitat cum a fost când te-a durut, ai alte lucruri la care să te gândești și nu te bucuri că nu te mai doare capul. Dar acum, după ce am lăsat în urmă un loc de unde ne-am speriat că n-o să mai putem ieși, marșul prin câmpia vălurită îl savurăm ca atare. Convoiul urcă dealurile și dispare în văile blânde și moi. Privim înainte, zărim capul șarpelui cu ofițerul călare în frunte. Apoi acela dispare pentru a reapărea după alt deal și altă vale. Sunt destul de în față ca să-l pot vedea și pe el și, uneori, chiar și o parte din drumul pe care-l vom călca. Îmi închipui că șirurile următoare nu văd ceea ce pot să zăresc eu, în schimb, ele pot să ne vadă pe noi precum și un fragment mai mare din ceea ce urmează. Toată lumea din Convoi se bucură de acest joc plin de surprize, când părți din trupul din care faci tu însuți parte dispare ba după o colină, ba printr-un pâlc de copaci, pentru ca să apară iar. Ceea ce-mi provoacă satisfacția de mult uitată a copilului când ba i se ascunde, ba i se arată o jucărie. Aproape că-i vine să râdă și copilului din mine. Sau ceea ce a mai rămas din copilul din mine.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Preocupat de jocul „de-a apare-dispare”, mă pomenesc cu încă o surpriză. Undeva în stânga trece o cale ferată și mai departe, după ea, mi se pare că văd iar oamenii care se deplasau paralel cu Convoiul sus pe o cărare cioplită în muntele gata să ne înghită. Oamenii aceia sunt departe, așa cum au fost și pe munte, nu le pot desluși veșmintele și cu atât mai puțin chipurile. Nu am niciun argument că ar fi aceiași și totuși sunt sigur că sunt aceiași. Îmi forțez ochii să deslușesc dacă și ei formează un convoi ca al nostru, adică dacă sunt și ei escortați de soldați înarmați. Degeaba! Nu pot să-mi dau seama, oamenii aceia sunt prea departe și, din când în când, se interpun obstacole în câmpul vizual între marșul nostru și marșul lor: ba trece un tren, ba intrăm noi sau ei printre copaci.
După o vreme, îmi înțepenește gâtul tot sucindu-l spre stânga, așa că privesc doar înainte. Îmi doresc un program de varietăți și pe spatele celui din fața mea apare un ecran și pe ecran un program de varietăți. După ce am luat prânzul, mă uit iar spre stânga, îi văd iarăși pe oamenii mici, mișcându-se paralel cu orizontul. Să fi avut și ei o pauză de masă sau să facă și ei parte dintr-un șarpe atât de lung încât să nu-i pot surprinde decât un fragment? Nu știu.
Nu mă mai tot uit la stânga, dar când totuși o fac, îi văd deplasându-se acolo, departe. Când se interpune iarăși un obstacol ori când drumul nostru ori al lor deviază, le simt lipsa și mă liniștesc doar când reapar în câmpul meu vizual. Din clipa când i-am văzut mișcându-se paralel cu noi, cățărați pe cărarea înaltă a muntelui, coloana aceea din depărtare a devenit o constantă în viața noastră. Sau, cel puțin, în viața mea.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mai trec niște zile, munții au rămas în urmă, la fel și Marțea Mare. Ne deplasăm în rutina zilnică, nu ne lipsește nimic, totul este perfect organizat, n-avem de ce ne plânge. Neavând nimic de făcut decât să umblăm în ritmul stabilit de Forurile Înalte, gândurile zburdă și ele libere. „Nu poți să nu te gândești la nimic, atât cât ești om normal în stare de veghe”, așa că îți trec prin cap de toate. Nici nu știi din ce colț al creierului mai apare ceva uitat. De pildă, o spusă a lui Dostoievski: „Cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să evadeze este acela de a-l face să nu știe că e captiv”. De ce mi-a revenit în minte tocmai acest citat? În primul rând, că eu nu sunt un prizonier, dovadă că pot părăsi oricând Convoiul. Deci, nu sunt nici captiv. E drept că, uneori, mai ales în diminețile proaspete, când trecem printr-un peisaj îmbietor, îmi vine să ies din rând și să mă întind în iarba moale și răcoroasă. Să închid ochii și să stau culcat o veșnicie. Sau, când, deși am primit haine ușoare, ne este totuși cald și, trecând pe lângă o apă, n-ai cum să nu-ți dorești să faci o baie nu numai pentru a te răcori, ci și pentru simpla plăcere de a simți valurile lovindu-te. Ăsta este un lucru firesc, așa că Forurile Înalte au acceptat și propunerea ca în anumite condiții Convoiul să facă o pauză ca oamenii să se poată scălda. Forurile Înalte s-au gândit la toate și chiar că nu ai de ce să te plângi. Nu, nu pot fi considerat prizonier, nu, nu sunt captiv, deținut, constrâns, atunci când, pentru a avea tot ce ai nevoie, nu trebuie decât să te supui la o anumită disciplină! Cât efort, câtă sudoare sunt nevoiți să cheltuiască toți cei aflați în afara Convoiului pentru a obține orice lucru și simțind mereu asupra capului incertitudinea zilei de mâine? Iar nouă, singurul preț ce ni se cere pentru toată viața noastră fără griji, este să respectăm întocmai disciplina fără de care traiul nostru n-ar putea exista. Noi suntem niște privilegiați, în niciun caz prizonieri! Pe lângă faptul că putem pleca oricând din coloană, iată, am fost martori cât au riscat alții să intre în Convoi fără succes, paznicii făcându-și adevărata datorie! În cazul nostru, vorbele lui Dostoievski nu se potrivesc și mi le scot repede din cap.

I. THE BODY OF THE SNAKE

12.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Left, right, left, right, left, right! The march continues. We have left the narrow mountain path and are again walking on the wide road. It continues through a gorge identical to the one we left for Big Tuesday. „Ingeniously found the place for that exit from the canon”, I must admit. By returning to the wide road, but especially by the fact that the road passes through the gorge again, it makes you believe that we didn’t even leave this wide road, that the lived interlude didn’t even exist. Only small permutations in the column, such as the advance of the sweaty fat man, prevent us from believing that the recent Big Tuesday never happened.
I look again at the rock walls to the right and left. To the right, up towards the summit, black goats are chasing each other. The same ones seen last time? Are they also accompanying the Convoy from up there? On the left I must put my head back again to see the high path. And again, I think I see a line of people passing by. Then the road narrows and I can no longer see the tops of the walls.
Left, right, left, right, left, right! The road narrows again, it becomes almost as narrow as the path I walked up and down on Big Tuesday. As then, we must approach shoulder to shoulder to have room for the Guards next to us. Thank goodness I was spared the stinky fat man, „Michi”, „Miky” or „Mishi” doesn’t have long to mutter his eternal repertoire to infinity! I’ve gotten used to it, and I don’t know if I’ll miss it as much as anything that doesn’t bother you and ensures the calmness of your uneventful life.

It’s not the same we feel when the road gets so bottlenecked that no matter how tightly we squeeze into each other, we are forced to break ranks. And the pace of our steps slows down and we experience the terrible claustrophobia of the man who has entered a canal that is becoming blocked, and who, pressed from behind by his pursuers, can neither advance nor retreat. Has the snake’s head reached a place where the gorge closes? Had the bored officer led us on horseback down the wrong road? We look fearfully at the guards. This is the first time that such rigorous planning of everything about the Convoy seems to be failing. We go slower and slower, we stop. From behind, we’re being pushed ever harder forward. Forward where? Will we be crushed by each other? We are forced to push ourselves into those in front of us. Who we know have no way of resisting the united force of so many men pressing back. No need for the 00347948372 Order „Speak under specific conditions!” for words to come out of most mouths. Only the „walking robots” („walking vegetables,” as seems more accurate to me), only they stick to their unchanging repertoire. The cries are gathering in a general uproar.
Suddenly, an even louder voice gives us Order No. 00347568549, „Silence!”. The order seems to come from the sky. In fact, it came to us in waves. From the front, the first guard roared it, then, as if on a relay, the next guards repeated it. There was indeed silence, especially as we were standing still, and the silence was not disturbed by the sound of footsteps. And no other noises either. Order No. 00347568549, „Silence!” we could hear it slowly descending along the snake’s body. Slowly, ever so slowly, until I couldn’t hear it at all. Could the snake really be that long? Had it reached the snake’s tail? Or maybe that tail doesn’t even exist…
We sat crammed, we sat still, and the perfect silence held us more prisoner even than the rocks we were stuck on. We looked up at the guards, but they, after roaring the Order, grew silent and only looked straight ahead. Forward where? They didn’t seem at all frightened, even though they were in the same situation as us. That reassured us a little. Just a little! Standing still, unable to move forward or backward, and the awful silence could not calm us for long. For a time without time.
When Order No. 00347568549, „Silence!” was violated, and after one of us began to shout, the uproar resumed. And it also spread from one to another to who knows how far to the tail of the snake. And it also lasted for a timeless time. Until, just like last time, just as suddenly, something strong, even stronger, so strong that it drowned out the uproar, a thunderous boom as if from the sky threw us into silence again. Only this time something positive happened, the front lines resumed walking. After them, we left too. And after us, the others.
Even the rhythm of the tapping steps has returned, as we have always marched, without being told or taught how to move. We felt relieved. We wanted to squeal. When my line reached where the Convoy had stopped, we saw a large hole in the rock, through which we emerged, the road becoming wide again. The mountains receded and soon disappeared into the horizon. The bang that freed us was of course a provoked explosion, we told ourselves, and we felt proud that the High Forums had, as always, given proof that they had not forgotten us and that they cared for us.
The High Forums are always taking care of everything for us!
Left, right, left, right, left, right!

13.

Again, the wide space gave us a wonderful sense of freedom. (Not that otherwise we felt like hostages to the serpent whose torso we were making. In the Convoy, the main feeling is one of safety, in the vast landscape the main feeling is one of freedom. In the mountains and at sea the joy is given by the beauty that does not eliminate the others. If they are present. That’s why people seek them out on holidays. We in Convoy have them all.)
Left, right, left, right, left, right!
They say you must suffer not having something to be glad when you finally have it. Joy you wouldn’t otherwise feel. That’s both mentally and even physically. You can barely be glad your head hurts and it doesn’t hurt anymore. But unfortunately, when your head doesn’t hurt anymore, you’ve also forgotten what it was like when it hurt, you have other things to think about and you’re not happy that your head doesn’t hurt anymore. But now, having left behind a place we were scared we’d never get out of, we enjoy the march across the veined plain for what it is. The convoy climbs the hills and disappears into the soft, gentle valleys. We look ahead, we see the serpent’s head with the officer on horseback. Then it disappears to reappear after another hill and another valley. I’m far enough ahead that I can see him too, and sometimes even part of the road we’re about to tread. I imagine that the next strings don’t see what I can see, instead they can see us as well as a larger fragment of what’s to come. Everyone in the Convoy enjoys this game full of surprises, when parts of the body you are part of disappear sometimes over a hill, sometimes through a cluster of trees, only to appear again. Which gives me the long-forgotten satisfaction of the child when a toy is hidden or shown to him. It almost makes the child in me laugh. Or what’s left of the child in me.
Left, right, left, right, left, right!
Preoccupied with the game of „appear-disappear,” I find myself with yet another surprise. Somewhere to the left a railway passes and further on, behind it, I seem to see again people moving parallel to the Convoy up a path carved into the mountain ready to swallow us. Those men are far away, as they were on the mountain, I can’t make out their clothes, much less their faces. I have no argument that they are the same and yet I am sure they are the same. I strain my eyes to discern whether they too form a convoy like ours, that is, whether they too are escorted by armed soldiers. No use! I can’t tell, those people are too far away and, from time to time, obstacles are placed in the field of vision between our march and theirs: sometimes a train passes, sometimes we or they enter through the trees.

After a while, my neck keeps twisting to the left, so I just look straight ahead. I want a variety show and on the back of the one in front of me is a screen and on the screen is a variety show. After lunch, I look to the left again, see the little people again, moving parallel to the horizon. Could they have had a lunch break too, or were they part of a snake so long that I could only catch a fragment of them? I don’t know.
I don’t keep looking to the left, but when I do, I see them moving there, away. When an obstacle comes in the way again, or when our path or theirs diverges, I miss them and am reassured only when they reappear in my field of vision. From the moment I saw them moving parallel to us, climbing the high mountain path, that column in the distance became a constant in our lives. Or, at least, in my life.
Left, right, left, right, left, right! A few more days pass, the mountains are left behind, and so is Big Tuesday. We move through our daily routine, nothing is missing, everything is perfectly organized, nothing to complain about. With nothing to do but go at the pace set by the High Forums, our thoughts are also free. „You can’t not think about anything, as long as you’re a normal human being in a waking state”, so everything goes through your mind. You don’t even know which corner of your brain something forgotten pops up. For example, a saying by Dostoevsky: „The best way to prevent a prisoner from escaping is to make him unaware that he is a prisoner”. Why did this quote come to mind? First of all, that I am not a prisoner, proof that I can always leave the Convoy. So, I’m not a captive either. It’s true that sometimes, especially on cool mornings when we pass through a lovely landscape, I feel like getting out of line and lying down in the soft, cool grass. To close my eyes and lie there forever. Or, when, though we’ve been given light clothing, we’re still warm and, passing by a stream, you can’t help but want to take a dip not only to cool off, but for the simple pleasure of feeling the waves lapping against you. This is a natural thing, so the High Fora have also accepted the proposal that under certain conditions the convoy should take a break so that people can bathe. The High Fora have thought of everything, and you really have nothing to complain about. No, I cannot be considered a prisoner, no, I am not a captive, a prisoner, a prisoner of constraint, when, in order to have everything you need, all you have to do is submit to a certain discipline! How much effort, how much sweat are all those outside the Convoy obliged to spend to obtain anything and always feeling the uncertainty of tomorrow over their heads? And to us, the only price that is asked of us for all our carefree life, is to observe exactly the discipline without which our life could not exist. We are privileged, not prisoners! Besides the fact that we can leave the column at any time, we have witnessed how others have risked entering the Convoy without success, the guards doing their real duty! In our case, Dostoevsky’s words don’t fit, and I quickly get them out of my head.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: