CONVOIUL (VI) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲

I. TRUPUL ȘARPELUI

11.

Dimineața este plăcută, o adiere proaspătă ne încântă trupurile și sufletele. Privesc iarăși peste Roșcovan și peste Paznic. Pe „Michi”, „Miky” sau „Miși” nu l-au extras încă din șir, dar asta este doar o chestiune de zile. Individul nu mai răspunde la nimic, doar mormăie fără sens și, din când în când, scoate niște țipete nici râs, nici plâns. (Probabil că venirea ambulanței este programată pentru când sunt suficiente cazuri urmând a fi transportate.) Evit să mă gândesc la grăsunul puturos din spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” pentru că sunt încredințat că sunt puține șanse să-și poată negocia un loc mai în spate, fiind de crezut că ar trebui să ofere mai mult decât este în stare să ofere, ceea ce face foarte probabil să-mi devină vecin la timpul potrivit și atunci, poate, voi încerca, împotriva sfatului Paznicului, să-mi valorific stocul de țigări.

Străbatem o șosea largă printr-un defileu, nu e nici frig, nici cald, mărșăluim cu inima ușoară. Mă mir că nu s-au gândit să emită și un Ordin ca o oră – două, să dăm drumul la un cântec. Poate pentru că și cadența regulată a pașilor apăsați poate fi interpretată drept cântec.
În dreapta, muntele împădurit pare animat de viață și, într-adevăr, observ undeva spre vârf câteva capre negre. În schimb, peretele din stânga este mai mult pleșuv. Tot uitându-mă, am impresia că văd o cărare săpată la vreo cincisprezece metri deasupra noastră.

Concentrându-mi privirea, trebuie să stau cu capul lăsat pe ceafă și Paznicul mă admonestează că IARĂȘI îi perturb pe cei din spatele meu. Mă conformez, însă după doar câțiva pași încerc să deslușesc din nou drumul de pe munte. O fac mai precaut, îmi controlez mersul și iar mă uit în sus. Cred că văd și mișcarea unor oameni pe peretele muntelui din stânga*.
Altădată, pe ploaie ori pe arșiță, suntem întrecuți de mașini ori atelaje și ne încrucișăm cu diferiții participanți la trafic. Acum, pe o vreme atât de minunată, șoseaua este goală de când am pornit marșul dimineața. Poate că în urma evenimentului din noaptea trecută, Autoritățile, mereu la curent cu tot ceea ce se petrece în jurisdicția lor – și nu numai…- să ne fi eliberat ele calea pentru a preveni eventuale alte incidente neplăcute.

Șoseaua depășește defileul și cotim pe un drum în urcare ușoară. Treptat, un ținut colinar devine tărâm muntos. Drumul șerpuiește printre copaci și abia putem menține coloana cu câte trei în șir ca să încapă și paznicii. La orele amiezii intrăm într-un sat. Nu-l ocolim pe margini, ca de fiecare dată, ci chiar pătrundem în el! Așezarea nu are decât puține case, dar nicio prăvălie, nici măcar biserică. Niciunde oameni. Ne apare mai degrabă ca un cătun părăsit. Nu există străzi, clădirile sunt mici și lasă intervale între ele, ca la numeroase sate de la munte. Totuși, o poiană este amenajată cu câteva mese și câteva bănci. Ne așezăm câți încăpem, trupul șarpelui se prelungește printre dâmburi și pomi. Cine știe unde se oprește coada șarpelui? Nimeni nu știe. În timp ce ni se umplu gamelele, suntem anunțați că ne găsim în Marțea Mare. Doar cei foarte vechi în Convoi par să știe despre ce este vorba.
Atenția ni se sustrage de la gamele, când auzim voci apropiindu-se. Curând se dovedesc a fi voci de femei. Când ajunge și Convoiul lor în poiană, femeile se risipesc printre noi. Astfel aflăm cu toții ce este Marțea Mare. După ce am mâncat și noi și ele, nu mai suntem chemați să ne pregătim să mergem mai departe. Fiecare dintre noi poate să-și aleagă o parteneră și fiecare femeie poate să-și aleagă un partener. Alegeri ce nu durează mult și perechile își caută câte o casă. Așa ne dăm seama că așezarea nu este atât de mică precum am apreciat-o urcând cărarea devenită tot mai îngustă. Luând pieptiș muntele, descopereai printre arbori și alte căsuțe decât cele zărite la început. Terenul denivelat ascundea oameni și clădiri. Adică mai degrabă colibe. Însă toate curate și cu mobilierul strict necesar.

Paznicii au rămas în poiană. După cele trăite, nu ne miră că suntem lăsați nesupravegheați într-un spațiu unde poți să te faci atât de ușor nevăzut. Mă întreb, mai degrabă, cum pot fi împiedicați într-un asemenea loc să se insinueze între noi posibilii nepoftiți. Noaptea cu împușcături, epilogul cu acel bărbat care plângea pe marginea drumului, precum și zvonul – adevărat sau nu – că alții au izbutit să intre în burta șarpelui ne spuneau că asemenea evenimente sunt tot timpul de așteptat. (Mult mai târziu aveam să aflu că Marțea Mare se organizează la intervale suficient de mari pentru ca să poată fi pregătită în cele mai mici amănunte, cum ar fi alegerea, amenajarea și securizarea locului, găsirea unor spații ascunse și suficient de mari pentru ca să încapă întregul șarpe astfel încât să nu poată fi văzut în întregime, comasarea unor trupe suficiente pentru înconjurarea celor două Convoaie și multe altele. Gradele superioare sunt și ele plasate în alertă specială cu ocazia zilei de Marțea Mare pentru a putea interveni imediat în caz de nevoie. Și, tot mai târziu, aveam să aflu că niciodată n-a fost creată o situație în care gradele superioare au trebuit să intervină. Și am mai aflat ceva. Perechile se formau instantaneu, deoarece în afara poftei nu era nimic de conștientizat. Lucrurile respectau criteriile morale întrucât niciun partener nu era legat de amintiri de dinainte de a deveni membru al Convoiului. Că mai păstra în subconștient anumite preferințe nu este de negat, dar nu are loc nicio trădare.)

A doua zi de dimineață, ne-am adunat cu toții în poiană. Noi primii, femeile după ce noi deja am plecat. Și drumurile urmate aveau să fie diferite. Cele două Convoaie nu trebuie să se mai întâlnească până la următoarea Marțea Mare.

După ziua aceea, au fost dați puțini dispăruți. Nu știam dacă aceia au plecat singuri ori cu partenerele de care n-au vrut să se mai despartă. Dar mie, dispăruții mi-au adus noroc: grăsunul puturos din spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” a avansat mai multe poziții. Trei. Înseamnă că s-au despărțit de Convoi trei din fața sa. Trei care, în mod ciudat, nu l-au luat cu ei și pe „Michi”, „Miky” sau „Miși”, ci l-au lăsat tot lângă mine. Probabil că de acum este deja socotit extras din coloană.
_______
* M-am obișnuit că reperele sunt schimbătoare pentru noi, cei din Convoi. Stânga poate deveni oricând dreapta, înainte poate deveni oricând înapoi etc. Și toate acestea fără ca noi să ne dăm seama.

Aici trebuie să fac o anticipare, adică un lucru aflat de mine mai târziu. Când se întâmpla ca după o Marțea Mare câteva perechi să nu revină în coloanele lor – și de fiecare dată se întâmplă să plece câteva perechi – când se întâmpla așa ceva, lucrurile puteau lua întorsături extrem de neplăcute. Deși, inițial, fugarii au uitat de unde și de lângă cine au venit în Convoi, odată ajunși în „libertate”, memoria le revenea încetul cu încetul. De obicei, amintirile încă palide îi făceau să revină instinctiv de unde au plecat. Ca un pui de cățel abandonat și revenit la stăpân. Au fost destule cazuri când fosta familie se pomenea cu ei…sosiți, dar… nu singuri. Fiind aceasta o problemă reală, gradele superioare au studiat cu toată responsabilitate problema, au fost înaintate și trei propuneri de emitere a unor Ordine, însă Corpul Generalilor se află încă în fază de deliberare până să decidă care propunere s-o trimită spre legiferare**.

_______
** Se spune că amânarea se datorează faptului că toate cele trei propuneri distincte au fost rodul muncii colectivelor conduse de trei colonei, fiecare dintre ei având în spate cel puțin câte un general influent. Așa că disputa a urcat de la nivelul ofițerilor superiori la Corpul Generalilor, unde orgoliile fiecăruia dintre aceștia nu reprezintă ultimele argumente de luat în seamă.

I. THE BODY OF THE SNAKE

11.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

The morning is pleasant, a fresh breeze delights our bodies and souls. I look again over the Redhead and the Keeper. „Michi”, „Miky” or „Mishi” have not yet been pulled from the line, but that is only a matter of days. The guy doesn’t respond to anything anymore, just mumbles nonsensically and occasionally lets out some screams neither laughing nor crying. (Presumably the ambulance is scheduled to arrive when there are enough cases to be transported.) I avoid thinking of the fat stinker behind „Michi”, „Miky” or „Mishi” because I am confident that there is little chance he can negotiate a place further back, being thought to offer more than he is able to offer, which makes it highly likely that he will become my neighbor in due course and then, perhaps, I will try, against the advice of the Keeper, to value my stock of cigarettes.

We are walking along a wide road through a gorge, it’s neither cold nor hot, we are marching with a light heart. I’m surprised they didn’t think to issue an Order like an hour – two, to let out a song. Perhaps because even the regular cadence of the tapping steps can be interpreted as a song.

To the right, the wooded mountain seems alive with life and, indeed, I notice somewhere towards the top some black goats. In contrast, the wall to the left is more of a wasteland. Still looking, I get the impression that I see a pathway carved about fifty feet above us. Concentrating my gaze, I must stand with my head down and the Keeper admonishes me that I am disturbing AGAIN those behind me. I comply, but after only a few steps I try to make my way up the mountain again. I do it more cautiously, control my pace and look up again. I think I also see some people moving on the mountain wall to the left.*

––-
* I’ve gotten used to the fact that landmarks are shifting for us in the Convoy. Left can always become right, forward can always become backward, etc. And all without us even realizing it.

At other times, in rain or heat, we are overtaken by cars or carriages, and we cross paths with different traffic participants. Now, in such wonderful weather, the road has been empty since we started the march in the morning. Perhaps following last night’s event, the Authorities, always aware of everything that goes on in their jurisdiction – and not only…- may have cleared the way for us to prevent any further unpleasant incidents.

The road overtakes the gorge, and we turn onto a gently uphill road. Gradually, a hilly land becomes mountainous country. The road winds through the trees and we can barely hold the column of three in a row to fit the guards. At midday we enter a village. We don’t go round the sides, as we always do, but actually enter it! The settlement has only a few houses, but no shop, not even a church. No people anywhere. It appears to us more like a deserted small village. There are no streets, the buildings are small and leave gaps between them, as in many mountain villages. However, there is a clearing with a few tables and benches. We sit down as many as we can fit, the body of the snake stretches out among the dunes and trees. Who knows where the snake’s tail stops? Nobody knows. As our bowls fill, we are told we are on Big Tuesday. Only those very old in the Convoy seem to know what this is all about. Our attention is diverted from the ranges when we hear voices approaching. Soon they turn out to be women’s voices. When their Convoy arrives in the clearing, the women fade among us. And so, we all learn what Big Tuesday is. After we have eaten and they have eaten, we are no longer called upon to prepare to move on. Every one of us can choose a partner and every woman can choose a partner. Choices that don’t last long and couples look for a home. That’s how we realize that the settlement is not as small as we appreciated climbing the increasingly narrow path. As you walk up the mountain, you discover more cottages in the trees than you had seen at first. The uneven ground hid people and buildings. More like huts. But they were all clean and furnished to the bare essentials.

The guards remained in the clearing. After what we’ve experienced, we’re not surprised to be left unattended in a place where you can so easily make yourself invisible. Rather, I wonder how, in such a place, possible undesirables can be prevented from creeping in among us. The night of the shooting, the epilogue with that man crying on the side of the road, and the rumor – true or not – that others managed to get into the snake’s belly told us that such events are always to be expected. (Much later I was to learn that Big Tuesday is organized at intervals long enough for it to be prepared down to the smallest detail, such as choosing, arranging and securing the site, finding hidden spaces large enough to fit the whole snake so that it cannot be seen in its entirety, assembling sufficient troops to surround the two Convoys, and much more. The higher ranks are also placed on special alert for the occasion of Big Tuesday to be able to intervene immediately in case of need. And, still later, I was to learn that there had never been a situation in which the higher ranks had to intervene. And I learned something else. The pairings formed instantly because there was nothing to be aware of outside of lust. Things met the moral criteria as no partner was bound by memories of before becoming a member of the Convoy. That he still subconsciously retained certain preferences is not to be denied, but no betrayal took place). The next morning, we all gathered in the clearing. Us first, the women after us already gone. And the roads we followed were to be different. The two Convoys were not to meet again until the next Big Tuesday.

After that day, few were reported missing. We didn’t know if they left alone or with partners they didn’t want to part with. But for me, the missing brought me luck: the fat stinky behind „Michi”, „Miky” or „Mishi” advanced several positions. Three. That means three in front of him have split off from the convoy. Three who, strangely enough, didn’t take „Michi”, „Miky” or „Mishi” with them, but left him still next to me. He’s probably already been counted out of the column by now.

Here I must make an anticipation, i.e., something I found out later. When it happened that after a Big Tuesday a few pairs did not return to their columns – and every time it happened that a few pairs left – when this happened, things could take extremely unpleasant turns. Although the fugitives initially forgot where and from whom they had come in the Convoy, once they reached „freedom,” their memories slowly returned. Usually, the still fading memories made them instinctively go back to where they had started. Like a puppy abandoned and returned to its master. There were plenty of instances when the former family would be reunited with them… arrived, but… not alone. As this is a real problem, the higher ranks have been studying the matter responsibly, and three proposals for Orders have been put forward, but the Corps of Generals is still deliberating before deciding which proposal to send for legalization**.

––-
** The delay is said to be because all three separate proposals were the work of collectives led by three colonels, each of whom had at least one influential general behind them. So the dispute has moved up from the level of senior officers to the Corps of Generals, where the egos of each are not the last arguments to be considered.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: