CONVOIUL (IV) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 09/2025 ▲

I. TRUPUL ȘARPELUI

6.

Parcă a fost mai simplu cu „robotul umblător” între mine și paznic, decât cu Roșcovanul plasat între noi. Roșcovanul se bagă în vorbă exact când nu trebuie. Așa că, măcar pentru câteva ore sau câteva zile sau luni (marșul, fiind continuu, anulează unitățile convenționale ale timpului), măcar pentru o vreme, nu mă mai adresez paznicului nici prin cuvinte, nici prin semne. N-am de unde să știu cum ar reacționa intrusul dacă ar pătrunde în relația dintre omul din coloană de lângă el și un paznic. Când ni se reamintește de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, prefer să spun ceva vecinului din șir, decât paznicului. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, n-a trebuit să-mi programez comportamentul, n-a trebuit să-mi spun la ce este prudent să mă abțin și, dimpotrivă, ce este bine să fac pentru a nu mă pomeni mai târziu că am ratat cine știe ce oportunitate. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, totul a fost foarte simplu, atât de simplu încât n-a trebuit să mă supraveghez nicio clipă. Mergeam, păstram ritmul, ținând pasul puteam să și ațipesc. (Să dormi mergând a fost unul dintre primele lucruri învățate de când am sosit în Convoi. Să dormi mergând este o condiție esențială pentru a scăpa de gânduri, pentru a-ți regenera energia, pentru a nu te plictisi. Când s-a emis Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”, unul dintre argumentele puternice a fost că în liniște oamenii sunt tentați să închidă ochii, să adoarmă și să beneficieze de toate avantajele somnului în timpul mersului. Printre cele mai dificile momente pe care a trebuit să le învingă colonelul inițiator al propunerii noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a fost tocmai faptul că abolind tăcerea, dispar și avantajele conținute de aceasta. Cum întotdeauna, trebuie să cântărești cu luare aminte alternativele, ce avantaje noi sunt mai importante față de avantajele la care renunți, Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a avut câștig de cauză în fața Ordinului nr. 00347568549, „Tăcere!”.)

Să „vorbești în anumite condiții specifice!”, atâta vreme cât nu au fost elaborate anexele privitoare circumscrise la „condițiile specifice”, nu te obligă la un anumit dialog, dar nu te obligă nici măcar să vorbești cât poți spune că nu te regăsești în „condițiile specifice”. Cu ochii spre stânga, fără a-mi lăsa privirea să se oprească nici la vecinul roșcovan, nici la paznicul înarmat, sunt tot mai interesat de peisajul prin care „șarpele Onkalo” se insinuează în ritmul ordonat. (Însă după cuvântul de origine finlandeză, la fel de neașteptat îmi revine în memorie și cuvântul „Uroborus”. De ce? Poate fiindcă am repetat de atâtea ori când a fost cazul și când nu a fost cazul „șarpele Onkalo” – ori numai „șarpele”- se reface legătura uitată „șarpele Uroborus”. „Onkalo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkalo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkalo” și „Șarpele Uroborus” mă obsedează, îmi dansează liber prin creier, fără a avea nicio legătură cu nimic din ceea ce tocmai văd sau aud. Pe urmă, cele două devin una „Șarpele Uroborus din Onkalo”. „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”. E ca bătaia tic-tac a unui pendul. Nici nu-l mai iau în seamă – „Șarpele Uroborus din Onkalo”.

Admirând peisajul, nefiind deranjat de vorbele ce cad în „condiții specifice” tot mai rar, mai trântind câte un „Șarpele Uroborus din Onkalo”, sesizez că uneori un pâlc de copaci ori un canton părăsit îmi aduc aminte de lucruri de mult uitate. Lucrul acesta se petrece fără a-l putea eu controla. Degeaba mă străduiesc ca, insistând asupra unei clădiri, să reînvii o altă clădire dintre cele unde am fost cândva și cu acea clădire să regăsesc și oamenii care au populat-o, și relațiile mele, ale lui Costi (?), cu acei oameni. Când mă încăpățânez să reînnod acele frânturi în scene concrete, piesele de puzzle regăsite refuză să se lase îmbinate. Și chiar de încerc desene mai simple, de pildă, doar să recunosc o casă din memorie, trecând pe lângă o casă de lângă șosea, nici atunci nu izbutesc să văd în clădirea aceea altceva decât clădirea aceea. În schimb, altădată, privind la ce îmi oferă peisajul fără să încerc să-mi amintească ceva, câteodată un tufiș sau un gard mă duce înapoi într-un loc cunoscut. Uneori acel loc nu mai revine multă vreme, alteori da. Cu cât revine mai des, cu atât își scoate la vedere mai multe amănunte, contrastele dintre culori devin mai evidente, contururile mai pregnante. Din tablouri șterse, apar imagini în trei dimensiuni. Dacă amintirea se repetă, dacă o las să se dezvolte după legile (capriciile) ei, ajunge uneori ca tabloul să fie însoțit și de sunete. (Dar aceasta constituie o capcană. Când amintirea devine atât de vie, nu mă mai pot abține și încerc să-mi forțez memoria, căutând să aduc în față și pe cel al cărui glas am reușit să-l aud. Doar că atunci întreaga amintire, întregul tablou se stinge încet – încet până ce dispare cu totul. Când am ajuns să și aud pe lângă ce mi se pare că revăd, totul se transformă într-o altă viziune și mă pomenesc legat de catarg cu sirenele înconjurându-mă și râzând de mine. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, am tot timpul din lume pentru a căuta cum de a nimerit scena cu Ulise și sirenele peste tabloul atât de greu descoperit, acoperindu-l? Până la urmă, după ce-mi trece supărarea și pot raționa lucid, realizez că scena mitologică venită parcă de niciunde constituie o victorie: și ea a apărut din memoria pierdută. Și îmi simt memoria palpitând.)

7.

– Ce tot repeți cuvintele acelea? mă întreabă Roșcatul. Ce vrei să-mi spui cu ele?

– Care cuvinte?

– „Șarpele Uroborus din Onkalo”.

Sunt uimit că vecinul din dreapta, cu toată înfățișarea lui de băiat de la țară, a repetat corect cuvintele pe care a recunoscut că nu le-a înțeles. Probabil pentru că le-a auzit de atâtea ori, i s-au impregnat și lui în urechi. Eu nu le-am rostit cu un scop anume, dar cum să-i explic vlăjganului de ce le-am tot spus cu voce tare, chiar fără să mă gândesc la ele? Că le-am dat drumul să bântuie singure doar ca să emit și eu cuvinte conform noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”.

– Ce-i cu șarpele ăla? găsește Roșcovanul „condițiile specifice” pentru a repeta întrebarea.

Asta mă face să-mi spun că, înainte de a-i răspunde, ar trebui și eu să mă lămuresc de ce mi se tot zbenguie prin cap tocmai aceste cuvinte. „Onkalo” este o adâncitură în piatră ori în pământ care nu-și trădează sfârșitul. Nici măcar nu e sigur că se termină undeva. Cum eu nu pot vedea coada convoiului, mi s-a ivit de cine știe de unde, din ce amintiri uitate și păstrate doar în subconștient, asemănarea cu intrarea în neant. Bună metaforă, îmi spun mulțumit.

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea.

Șarpele? Păi, în privința șarpelui, lucrurile sunt mult mai simple: rândul parcă nesfârșit e firesc să-mi evoce un șarpe. Iar Uroborus… Nu știu…, nu-mi amintesc ce-i cu acel „Uroborus”. 

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea. Însă e evident că nu-l interesează răspunsul și că doar îngână mereu aceleași cuvinte, la fel cum am repetat și eu mecanic „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”, „Șarpele Uroborus din Onkalo”. Se întâmplă des ca, tot mărșăluind de atât timp umăr lângă umăr, să preluăm unul de la altul obiceiuri, ticuri sau chiar boli.

Netrebuind să găsesc un răspuns Roșcovanului, pot să-mi continui gândul. O zi, două zile, până ce văd că paznicul îmi desenează cu degetele în aer un cerc. Paznicul are, ca toți angajații, zile de repaus și chiar și concedii. Pentru cât lipsește este înlocuit cu alt paznic, iar el rămâne în contact cu lumea din afara Convoiului. O fi fost și el curios de ce repet eu mereu „Șarpele Uroborus”. S-o fi documentat și a aflat că este vorba despre șarpele care se încolăcește și își înghite coada. De aceea îmi desenează paznicul cu degetele în aer un cerc?

Mă simt prins în acel cerc, dar paznicul vede altfel lucrurile: Uroborus nu ține prins Convoiul, ci, chiar dimpotrivă, îl apără, asemenea unui zid de cetate, de orice posibil atacator. Înseamnă, îmi spun, coada șarpelui aflată adânc în grotă sapă o ieșire în partea cealaltă. Iar noi, tot urmând drumurile sinuoase, mereu cotite, vom merge până ce ofițerul călare din fruntea convoiului va întâlni coada șarpelui și va deveni una cu ea. Noi nu vom fi prinși în mijlocul cercului, noi vom fi chiar cercul. Cercul învârtindu-se la nesfârșit.   

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul.

– Nu-ți fie frică, îi spun, e un șarpe bun.

Am dreptate, pe Roșcovan nu-l interesează răspunsul, el repetă mecanic „Ce-i cu șarpele ăla?”. Și repetă iar și iar, de parcă nici n-ar fi auzit ce i-am spus. Până ce paznicului aflat chiar lângă el îi ajunge și îi atrage atenția că a depășit „Condițiile specifice din Ordinul 00347948372 Vorbiți”. Roșcovanul tace și acum, având o explicație, nici eu nu mai repet ca un papagal „Șarpele Uroborus din Onkalo”. Acum merg și tac și eu.

Gândul îmi fuge la altceva. Altceva ce începe să mă obsedeze. Paznicul a fost învoit de sărbători și în locul lui, la dreapta Roșcovanului a venit altcineva. Timp de patru zile – din timpul nesfârșit – paznicul meu a lipsit. Firava legătură stabilită mi-a apărut mult mai importantă decât am conștientizat-o până atunci. Când, în sfârșit, a revenit, am resimțit un sentiment pe care l-am uitat odată cu intrarea în Convoi, o emoție de parcă s-ar fi reîntors o rudă dragă. Dar, totodată, am realizat și că paznicul meu ar fi putut foarte bine să revină alături de alt șir, mai în față ori mai în spatele șarpelui. Din clipa aceea, îl numesc pe paznicul meu „Paznicul” și sunt neliniștit în fiecare dimineață la realinierea Convoiul dacă Paznicul se repoziționează lângă Roșcovan sau vine altcineva în locul lui. E o adevărată minune că au trecut atâtea weekend-uri peste noi, atâtea sărbători legale, atâtea concedii ale angajaților și Paznicul a revenit întotdeauna în același loc, adică lângă noi. Dar va reveni și data viitoare?

(Paznicul meu a revenit mereu lângă șirul meu. Și a trebuit să mai treacă o vreme până să înțeleg de ce a revenit de fiecare dată alături de Roșcovan. Și de ce a apărut lângă mine Roșcovanul. Și de ce a apărut lângă mine vecinul din partea cealaltă.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul. Pe lângă toate, am primit și căști prin care puteam asculta în timpul marșului muzică. Poți alege genul preferat și chiar și melodia, interpretul sau formația. Ajunge să-ți dorești înregistrarea dorită. I-am pus la încercare și am solicitat piese simfonice mai puțin cunoscute. Rezultatul a fost pozitiv. Ceea ce mi-a stârnit și admirație, dar mi-a pus și întrebări: cum, naiba, știu ei ce muzică vreau eu să ascult într-un anumit moment? Singura explicație la modul cum îmi citesc gândurile este că mi s-a implantat un cip în creier. Doar știri din lumea din afara șarpelui nu ni se oferă. Deloc! Ascult muzica cerută și merg în ritmul Convoiului, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul.

8.

De când cu încrederea în Paznic, mă uit mai mult spre dreapta, peste Roșcovan și devin tot mai atent la peisajul pe unde ne duce marșul. Adică nu mai caut din priviri nici pe Paznic, ci admir lanurile de cereale, copacii, pomii fructiferi. Câteodată trebuie să ne dăm la o parte ca să lăsăm să treacă mașini, tractoare, căruțe. (Odată a trecut încet pe lângă noi chiar și un autobuz cu deținuți. Am putut vedea prin geamurile incasabile oameni în lanțuri și cu priviri obosite. Erau transportați la tribunal ori veneau de la judecată. Sau, poate, îi duceau dintr-o închisoare în alta. Nu știam ce vină ispășeau, dar îi compătimeam sincer. N-a fost singura dată când am lăsat să ne depășească asemenea transporturi și de fiecare dată ne părea rău de oamenii aceia. Eu n-aș fi crezut că sunt atâția deținuți. „Poate, mi-am zis, Convoiul este direcționat pe o șosea specială și de aceea întâlnim asemenea transporturi. Poate că toți deținuții sunt duși doar pe aceste șosele și de aceea ni se par atât de mulți”. Odată ne-a depășit și un autobuz cu deținute și cu gardieni femei. Una dintre femei s-a uitat provocator spre mine. I-am întors privirea, dar autobuzul lor și-a văzut de drum.)

Câteodată mergeam vreme îndelungată și nu trecea nimeni pe lângă noi, alteori ne depășeau coloane întregi de vehicule. Odată am trecut pe lângă o procesiune religioasă, altădată pe lângă o nuntă. Priveam fețele oamenilor și vedeam că și ei ne privesc atenți. Uneori chiar ne făceau semne prietenești. Nu știu dacă le înțeleg de fiecare dată corect atitudinea, dar am impresia nu numai că ne simpatizează, ci chiar ne admiră. Poate mă înșel. Nu știu ce poți admira la un șarpe interminabil de bărbați mergând toți cu aceeași pași și cu ochii în pământ sau în spatele antemergătorului. Și totuși eu, uitându-mă la cei pe care îi întâlneam, primeam mereu semne prietenești, chiar admirative, uneori și bezele.

Prin mijlocul unor localități nu prea mărșăluim. Chiar dacă intrăm într-un oraș, rar depășim periferiile și niciodată nu s-a întâmplat să facem popas într-un sat locuit ori într-un spațiu urban. Măcar de ne-am opri pe o stradă oricât de lăturalnică. Spun asta fiindcă mă gândesc că dacă am primi mâncarea într-un asemenea loc, ne-am așeza pe jos care unde, așa cum se întâmplă când ne dispersăm pe marginea unui șanț sau rezemați de un zid ori de un copac. De multe ori, fiind doar în trecere printr-o mahala, am impresia că la o intersecție, imediat după un colț, văd cum se deschide o uliță asemănătoare cu cea pe care se găsește localul „La Conrad”. Uneori senzația că mergem perpendicular pe acea uliță este atât de puternică, încât sunt convins că acolo chiar se află ospătăria unde am petrecut atâtea după-amiezi de duminică și că doar ritmul marșului m-a împiedicat să văd și firma roșie pe fond galben cu litera „r” de la „Conrad” prelinsă. Odată chiar am simțit o nevoie de neoprit să ies din șir și să mă reped „doar pentru o clipă” până unde am fost convins că se afla/se află localul „La Conrad”. L-am dat la o parte pe Roșcovan și am fost cât pe ce să trec pe lângă Paznic. Spre mirarea mea, Paznicul n-a făcut niciun gest să mă rețină, ci bărbatul din dreapta, mi-a prins umărul în mâinile sale uriașe și m-a pus la locul meu, de parcă ar fi mutat un obiect oarecare. Totul s-a petrecut repede, într-o fracțiune de secundă și pășind cuminte între Roșcovan și individul din stânga am tot întors pe toate părțile cele întâmplate. Cum de Paznicul n-a intervenit să mă rețină și de ce m-a oprit tocmai un om aflat ca mine în convoi? Bun, paznicul, „Paznicul meu” cu pușcă și spray paralizant m-ar fi lăsat să plec, deși eu nu am avut de gând să evadez, ci doar să mă conving că nu am halucinații, că văd într-adevăr localul „La Conrad”, eventual să intru și să beau o bere neagră… Nu, să beau o bare n-aș fi avut cum pentru că nu avem niciunul dintre noi bani – nici n-am avea ce să facem cu ei… Deci, eu nu am intenționat decât să mă conving că nu am halucinații, că nu am înnebunit, să intru pentru o clipă și să mă întorc la locul meu din rând și să-mi reiau mersul din șir. Dar gestul meu a fost atât de neașteptat – chiar și pentru mine! – încât Paznicul n-a avut de unde să știe că n-am încercat să evadez. Și totuși n-a făcut niciun gest pentru a mă reține. „Paznicul se dovedește a fi într-adevăr prietenul meu, mi-am zis, cine știe ce sancțiuni l-ar fi așteptat dacă aș fi fugit și uite că a fost gata să se sacrifice pentru mine!” Aceasta a fost singura explicație găsită de mine și m-am uitat recunoscător la soldatul înarmat care pășea alături de noi, privind înainte de parcă episodul acela nici n-ar fi avut loc. Jos pălăria în fața unui asemenea om! Un motiv în plus – dacă ar mai fi fost nevoie de unul – pentru a nu dori să părăsesc Convoiul. Aici ai tot ce-ți dorești, pe când dincolo… Îmi revine în minte autobuzul transportând deținuți. Cum să fii atât de stupid să pleci din rând?!

Pe urmă, însă, m-am întrebat de ce să fi riscat tocmai pentru mine? De ce? Negăsind un răspuns satisfăcător pentru comportamentul Paznicului, am trecut la întrebarea a doua: de ce nu m-a lăsat să ies din rând Roșcovanul? Când am intrat eu în interiorul Convoiului, nimeni nu m-a avertizat că aș răspunde  în solidar de faptele unuia sau altuia dintre cei alături de care voi mărșălui. Așa cum n-am fost avertizat cu absolut nimic. Și nici nu mi s-a pus vreo condiție.

Așadar, nu m-am lămurit pe deplin nici de ce a rămas impasibil Paznicul și de ce l-am scos din automatismul lui pe Roșcovan, de parcă el ar fi fost pus să mă supravegheze. A fost pus? În totul, Convoiul este atât de perfect organizat încât e greu de crezut că permite ca un lucru să se desfășoare la întâmplare. De cine trebuie să mă feresc? De fapt, nu-mi fac decât gânduri de pomană! În marșul nostru nu ai de ce să te ferești de cineva. Nu-mi fac decât gânduri de pomană, însă, încă o dată: un om normal aflat în stare de veghe nu poate, oricât ar încerca, să nu gândească. Și de acest lucru au ținut cont cei care gestionează viața în Convoi: nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic, gândurile să-ți zboare libere, lucru pentru care ai tot timpul. Și nici nu este nevoie de un Ordin special pentru a ne face să gândim. Cei ce nu-și folosesc rațiunea și devin „roboți umblători” sunt extrași din burta șarpelui și cine știe ce soartă le este pregătită!

Doar aici mă îndoiesc eu că au procedat cum trebuie când i-au etichetat drept „roboți umblători” pe cei ce nu mai dau semne că ar fi oameni, nemaisocializând, nemaiexteriorizând nici sentimente, nici emoții, doar umblând mecanic, doar mâncând mecanic, nerăspunzând la nicio provocare. Păi, s-a ajuns ca și roboții să aibă trăsături umane. Mai bine i-ar fi numit „legume umblătoare”.

I. THE BODY OF THE SNAKE

6.

It seemed easier with the „walking robot” between me and the guard, than with the Redhair Guy placed between us. The Redhead gets in the way when he shouldn’t. So, at least for a few hours, days, or months (the march, being continuous, cancels out conventional units of time), at least for a while, I don’t address the guard with either words or signs. I have no way of knowing how the intruder would react if he were to penetrate the relationship between the man in the column next to him and a guard. When reminded of the 00347948372 Order „Speak under specific conditions!”, I prefer to say something to the neighbor in the row, rather than to the guard. While I was marching, like everyone else, with my eyes on the ground or just focused on the back of the one in front, I didn’t have to program my behavior, I didn’t have to tell myself what it was prudent to refrain from and, conversely, what it was good to do so that I wouldn’t later find myself missing who knows what opportunity. As long as I marched, like everyone else, with my eyes on the ground or just focused on the back of the one in front, everything was very simple, so simple that I didn’t have to watch myself for a moment. I was walking, keeping pace, keeping up I could even doze off. (Sleepwalking was one of the first things I learned since arriving in Convoy. Sleepwalking is a prerequisite to get rid of thoughts, to regenerate your energy, to not get bored. When Order No. 00347568549, „Silence!” was issued, one of the convincing arguments was that in silence people are tempted to close their eyes, fall asleep and get all the benefits of sleep on the go. Among the most difficult moments the colonel who initiated the proposal for the new Order 00347948372 „Speak under specific conditions!” had to overcome was precisely the fact that by abolishing silence, the advantages contained therein disappear. As always, you have to weigh the alternatives carefully, which new advantages are more important than the advantages you are giving up, the Order 00347948372 „Speak under specific conditions!” won out over Order # 00347568549, „Silence!”).

„Speak under certain specific conditions!”, as long as the annexes concerning circumscribed „specific conditions” have not been drawn up, does not oblige you to a certain dialogue, but it does not even oblige you to speak as long as you can say that you do not find yourself in the „specific conditions”. Looking to the left, without letting my gaze linger on either the red-headed neighbor or the armed guard, I am increasingly interested in the landscape through which the „Onkalo snake” insinuates itself into the orderly rhythm. (But after the word of Finnish origin, equally unexpectedly the word „Ouroboros” comes back to mind. Why? Perhaps because I have repeated „Onkalo snake” – or just „snake” – so many times when it was appropriate and when it was not, the forgotten link „Ouroboros snake” is repeated. „Onkalo” and „Ouroboros snake”, „Onkalo” and „Ouroboros snake”, „Onkalo” and „Ouroboros snake” obsess me, dance freely through my brain, having no connection to anything I have just seen or heard. Eventually, the two become one „Ouroboros Snake of Onkalo”. „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”. It’s like the ticking of a pendulum. I don’t even notice it anymore – „Ouroboros snake of Onkalo”.

While admiring the landscape, unperturbed by the words that fall into „specific conditions” increasingly rarely and slamming an „Ouroboros snake from Onkalo” from time to time, I notice that sometimes a clump of trees or a deserted canton reminds me of things long forgotten. This happens beyond my control. It’s no use trying, by insisting on a building, to revive another of the buildings I was once in, and with that building to rediscover the people who lived in it, and my, Costi’s (?) relations with those people. When I persist in renewing those fragments in concrete scenes, the pieces of the puzzle I have found refuse to let themselves be put together. And even if I try to make simpler drawings, for example, just to recognize a house from memory, passing by a house by the road, even then I can’t manage to see in that building anything other than that building. On the other hand, at other times, looking at what the landscape offers me without trying to remember anything, sometimes a bush or a fence takes me back to a familiar place. Sometimes that place doesn’t come back for a long time, sometimes it does. The more often it comes back, the more it brings out its details, the contrasts between colors become more obvious, the outlines more striking. Three-dimensional images emerge from erased paintings. If the memory repeats itself, if I let it develop according to its own laws (whims), sometimes the picture is accompanied by sounds. (But this is a trap. When the memory becomes so vivid, I can no longer restrain myself and I try to force my memory, trying to bring forward the one whose voice I managed to hear. Only then the whole memory, the whole picture slowly fades – slowly until it disappears altogether. When I get to and hear what I seem to be seeing again, everything turns into another vision, and I find myself tied to the mast with the sirens surrounding me and laughing at me. Left, right, left, right, I have all the time in the world to search for how did the scene of Ulysses and the sirens hit the painting so hard uncovered, covering it up? Eventually, after my anger has passed and I can think clearly, I realize that the mythological scene, which came from nowhere, is a victory: it too has emerged from lost memory. And I feel my memory palpitating.)

7.

– Why do you keep repeating those words? asks the Redhead. What do you want to tell me with them?

– What words?

– „Ouroboros snake of Onkalo”.

I’m amazed that the neighbor on the right, with all his country-boy looks, correctly repeated the words he admitted he didn’t understand. Probably because he had heard them so many times, they had also stuck in his ears. I didn’t say them on purpose, but how could I explain to the big guy why I kept saying them aloud, even without thinking about them? That I let them haunt on their own just so I could utter words myself according to the new Order 00347948372 „Speak under specific conditions!”.

– What’s with that snake? finds the Redhead ” the specific conditions ” to repeat the question.

This makes me think that, before I answer him, I should also clarify why I keep getting these very words stuck in my head. „Onkalo” is a dent in the stone or the earth that does not betray its end. It’s not even sure it ends anywhere. As I cannot see the tail of the convoy, the resemblance to the entrance into nothingness came to me from who knows where, from what forgotten memories kept only in the subconscious. Good metaphor, I tell myself contentedly.

– What’s with that snake? repeats the Redhead on the right.

The snake? Well, as far as the snake is concerned, things are much simpler: the seemingly endless row naturally evokes a snake. And Ouroboros… I don’t know, I can’t remember what that „Ouroboros” is.

– What’s that snake? repeats the Redhead on the right. But it’s obvious that he doesn’t care about the answer and just keeps muttering the same words over and over, just as I mechanically repeated „Ouroboros snake from Onkalo”, „Ouroboros snake from Onkalo”, „Ouroboros snake from Onkalo”. It often happens that, still marching shoulder to shoulder for so long, we pick up habits, tics or even diseases from each other.

Unable to find an answer to the Redhead, I can continue my thought. One day, two days, until I see the guard drawing a circle with his fingers in the air. The guard has, like all employees, days off and even holidays. For the time he misses he is replaced by another guard, and he stays in touch with the world outside the Convoy. He must have been curious why I keep repeating „Ouroboros Snake”. He must have looked it up and found out it’s the snake that coils up and swallows its tail. Is that why the guard is drawing a circle with his fingers in the air?

I feel trapped in that circle, but the guard sees things differently: Ouroboros does not keep the Convoy trapped, but, quite the contrary, defends it, like a city wall, from any possible attacker. It means, they tell me, that the serpent’s tail deep in the cave is digging an exit on the other side. And we, still following the winding, always curving paths, will walk until the mounted officer at the head of the convoy meets the serpent’s tail and becomes one with it. We will not be caught in the middle of the circle; we will be the circle itself. The circle going round and round.

– What’s with that snake? repeats the Redhead.

– Don’t be afraid, I tell him, it’s a good snake.

I’m right, the Redhead doesn’t care about the answer, he mechanically repeats „What’s with that snake?”. And he repeats again and again, as if he didn’t even hear what I said. Until the guard standing right next to him catches up with him and points out that he has exceeded the „Specific Conditions in Order 00347948372 Speak”. The Redhead is silent and now, having an explanation, even I don’t repeat „Ouroboros Snake of Onkalo” like a parrot. Now I go and shut up too.

My mind wanders to something else. Something else that begins to obsess me. The guard has been dismissed for the holidays and in his place, to the right of the Redhead has come someone else. For four days – out of the endless time – my watchman was absent. The fateful connection established appeared to me far more important than I had previously realized. When he finally returned, I experienced a feeling I had forgotten once I entered the Convoy, a thrill as if a dear relative had returned. But at the same time, I also realized that my guard might very well have returned with another string, further ahead or behind the snake. From that moment on, I call my guard „The Keeper” and am anxious every morning at the Convoy realignment whether the Keeper repositions himself next to Redhead or someone else comes in his place. It’s a wonder that so many weekends have passed over us, so many legal holidays, so many employee holidays and the Keeper has always returned to the same place, which is next to us. But will he come back next time?

(My Keeper always came back next to my line. And it took a while before I understood why he always came back next to Redhead. And why the Redhead showed up next to me. And why the neighbor from the other side appeared next to me.)

Left, right, left, right, left right. On top of everything, I also got headphones through which I could listen to music during the march. You could choose your favorite genre and even the song, performer or band. You just have to want the record you want. I put them to the test and requested lesser-known symphonic pieces. The result was positive. Which also made me admire them, but also made me wonder: how the hell do they know what music I want to hear at a given moment? The only explanation for the way I read my thoughts is that I have a chip implanted in my brain. Only news from the world outside the snake is not given to us. At all! I listen to the required music and go to the rhythm of the Convoy, left, right, left, right, left right.

8.

Since trusting the Keeper, I look more to the right, over the Redhead, and become more aware of the landscape where the march takes us. I mean, I no longer look for the Keeper either, but admire the grain fields, the trees, the fruit trees. Sometimes we have to step aside to let cars, tractors and wooden carts pass. (Once even a bus with prisoners slowly drove past us. We could see through the unbreakable windows people in chains and looking tired. They were being transported to court or coming from court. Or maybe they were taking them from one prison to another. I didn’t know what guilt they were serving, but I felt sincerely sorry for them. It wasn’t the only time we let such transports overtake us, and every time we felt sorry for those people. I wouldn’t have believed there were so many prisoners. „Maybe, I thought, the Convoy is routed on a special road and that’s why we encounter such transports. Maybe all the detainees are only taken on these roads and that’s why they seem so many to us.” Once a bus with female prisoners and guards passed us. One of the women looked defiantly at me. I looked back at her, but their bus went on its way).

Sometimes we would walk for a long time, and no one would pass us, sometimes we would be overtaken by whole columns of vehicles. Once we passed a religious procession, another time a wedding. We would look at people’s faces and see that they were also watching us carefully. Sometimes they even waved at us. I don’t know if I always understand their attitude correctly, but I have the impression that they not only sympathize with us, but even admire us. Maybe I’m wrong. I don’t know what you can admire about an endless snake of men all walking with the same steps and with their eyes on the ground or behind the anemometer. And yet I, looking at those I met, always received friendly, even admiring, nods, sometimes even cheers.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

In the middle of some villages, we don’t march much. Even if we enter a town, we rarely go beyond the outskirts, and it never happened that we stopped in an inhabited village or an urban area. At least if we stop on a street, however narrow. I say this because I think that if we were to get our food in such a place, we would sit down on the ground, just as we do when we scatter on the edge of a ditch or lean against a wall or a tree. Often, just passing through a slum, I get the impression that at a crossroads, just around a corner, I see an alleyway opening up like the one where „Chez Conrad” is. Sometimes the feeling that we are walking perpendicular to that alley is so strong that I am convinced that this is the very place where I have spent so many Sunday afternoons, and that only the rhythm of the march has prevented me from seeing the red sign on a yellow background with the letter „r” of „Chez Conrad” hanging over it. Once I even felt an unstoppable urge to get out of the line and repel „just for a moment” to where I was convinced „Chez Conrad” was/is located. I pushed the Redhead aside and almost walked past the Keeper. To my surprise, the Guard made no gesture to restrain me, but the man on the right, clasped my shoulder in his huge hands and put me in my place, as if moving some random object. It all happened quickly, in a split second, and stepping quietly between the Redhead and the fellow on the left I kept turning the events on all sides. Why didn’t the guard intervene to detain me and why did a man like me in the convoy stop me? Well, the guard, „My Guard” with a shotgun and a stun spray would have let me go, even though I had no intention of escaping, but only to make sure that I wasn’t hallucinating, that I was really seeing the place “Chez Conrad,” possibly go in and have a black beer… No, drinking a beer I couldn’t because none of us have any money, nor would we have anything to do with it… So, I only intended to convince myself that I wasn’t hallucinating, that I wasn’t going crazy, to go in for a moment and return to my place in line and resume walking down the row. But my gesture was so unexpected – even for me! – that the Guard had no way of knowing I hadn’t tried to escape. And yet he made no gesture to restrain me. „The Guard is indeed turning out to be my friend, I thought to myself, who knows what penalties would await him if I had escaped and here, he was ready to sacrifice himself for me!” This was the only explanation I could find, and I looked gratefully at the armed soldier walking beside us, looking forward as if that episode had never happened. Hats off to such a man! Even more reason, if one were needed, not to want to leave the Convoy. Here you have everything you want, whereas over there… I’m reminded of the bus carrying prisoners. How could you be so stupid as to leave the line!

But then I asked myself why risk it for me? Why? Not finding a satisfactory answer for the Keeper’s behavior, I moved on to the second question: why didn’t the Redhead let me get out of line? When I entered the Convoy, no one warned me that I would be held jointly and severally responsible for the actions of one or other of those with whom I would be marching. Just as I was warned of absolutely nothing. Nor have I been given any conditions.

So, I have not fully understood why the Guard remained impassive and why I took the Redhead out of his automatism, as if he had been put in charge of me. Was he? In all, the Convoy is so perfectly organized that it’s hard to believe it would allow a thing to unfold at random. For whom do I have to watch out? In fact, I’m only doing my own thinking for charity! In our march, you don’t have to avoid anyone. I’m only thinking for nothing, but once again: a normal man in a waking state cannot, no matter how hard he tries, not think. And that’s something the people who run life in the Convoy have taken into account: you don’t have to worry about anything, your thoughts fly free, which you have all the time in the world for. And you don’t need a Special Order to make us think either. Those who don’t use their reason and become „walking robots” are pulled from the belly of the serpent and who knows what fate is in store for them!

This is the only place where I doubt that they did the right thing when they labelled as „walking robots” those who no longer show signs of being human, not socializing, not externalizing either feelings or emotions, just walking mechanically, just eating mechanically, not responding to any challenge. Well, it turns out that even robots have human traits. They’d better call them „walking vegetables”.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: