CONVOIUL (II) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.95, 7/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

2.

În afara inspecțiilor, gradele înalte nu sunt văzute din interiorul Convoiului. Poate că șefii trec totuși câteodată în viteză pe lângă, dar atunci coloanele se dau la o parte ca să facă loc, iar oamenii rămân cu privirea tot în jos sau la spatele celui aflat în șirul anterior. Ce rost are să vezi o mașină ori chiar o coloană de mașini trecând atât de repede? Nici nu-i sănătos pentru ochi.
Altădată, însă, gradele înalte își aduc aminte de Convoi, mai ales fiindcă se consideră că marșul acestuia face parte din strategia venită de la Statul Major sau chiar de mai Sus. De cât de Sus n-ai de unde să știi. Atunci nu e nevoie ca ofițerii superiori să coboare pe teren, atunci au loc lungi dezbateri în sălile de ședințe, înainte de a se lua o decizie, de fapt doar înainte de a se formula o propunere care să fie dusă la cei în măsură s-o aprobe. De pildă, după ce s-a constatat că îndemnul dat celor din Convoi să vorbească între ei cât mai mult este benefic pentru a se afla ce se află în adâncul fiecăruia, permițând prima selecție din exterior, o selecție benefică desigur pentru un marș fără indivizi perturbatori, a venit ordinul „Vorbiți!”, dar după un timp – la timpul potrivit! – a urmat al doilea ordin „Tăcere!”. Acesta n-a fost deloc ușor a fi aprobat, întrucât el desființa un ordin anterior girat de aceleași foruri înalte. Când se întâmplă așa ceva, ca o decizie să contravină unei decizii în curs, este nevoie de multe argumente pertinente și de la fel de multă diplomație: în primul rând, nu cumva să lezezi autoritatea – și mândria! – celui ce a semnat decizia în vigoare; să nu pară – Doamne ferește! – că acela a greșit, așa că trebuie să demonstrezi convingător – convingător! – că acel ordin a fost excelent, însă, din păcate, vremurile s-au schimbat, așa că și răspunsul nostru trebuie să vină neîntârziat! În al doilea rând, trebuie să aduci cât mai multe dovezi științifice și fapte judecate, precedente într-o cauză similară ori măcar asemănătoare. Doar așa poți să dovedești progresul în gândire și în faptă, fără a atinge sensibilitățile superiorilor. Toate astea pretind știință și abilitate, dar și foarte multă muncă, ore nesfârșite de discuții, de studiu și iar de discuții. Munca gradelor înalte nu este deloc ușoară și dacă un colonel vrea să devină general, atunci trebuie să vină cu o propunere de ordin foarte bine ambalat în cuvinte care să arate că nu aduce decât un rezultat al unei excepționale sugestii primite de la gradele și mai înalte. Că propunerea vine chiar dintr-o sugestie de Sus. De foarte de Sus. Are cineva curajul să comenteze o sugestie venită de atât de Sus? Nimeni nu are un asemenea tupeu sinucigaș! Așa și numai așa a putut trece Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” peste Ordinul 00347149309, „Vorbiți!”.
Iar acum, un colonel, care e pe pragul de a fi avansat general, riscă și merge Sus cu o propunere pentru Ordinul 00347148372, „Vorbiți în anumite condiții!”. Domnul colonel știe că își asumă riscuri ce nu pot fi ignorate, dar dacă n-ar veni cu această propunere (neapărat cu o propunere!), n-ar exista temei suficient pentru ridicarea sa în grad. Drept urmare, a adunat toți coloneii, locotenent-coloneii, chiar și pe doi maiori de ispravă pentru a formula o propunere fără nicio breșă. De pildă, nu putea să riște o formulare directă „Vorbiți!” din mai multe motive: o dată pentru că Ordinul „Tăceți!” a epuizat toate argumentele împotriva primului Ordin „Vorbiți!”. Așa că au trebuit neapărat găsite alte argumente, argumente noi! În al doilea rând, tocmai găselnița cu „Vorbiți în anumite condiții!”, adăugând acest „în anumite condiții!”, aduce noul atât de necesar. (Acest adaus a fost născocit de unul dintre tinerii maiori de ispravă și dacă propunerea va deveni ordin, sunt toate șansele ca și acest ofițer atât de bine pregătit să fie avansat în grad.)
După două luni, colonelul aflat în anticamera poziției de general, a primit un răspuns prin care i s-a cerut să formuleze și propuneri pentru modul de aplicare a acelor „anumite condiții”. Și chiar dacă i s-a reproșat că n-a emis de la început anexele necesare, colonelul a putut fi liniștit: răspunsul indica în mod cât se poate de limpede că propunerea este agreată.
Anexele s-au născut în urma altor săptămâni intense de studiu și dezbateri, de formulări și reformulări. Apoi, după doar o lună, coloneii, locotenent-coloneii și maiorii au fost înștiințați că Ordinul 00347948372, „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a fost emis, fiind de datoria ofițerilor superiori să-l pună imediat și întocmai în aplicare. Adăugarea „condiții specifice” nu reprezintă decât contribuția necesară și inestimabilă a forurilor superioare care devin astfel inițiatorii de drept al noului Ordin. Problema ar fi putut fi că nu ai cum pune imediat și întocmai în aplicare Ordinul 00347948372 fără să existe și anexele trebuitoare pentru „condițiile specifice”. Problemă ce nu trebuia să îngrijoreze prea tare: Ordinul fiind promulgat, forurile superioare vor considera – pe bună dreptate! – că și-au făcut datoria din plin, așa că se vor concentra pe alte chestiuni privind strategia și tactica de urmat de întregul sistem pe care-l coordonează. (Nu se poate niciodată trece cu vederea că până și forurile superioare au la rândul lor șefi și mai importanți, șefi cu care ești obligat să te porți mereu cu mănuși imaculate. La fel cum nu se poate trece niciodată cu vederea că pe cât de înaltă e poziția până unde ai reușit să te cațări, pe atât de dramatică ar fi o cădere. O cădere pe care trebuie mereu s-o previi, deși uneori ea poate să apară de unde nici nu te aștepți.)
Dar să-i lăsăm pe șefii de toate gradele cu grijile lor, pe colonelul aflat în anticamera generalilor să-și pregătească intrarea pe ușa deja întredeschisă, pe maiorul cel destoinic să aștepte încrezător ca promisiunile viitorului să-l atingă. Convoiul merge mai departe în ritmul lui și primește indiferent Ordinul 00347948372, „Vorbiți în anumite condiții specifice!”.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

3.

Nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic! Nu trebuie să-mi impun nimic! Nu trebuie să gândesc la nimic! Doar că omul, cât e om și cât e treaz, nu poate să nu gândească, oricât ar încerca. Trebuie doar să ai grijă să nu pui și să nu-ți pui prea multe întrebări. Să nu pui întrebări s-a rezolvat de la sine, atunci când a venit ordinul ca nimeni să nu vorbească. Asta după ce, o vreme, am fost chiar îndemnați să discutăm unul cu altul. Atunci s-a considerat că vorbind, dăm frâu liber emoțiilor, angoaselor, dar și intențiilor cele mai ascunse. Plus că prin ajutorul cuvintelor se poate naște și o comunitate de gândire. Într-adevăr, cei ce nu au izbutit să pătrundă în acea comunitate s-au eliminat singuri. Adică fără să fie nevoie să fie îndepărtați de paznici. Este vorba de cei ce nu au mai făcut față rigorilor marșului și au cedat. Nu e cunoscut ce s-a întâmplat cu ei, tot ce se știe e că nu mai sunt în Convoi. Da, neputând gândi ca majoritatea celorlalți, punând mereu întrebări și nefiind niciodată mulțumiți de răspunsurile primite, întrebări mai ales de genul „De ce tocmai eu?”, „Încotro mergem?” până la fatidicul „Ce rost are?”, s-au auto eliminat. Tot întrebând, tot etalându-și îndoielile, au ajuns atât de descumpăniți și descurajați încât până și mersul le-a devenit împleticit, tot mai împleticit. Lucru rău nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce mărșăluiau în apropierea lor. Așa că, fie renunțau de bunăvoie să continue, fie erau extrași de militarii de pe margine. „Acei indivizi nu vor afla încotro ne îndreptăm, ceea ce reprezintă în sine o pedeapsă suficient de dură!” a spus cineva, iar ceilalți, cei mulți, l-am aprobat.
În consecință vorbitul în coloană s-a dovedit pentru perioada de început o decizie pozitivă, vorbitul dezvăluindu-le nu numai paznicilor, ci chiar și celor din Convoi ce se ascunde în fiecare individ. Știind lângă cine pășești, îți crește încrederea și în demersul tău. După acel episod a venit ordinul care a interzis vorbitul, considerându-se, pe de o parte, că vorbitul necesită un efort suplimentar pentru absolvirea cu succes a rigorilor marșului și, pe de altă parte, discuțiile ar putea crea o stare de solidaritate periculoasă. (S-a constatat că o unitate prea mare în sentimente și idealuri poate duce până la disponibilitatea unuia de a se sacrifica pentru altul ori pentru alții. Or, de sacrificii inutile chiar că nu e nevoie când trebuie să faci față unui efort de anduranță. „Marșul acesta este și un test necesar de supraviețuire, dar și un antrenament pentru înfrângerea propriilor limite. Dar, țineți minte, este un test pentru dezvăluirea capacităților individuale. Voi trebuie să vă integrați perfect în colectiv fără a uita nicio clipă că viața este a fiecăruia și nu poate fi nici donată și nici împrumutată!” Asta a spus-o celor din primele rânduri un maior venit în inspecție. Iar mesajul a fost transmis de la cei din primele rânduri la cei aflați mai în urmă. La rândul lor, aceștia l-au transmis șirurilor aflate mai în spate în coloană. Din gură în gură, mesajul a plecat spre coada Convoiului. (Se spune că e atât de lung Convoiul încât mesajul domnului maior își mai continuă și acum parcursul.)
De ce este nevoie de asemenea mesaje? În mod evident, ele nu fac decât să ne convingă de faptul că noi suntem niște privilegiați și că ar fi o prostie uriașă – uriașă! – să renunțăm de bunăvoie de acest statut. Păi, cine este atât de tâmpit să schimbe viața îmbelșugată și fără griji cu lupta cu problemele zilnice de afară? 
Pe măsură ce mesajul domnului maior a ajuns mai departe, sensul i s-a tot redus. Până la miezul său: de acum încolo este interzis să mai vorbim între noi. Păi, că despre asta este vorba! Pentru că ordinul acesta a fost dat cu explicații, toți cei încolonați în șiruri de trei câte trei l-au primit indiferenți, adică exact la fel cum au fost primite și executate întocmai și ordinele venite fără a fi explicate.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Convoiul avansează în liniște. Se aud doar pașii care încetul cu încetul s-au luat unii după alții, până la adevărații pași de defilare. Nimeni nu a ordonat acest mers, nu s-au făcut exerciții de pas de front și de pășit „liber”. Încetul cu încetul, Convoiul întreg a ajuns să meargă în același ritm. (La inspecțiile periodice ale unor ofițeri de rang înalt, care de obicei vin în grup de câte patru – cinci, un comandant s-a arătat extrem de mulțumit de modul cum se deplasează coloana. Locotenentul călare din fruntea convoiului a fost decorat și doar doi indivizi din rândul el treilea au fost extrași și îndepărtați. Locul lor a fost imediat ocupat de doi din spatele lor. Oamenii, ofițerul călare, paznicii și noi, cei din rândurile bine organizate, sunt/suntem obișnuiți cu astfel de inspecții. Unele sunt anunțate din timp, altele sosesc inopinat, dar efectul este întotdeauna același. Locotenentul călare este felicitat, întregul Convoi este răsplătit cu aplauze și uneori chiar cu câte un păhărel de tărie și doar doi indivizi dintr-un rând din față sunt extrași („pentru a se da tuturor un exemplu atât de necesar!”). Asta te face să dorești să fii undeva cât mai în spate, pentru că se știe că inspectorii n-au niciodată timp să aștepte întreaga defilare și iau măsuri doar față de șirurile pe care apucă să le vadă.
„Asta te face să dorești să fi undeva cât mai în spate” și dacă ești cât de cât isteț, chiar poți să-ți îndeplinești (și) această dorință. Și o poți face și fără să încalci vreun ordin, nici măcar pe cel care interzice vorbitul. După atât mărșăluit umăr la umăr, poți comunica doar prin priviri. Privitul nu este interzis și nici nu e nevoie să fie interzis: oamenii păstrează ritmul privind la nivelul drumului și cel mult la spatele celui din față. Iar în pauzele pentru odihna reglementară, toți preferă să ațipească și doar când aud zăngănitul veselei metalice care anunță venirea mâncării, ochii se deschid imediat și se focalizează pe gamelă. Atunci nu te mai întrebi de ce te-au strigat de mult „Costi” și nu-ți aduci aminte nici de „Konrad” și de „Conrad” și ce legătură a fost între „Costi”, „Konrad” și „Conrad”. Atunci te preocupă doar gamela, iar când nu mai ai nimic în ea, îți vine să închizi iar ochii, măcar pentru câteva minute, dar știi că din clipă în clipă va trebui să te scoli și să mergi mai departe. Privitul nu este interzis și nici n-ar avea sens să-l interzică.
Privitul nefiind interzis, iar gamela conținând ceva de mâncare, poți să spui din priviri ce vrei pentru o bucată de pâine sau chiar o prăjitură cu frișcă, cât ești dispus să dai pentru un loc mai în spate.
Atât de simplu e totul!
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

I. THE BODY OF THE SNAKE

2.

I don’t have to worry about anything! I don’t have to impose anything on myself! I don’t have to think about anything! It’s just that man, while he’s human and while he’s awake, can’t help thinking, no matter how hard he tries. You just must be careful not to ask and ask too many questions. Not asking questions took care of itself when the command came that no one should speak. That was after, for a while, we were even urged to talk to each other. Then it was felt that by talking, we let loose our emotions, anxieties, but also our innermost intentions. Plus, through words, a community of thought can be born. Indeed, those who failed to penetrate that community eliminated themselves. That is, without having to be removed by guards. It is those who could no longer cope with the rigors of the march and gave in. It is not known what happened to them, all that is known is that they are no longer in the Convoy. Yes, unable to think like most of the others, always asking questions and never satisfied with the answers, questions mostly like „Why me?”, „Where are we going?” to the fateful „What’s the point?”, they eliminated themselves. As they kept asking questions, kept showing their doubts, they became so disheartened and discouraged that even their walk became stumbling, increased stumbling. This was bad not only for them, but also for those marching near them. So, they either willingly gave up going on, or were extracted by the soldiers on the sidelines. „Those guys won’t find out where we’re going, which is punishment enough in itself!” someone said, and the rest of us, the many of us, agreed.
As a result, talking in the column proved to be a positive decision for the initial period, as talking revealed not only to the guards, but even to the Convoy what was hidden in each individual. Knowing who you are walking beside increases your confidence in your approach as well. After that episode came the order banning talking, considering, on the one hand, that talking required extra effort to successfully complete the rigors of the march and, on the other, that talking could create a dangerous state of solidarity. (It has been found that too much unity in feelings and ideals can lead to a willingness of one to sacrifice oneself for another or for others. But there is really no need for unnecessary sacrifices when you have to face an endurance effort. „This march is also a necessary test of survival, but also a training for overcoming one’s own limits. But remember, it is a test for revealing individual capabilities. You must integrate yourselves perfectly into the team without forgetting for a moment that life belongs to everyone and can neither be given nor borrowed!” This is what a major who came for inspection told the front ranks. And the message was passed on from those in the front rows to those further back. In turn, they passed it on to those further back in the column. From mouth to mouth, the message went to the end of the convoy. (The Convoy is said to be so long that the Major’s message is still going on.)
Why are such messages needed? Clearly, they only serve to convince us that we are privileged and that it would be a huge mistake – huge! – to willingly give up this status. Well, who’s that stupid to trade the rich and carefree life for struggling with the daily problems outside?
As the Major’s message went on, its meaning became less and less meaningful. To its core: from now on it is forbidden to talk to each other. Well, that’s what it’s all about! Because this order was given with explanations, all those lined up in rows of three by three received it indifferently, that is to say, just as the orders that came without explanation were received and executed to the letter.
Left, right, left, right, left, right. The convoy advances in silence. One can only hear the steps that slowly took one after the other, until the real parade steps. No one ordered this march, no exercises in front step and „free” stepping. Little by little, the whole Convoy came to walk at the same pace. (At regular inspections by senior officers, who usually come in groups of four or five, one commander was extremely pleased with the way the column moved. The mounted lieutenant at the head of the convoy was decorated and only two individuals from his third rank were extracted and removed. Their place was immediately taken by two behind them. The men, the mounted officer, the guards, and we in the well-organized ranks are/are used to such inspections. Some are announced in advance, some arrive unexpectedly, but the effect is always the same. The lieutenant on horseback is congratulated, the whole Convoy is rewarded with applause and sometimes even a glass of brandy, and only two individuals from a front rank are extracted („to set a much-needed example to all!”). This makes you wish you were somewhere as far back as possible, because the inspectors are known to never have time to wait for the whole parade and only act on the lines they get to see.
„That makes you wish you were somewhere as far back as possible” and if you’re smart enough, you really can get that wish (too). And you can do it without violating any order, not even the one forbidding talking. After so much shoulder-to-shoulder marching, you can communicate only by looking. Looking is not forbidden, nor does it need to be: people keep pace by looking at the level of the road and at most at the back of the one in front. And during the breaks for the regular rest, everyone prefers to doze off and only when they hear the clatter of the metal kettle announcing the arrival of food, their eyes immediately open and focus on the canteen. Then you don’t wonder why they called you „Costi” for so long and you don’t remember „Konrad” and „Conrad” and what the connection was between „Costi”, „Konrad” and „Conrad”. Then all you care about is the bowl, and when there’s nothing left in it, you want to close your eyes again, at least for a few minutes, but you know that any minute you’ll have to get up and move on. Looking isn’t forbidden and it wouldn’t make sense to forbid it.
With glances not forbidden, and the lunchbox containing something to eat, you can say with your eyes what you want for a piece of bread or even a cream cake, as much as you’re willing to give for a seat further back.
It’s that simple!
Left, right, left, right, left, right!

3.

Outside of inspections, high ranks are not seen from inside the Convoy. The chiefs may still pass by at speed sometimes, but then the columns move aside to make way, and people remain looking down or behind the one in the previous line. What’s the point of seeing a car or even a queue of cars go by so fast? It’s not even healthy for the eyes.
At other times, however, the higher ranks may remember the Convoy, especially as its march is considered to be part of the strategy coming from the General Staff or even above. How high up you don’t know. Then there is no need for senior officers to go down to the field, then long debates take place in the briefing rooms before a decision is made, in fact only before a proposal is formulated and taken to those in a position to approve it. For example, after it was found that the exhortation given to those in the Convoy to talk amongst themselves as much as possible was beneficial for finding out what lay deep within each one, allowing the first selection from outside, a selection beneficial of course for a march without disruptive individuals, came the order „Speak!”, but after a while – in due course! – followed the second order „Silence!”. This one was not easy to approve, as it repealed an earlier order issued by the same high forums. When something like this happens, for a decision to contravene an existing decision, it requires a lot of good arguments and just as much diplomacy: first of all, not to damage the authority – and pride! – of the one who signed the existing decision; not to appear – God forbids! – to have been wrong, so you have to show convincingly – convincingly! – that that order was excellent, but, alas, times have changed, so our response must come without delay! Secondly, you need to bring as much scientific evidence and adjudicated facts as possible, precedents in a similar or at least similar case. This is the only way to prove progress in thought and deed, without touching the sensibilities of superiors. All this requires science and skill, but also a lot of work, endless hours of discussion, study, and more discussion. The work of the higher ranks is by no means easy, and if a colonel wants to become a general, then he has to come up with a proposal for an order very well packaged in words which shows that it brings nothing, but the result of an exceptional suggestion received from even higher ranks. That the proposal comes even from a suggestion from Above. From very high up. Does anyone have the courage to comment on a suggestion from so high up? Nobody has such suicidal nerve! So, and only so could Order No. 00347568549 pass, „Silence!” over Order 00347149309, „Speak up!”.
And now, a colonel, who is on the verge of being promoted to general, takes a chance and goes Up with a proposal for Order 00347148372, „Speak under certain conditions!”. Mr. colonel knows he is taking risks that cannot be ignored, but if he didn’t produce this proposal (necessarily a proposal!), there would be insufficient grounds for his elevation. As a result, he has gathered all the colonels, lieutenant colonels, even two majors of prowess to make a proposal without any loopholes. For example, he couldn’t risk a straightforward „Speak up!” for several reasons: once because the order „Shut up!” had exhausted all arguments against the first „Speak Up!” Order. So other arguments had to be found, new arguments! Secondly, it is precisely the „Speak under certain conditions!” finding, adding this „under certain conditions!”, that brings in the much needed new one. (This addition was coined by one of the young majors of prowess, and if the proposal becomes an order, there is every chance that this highly trained officer will also be promoted in rank.)
Two months later, the colonel in the antechamber of the general’s position received a reply asking him to formulate proposals for the application of those „certain conditions”. And even if he were criticized for not having issued the necessary annexes at the outset, the colonel could rest assured: the reply indicated as clearly as possible that the proposal was agreed.
The annexes were the result of weeks of intense study and debate, of formulation and redrafting. Then, just a month later, colonels, lieutenant colonels and majors were notified that the Order 00347948372, „Speak under specific conditions!” had been issued, and it was the duty of senior officers to implement it immediately and to the letter. The addition of „specific conditions” is only the necessary and invaluable contribution of the higher ranks who thus become the rightful initiators of the new Order. The problem could have been that you could not immediately and properly implement the Order 00347948372 without the necessary annexes for „specific conditions”. This should not have been too worrying: the Order having been promulgated, the higher bodies will consider – rightly! – that they have done their job to the full, so they will concentrate on other matters of strategy and tactics to be followed by the entire system they coordinate. (It can never be overlooked that even the higher forums have even more important bosses, bosses with whom you are obliged to always wear immaculate gloves. Just as it can never be overlooked that as high a position as you have managed to climb, so dramatic would be a fall. A fall you always must prevent, although sometimes it can come from where you don’t expect it).
But let the chiefs of all ranks worry about their worries, let the colonel in the generals’ antechamber prepare his entrance through the already half-open door, let the gifted major wait confidently for the promises of the future to touch him. The Convoy moves on at its own pace and indifferently receives the Order 00347948372, „Speak under specific conditions!”.
Left, right, left, right, left, right!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: