CONVOIUL (V) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.98, 10/2025 ▲

I. TRUPUL ȘARPELUI

9.

Deci, merg și gândesc. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Chiar dacă nu pot să mă lămuresc în multe privințe, merg și gândesc. Viața mi se pare mai interesantă de când m-am obișnuit să privesc peste Roșcovan și Paznic, atunci când drumul îmi oferă câmp liber în dreapta și peste cel ce încă nu s-a lămurit dacă-l cheamă „Michi”, „Miky” sau „Miși”, în partea stângă, dacă în partea stângă pot vedea ceva interesant. Apropo de cel din stânga mea, omul nu poate ieși din dilema numelui său, se afundă tot mai mult în ea, e tot mai palid, chiar pământiu, nu pare a mai fi interesat de ceva și se apropie cu pași repezi de starea de robot umblător (sau de legumă umblătoare, cum mi se pare mai corectă eticheta). Nu pot spune că starea vecinului din stânga mea mă lasă indiferent. Nu că m-aș fi atașat câtuși de puțin de el, nu simt nicio simpatie față de această ființă cu care cred că n-am schimbat nici zece cuvinte când încă mai părea abordabil, dar dacă va fi extras din Convoi, ceea ce este aproape sigur, n-am de unde să știu pe cine voi avea vecin de marș în locul său. De bănuit pot deja bănui pe cine, dar n-am siguranța că lucrurile vor evolua așa. De regulă, când cineva părăsește șirul, cel din spatele său avansează cu un loc. (Și, desigur, tot rândul din stânga va face un pas înainte.) Numai că se întâmplă – e drept că mai rar – ca locul celui plecat să fie luat de cineva aflat într-un șir mult mai din spate. Lucru posibil în urma unui/unor troc/trocuri când locul eliberat pare prea în față, acolo unde în timpul unei inspecții poți să te pomenești chiar tu scos din burta șarpelui. „Drept exemplu!” Exemplu pentru ce? Întotdeauna poate fi găsită o culpă. Toți oamenii sunt păcătoși!

Asta îmi aduce aminte că și eu am încercat să dau țigări pentru a fi mai departe de gâtul șarpelui, atunci când Paznicul m-a sfătuit să nu fac schimbul. (Și încă nu am habar că explicația găsită atunci nu este cea corectă…)

Da, nu-mi este indiferent cine va veni lângă mine pentru că în spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” pășește un individ gras cu ochi de pește, de pe care curge mereu o sudoare puturoasă, fie că umblăm prin arșiță, fie că umblăm prin frig. Așa că dacă voi dori să mă uit în stânga, s-ar putea să fiu nevoit să-i inhalez duhoarea.

Gândesc, însă nu vreau să mă gândesc la individul care în curând s-ar putea să-mi ajungă alături. Mă concentrez pe peisajul pe care-l străbatem și viața mi se pare mai bogată. La asta vreau să mă gândesc.

Nu vreau să mă gândesc la individul care s-ar putea să-mi ajungă alături, dar mă pomenesc că – în timp ce am primit mâncarea de prânz și stăm care pe unde a apucat și fiind preocupați doar de ce băgăm în gură – Paznicul așezat lângă mine îmi spune să nu mă mai uit atât la imaginile din natură pe unde tocmai trecem. Rămân pentru moment cu lingura între gamelă și gură. Omul cu pușca nu mi-a vorbit de când m-a sfătuit să nu fac acel schimb cu țigări pentru un loc mai în spate. Acum e evident că și-a ales un loc chiar lângă mine ca să mă sfătuiască să fiu mai indiferent față de peisajul prin care ne duce drumul. Deocamdată nu sunt atent la ce-mi spune, ci mă mai întreb cum de un paznic este interesat de mine, tocmai de mine. Din experiența de participant la marșul în Convoi, sunt obișnuit ca oamenii înarmați să fie distanți față de noi. Foarte rar le auzi vocea și doar când au de transmis un ordin sau de admonestat pe cineva. Paznicul meu mi se adresează a doua oară ca între egali, ceea ce îmi spune că nu există o interdicție de comunicare între ei și noi. Stând atât de aproape unul de celălalt văd și ce pescuiește el din gamelă. Și gamela este identică, doar de altă culoare decât gamelele noastre, și conținutul este același. Poate doar puțin mai bogat. Asta pentru că însoțitorii noștri au nevoie de energie mai multă decât noi, ei sunt încărcați cu arma și cu tot echipamentul, iar noi mergem ca într-o plimbare. Oricum, nu ai cum să te plângi de mâncare: e gustoasă, suficientă, preparată ținând cont de îndrumarea zilnică a medicilor nutriționiști.  

– Fii mai atent la drum, decât la ce poți vedea pe lângă drum!
– ?
– În primul rând că, văzut din mers, peisajul este adesea înșelător. E mai bine…, e mai important să fii atent unde-ți pui picioarele. Iar înainte să ne ocupăm pozițiile pentru a relua marșul, m-a atins ușor pe braț: E mai important!

Fac de atâta vreme parte din Convoi și mereu mă mai surprinde ceva. Abia când umblu întorc pe toate fețele vorbele Paznicului. Vorbe ce-mi deschid alte întrebări cărora nu le găsesc răspunsul. Cum  totuși nutresc bănuiala că omul este bine intenționat, îl ascult și merg iarăși cu ochii în pământ sau în spatele celui din fața mea.

După vreo două zile, tot punându-mi aceleași întrebări, mă uit iar spre Paznic, dorind să-i solicit din priviri să mă lămurească. Timpul în Convoi trece după reguli proprii, este iar weekend și suntem supravegheați de un suplinitor. Nedând de Paznic, de „paznicul meu”, mă uit din nou la peisaj. E o toamnă superbă și cărarea șerpuiește printr-o pădure cu copaci cu frunzele roșii înainte de a se îngălbeni. Iar noi șerpuim pe unde șerpuiește cărarea. Cum să nu te bucuri de tabloul în care ai privilegiul să te strecori?

Ca de obicei, luni aștept cu emoție să văd dacă Paznicul își va relua locul lângă Roșcovan. Și-l reia. Am impresia că e dezamăgit când constată că nu-i mai urmez sfatul. În pauza de prânz nu se mai așază  lângă mine. În schimb, în vreme ce suntem cu toții cu fața spre gamelă, suntem întrerupți de un murmur. Ridicăm ochii și asistăm cum doi dintre tovarășii noștri din convoi o iau la fugă prin pădure și dispar printre copaci. Mai încolo este un luminiș și putem să-i zărim pe cei doi străbătându-l în goană. Este ultima oară că-i mai vedem. Cei mai mulți dintre noi uităm de mâncare și rămânem cu ochii ațintiți în locul unde s-au făcut nevăzuți cei doi. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”) își văd mai departe de mâncat. Și… și paznicii! Mirarea noastră este mare: oamenii înarmați, după ce au asistat la fel de pasivi ca noi cum fugarii au dispărut printre copaci, s-au reîntors la prânzul întrerupt. Armele așezate lângă ei au rămas neatinse și nici măcar o avertizare verbală nu s-a auzit din gurile lor. Mâncau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Până la urmă, ne-am terminat și noi prânzul, însă moleșeala obișnuită de data aceea nu ne-a mai cuprins. La ordinul regulamentar, ne-am reocupat cu toții pozițiile din convoi, atât doar că locurile rămase goale ale dezertorilor au fost ocupate de cei din rândurile următoare.

– Dezertori? Ce dezertori?! a făcut pe miratul unul dintre paznici, când a auzit cuvântul nerostit al celor din burta șarpelui.

Spre seară, a venit un comunicat că „nu există niciun fel de dezertori!” Comunicatul ne-a fost transmis după aceeași metodă după care ni se transmitea tot ce trebuia să știm. Paznicul aflat alături de primul șir le spunea informația celor de care era responsabil, apoi se întorcea și îi comunica primului paznic din urma sa și așa de-a lungul întregului șarpe. Numai că, după cele tocmai întâmplate, în noi a apărut îndoiala dacă însoțitorii înarmați ar fi responsabili de cei pe care par să-i supravegheze. În mintea noastră nu mai era limpede rolul unor oameni care puteau (trebuia) să ne admonesteze și să ne dea porunci obligatoriu de respectat, dar care au asistat atât de impasibili la fuga a doi participanți la marș. Au vrut, oare, paznicii să facă un fel de grevă? După modul atât de riguros cum este organizat Convoiul, este puțin probabil ca autoritățile să permită așa ceva.

Pășim tăcuți și curioși. Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” nu mai este respectat. Convinși că se petrece ceva deasupra noastră, ceva ce s-ar putea – ba ar fi chiar foarte probabil – să modifice regulile ce ne privesc, pășim tăcuți și așteptând urmările la situația creată de cei doi fugari. Așteptăm în continuare, ceva sigur trebuie să se întâmple, pășim tăcuți și așteptăm. Ce altceva am putea face?

Nici după o zi, nici după o săptămână nu s-a ivit schimbarea, așa că ne spunem că roțile modificărilor se învârt mereu încet – timpul fiind simțit în diferite moduri în funcție de acela ce-l trăiește. Prin câte aprobări, interese, furci caudine și lingușeli nu trebuie să treacă propunerea apariției unui nou ordin? Mergem tăcuți, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul și nimic nu ne poate astâmpăra curiozitatea. Ceva trebuie să se întâmple, întrebarea nu este decât când!

Deocamdată modificarea nu este nici pe departe cea așteptată. Pe spatele celui din fața fiecăruia apare un ecran: trebuie să-ți dorești un film sau o emisiune de varietăți sau un concert și pe spatele celui din față poți vedea filmul, emisiunea de varietăți sau concertul dorit. Cum de e posibil să-ți fie oferit așa ceva? Privind la ciudatul televizor nu mai suntem atenți doar la drumul pe care pășim. Dar, e adevărat, după ce surpriza a trecut, nu ne mai uităm decât tot mai rar la ecranul de pe spatele celui din față.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! O altă surpriză! Noi ne-am așteptat ca paznicii să fie aspru sancționați. Când colo, într-o dimineață frumoasă, mai mulți paznici s-au alăturat Convoiului cu o tresă în plus la epoleții lor de gradați. Încă o surpriză, dar încă o surpriză mică! Curând a venit o surpriză mult mai mare.

10.

Următoarea surpriză, surpriza mult mai mare a sosit tot în timpul unui popas de prânz.

Dar înainte de a o povesti, trebuie precizat că poate fi considerată de cineva drept surpriză doar o noutate ce se opune rutinei ori necunoașterii. În cazul nostru a fost surpriză ceea ce am văzut când o femeie și un bărbat tânăr au apărut pe banda principală a șoselei unde Convoiul se deplasa, ca de obicei, pe banda secundară. (Într-adevăr, noi folosim banda secundară pentru a nu perturba circulația celorlalți.) Când ofițerul călare a cotit pe un drum secundar și lunga coloană s-a luat după el. Cei doi, femeia și tânărul care au umblat alături de noi au încercat să intre și ei în rândurile noastre. Trebuie spus că nu ni s-a întâmplat niciodată așa ceva! Paznicii, fără reacție când doi dintre noi au fugit din Convoi, au devenit imediat activi și au oprit intrușii cu ajutorul armelor. Pentru că scena s-a petrecut în dreptul șirului meu, am putut să văd și să aud de aproape incidentul și am aflat că femeia pretindea că este soția unuia dintre cei aflați în burta șarpelui, iar tânărul bărbat că i-ar fi fiu. Ca să-i oprească, au venit în ajutorul Paznicului și alți colegi de-ai lui. Scandalul a devenit tot mai înverșunat. Cei doi strigau că nici măcar nu l-au depistat pe soțul și tatăl lor, învinuiau pe soldați că l-ar fi ucis pe cel căutat, femeia țipa și plângea, iar tânărul încerca să vorbească pe un ton civilizat, dar totuși aproape zbierând, că părintele lui a fost un om extraordinar și că, în lipsa lui, întreaga familie a pierdut orice mijloc de subzistență și a fost evacuată din imobilul unde au locuit și moșii moșilor lor. Paznicul i-a întrebat dacă au văzut de la capul Convoiului pe cei ce fac parte din el și primind un răspuns pozitiv, le-a cerut să rămână pe margine și le-a sugerat să se uite de acolo la trecerea întregului cortegiu („Pentru că rândul e lung, foarte lung și dacă într-adevăr cel căutat de voi se află printre noi, în mod sigur îl veți depista! Degeaba ați intra printre rânduri, n-ați face decât să încurcați bunul mers al marșului și rămânând unde ați intrat, n-ați avea cum să dați de cel care, vedeți și voi, nu este aici!”). Paznicul le-a vorbit pe un ton împăciuitor, dar când femeia a început să urle isteric și să încerce să intre în burta șarpelui, lovind în stânga și în dreapta, același Paznic politicos, apoi doar corect, a apucat-o de mijloc și a scos-o pe marginea șoselei. Fiul, până atunci doar insistent, a sărit în apărarea mamei sale. În ajutorul Paznicului au mai venit doi paznici, și-au folosit sprayurile paralizante și i-au imobilizat pe cei doi. Apoi au dispărut cu ei printre copaci. După care au revenit și și-au luat locurile în Convoi. Nu ne-am putut opri, nici măcar încetini pasul, întrucât i-am fi împiedicat pe cei din urma noastră să înainteze, or marșul nu are voie să-și schimbe ritmul, darămite să rămână pe loc.

Din nou, la fel ca atunci când au fugit din burta șarpelui doi bărbați, paznicii și-au reluat locurile și s-au comportat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Da, poate fi considerată de cineva drept surpriză doar o noutate ce se opune rutinei ori necunoașterii, iar mirarea noastră s-a datorat ambelor acestor motive. Pe de o parte, fiindcă n-am mai avut parte de un eveniment asemănător în decursul timpului de când face parte fiecare dintre noi din Convoi și, pe de altă parte, fiindcă nu am  fost puși la curent cu rolul paznicilor. Măcar ne-am lămurit că însoțitorii noștri înarmați nu sunt puși să ne împiedice să părăsim Convoiul, ci să le interzică eventualilor intruși să se infiltreze printre noi sau să împiedice în orice mod buna desfășurare a marșului. Așa că atunci când s-a mai întâmplat să încerce cineva să se strecoare în burta șarpelui, nu a mai fost nicio surpriză pentru noi reacția promptă și eficientă a paznicilor.

Cum evenimente de soiul acesta sunt rare, dar totuși mai apar din când în când, Forurile Superioare au primit misiunea de la Forurile și Mai Superioare să ne transmită următorul Comunicat:

Marșul Convoiului face parte din Strategia întregii noastre deveniri și  suntem mândri de modul cum ați înțeles s-o puneți în practică. Fiecare dintre voi aflat într-un șir reprezintă o parte dintr-un cerc al desenului șarpelui, și toți împreună îi formați corpul. Faptul că șarpele mai năpârlește este normal, grav e doar când este invadat din exterior de diferiții factori patogeni. Prin disciplina și anduranța voastră, Convoiul va ajunge la destinație, cercul se va închide și Strategia își va arăta roadele cu maximă generozitate. Continuați-vă drumul lipsit de orice griji împovărătoare și veți fi veșnici!”

Nu mai constituie nicio surpriză când, prin năpârlire, mai pleacă unii din corpul șarpelui și nici când diferiți „factori patogeni” încearcă să ne invadeze. Acum măcar înțelegem sensul acelor momente și știm la ce reacții trebuie să ne așteptăm. De pildă, nu mai suntem luați pe nepregătite când au loc evenimente mai dure. Ca atunci când, într-o noapte, ne-au trezit niște focuri de armă în imediata noastră apropiere. Dimineața am aflat că un grup mare de indivizi, familii întregi, au profitat de întuneric și au intenționat să formeze și ei câteva șiruri-inele în corpul șarpelui. Paznicii au fost la post și misiunea nu le-a fost deloc ușoară pentru că toți locuitorii unui sat au încercat să ne invadeze. În confruntarea care a urmat, a fost folosit și armamentul din dotare. Dimineața, locul a fost curățat și străinii au dispărut. Doar un singur bărbat a rămas în dreptul nostru pe partea principală a drumului și din plânsetele lui am putut deduce că lupta s-a terminat cu victime dintre bieții oameni flămânzi, fără niciun viitor și disperați. Ei au auzit cât de bine o ducem noi și au vrut să aibă și ei un asemenea trai fără griji. Mai ales că au aflat că locuitorii dintr-un sat vecin au reușit să se infiltreze în Convoi. Paznicii au fost puși să-i identifice pe aceia, dar s-a dovedit că totul n-a fost decât un zvon. Sau poate că aceasta este doar varianta oficială: nu poți să admiți că au intrat printre noi venetici, fără să-i încurajezi și pe alții să încerce să-i imite.

– Vremurile sunt foarte grele, continuă să plângă singurul bărbat rămas pe partea cealaltă a drumului. Cât doar își strigă of-ul, nu are nimeni nimic cu el. Este dimineața, ofițerul din frunte încalecă și, în urma sa, marele șarpe își continuă drumul.

I. THE BODY OF THE SNAKE

9.

So, I go and think. Left, right, left, right, left, right. Even if I can’t figure out a lot of things, I walk and think. Life seems more interesting to me since I’ve gotten used to looking over the Redhead and the Keeper, when the road gives me a clear field on the right and over the one who still hasn’t figured out if his name is „Michi”, „Miky” or „Mishi” on the left, if on the left I can see anything interesting. Speaking of the one to my left, the man can’t get out of his name dilemma, he’s sinking deeper and deeper into it, he’s growing pale, even earthy, he doesn’t seem to be interested in anything anymore and he’s fast approaching the state of walking robot (or walking vegetable, as the label seems more accurate to me). I can’t say that the state of the neighbor to my left leaves me indifferent. Not that I’ve grown the least bit fond of him, I feel no sympathy for this being with whom I don’t think I exchanged ten words when he still seemed approachable, but if he’s extracted from the Convoy, which is almost certain, I have no way of knowing who I’ll have as a marching neighbor in his place. I can already guess who, but I’m not sure it will turn out that way. As a rule, when someone leaves the line, the one behind them moves up a place. (And, of course, the whole row on the left will step forward.) It just happens – admittedly more rarely – that the place of the one who has left is taken by someone in a row much further back. This is possible after a barter/swap when the vacated seat seems too far forward, where during an inspection you may find yourself pulled out of the snake’s belly. „As an example!” Example for what? There is always a fault to be found. All people are sinners!

That reminds me, I too tried to give cigarettes to be further away from the snake’s throat when the Keeper advised me not to make the exchange. (And I still have no idea that the explanation found then is not the correct one…)

Yes, I don’t care who comes next to me because behind „Michi”, „Miky” or „Mishi” steps a fat fish-eyed fellow, from whom a stinking sweat is always dripping, whether walking in the heat or the cold. So, if I want to look left, I may have to inhale his stench.

I’m thinking, but I don’t want to think about the guy who may soon be next to me. I focus on the landscape we’re passing through and life seems richer. That’s what I want to think about.

I don’t want to think about the individual who might end up next to me, but I remember that – while we’ve been given our lunch and are sitting around, being concerned only with what we put in our mouths – the Keeper sitting next to me tells me not to look so much at the images of nature we’ve just passed. I remain for the moment with my spoon between my bowl and my mouth. The man with the rifle hasn’t spoken to me since he advised me not to make that cigarette exchange for a seat further back. Now it’s obvious he’s picked a spot right next to me to advise me to be more indifferent to the scenery the road takes us through. Now I’m not paying attention to what he’s telling me but wondering how a security guard is interested in me, of all people. From my experience as a participant in the Convoy March, I am used to armed men being distant from us. You very rarely hear their voice and only when they have an order to give or admonish someone. My Keeper addresses me the second time as equals, which tells me that there is no communication ban between them and us. Sitting so close to each other I can also see what he is fishing from the bowl. And the bowl is identical, just a different color than our bowls, and the contents are the same. Maybe just a little richer. That’s because our companions need more energy than we do, they’re loaded up with their gun and all their gear, and we’re going along for the ride. Anyway, you can’t complain about the food: it’s tasty, sufficient, prepared with the daily guidance of the nutritionists in mind.

– Pay more attention to the road than to what you can see by the side of the road!
– ?
– First, when viewed from the road, the scenery is often deceptive. It’s better…, it’s more important to pay attention to where you put your feet. And before we took up our positions to resume the march, he touched me lightly on the arm: It’s more important!

I’ve been part of the Convoy for so long and I’m always surprised by something. It’s only when I walk that I turn the Keeper’s words on their head. Words that open up other questions I can’t find the answer to. But since I suspect that the man is well-meaning, I listen to him and walk again with my eyes on the ground or behind the man in front of me.

After a couple of days, still asking the same questions, I look again at the Keeper, wanting to ask him for clarification. Time in the Convoy passes according to its own rules, it’s the weekend again and we are supervised by a substitute. Missing the Keeper, „my keeper”, I look again at the scenery. It’s a gorgeous autumn and the path winds through a forest of trees with red leaves before they turn yellow. And we meander where the path meanders. How can you not enjoy the picture you’re privileged to wander into?

  As usual, on Monday I’m excited to see if the Keeper will resume his place next to the Redhead. And he takes it back. I get the feeling he’s disappointed when he finds I’m no longer taking his advice. At lunchtime he no longer sits next to me. Instead, as we all face the bowl, we are interrupted by a mumble. We look up and watch as two of our companions in the convoy run off through the woods and disappear into the trees. Further on there is a clearing and we can see the two of them running through it. This is the last time we see them. Most of us forget about our food and keep our eyes on the spot where the two have disappeared. Only the „walking robots” („walking vegetables”) keep their eyes on their food. And… and the guards! Our astonishment is great: the armed men, having watched as passively as we did as the fugitives disappeared into the trees, return to their interrupted lunch. The weapons placed beside them remained untouched and not even a verbal warning was heard from their mouths. They ate as if nothing had happened.

Eventually, we finished our lunch too, but the usual softness this time did not overtake us. At the regular order, we all resumed our positions in the convoy, except that the deserters’ remaining empty places were taken by those in the next ranks.

– Deserters? What deserters?! one of the guards looked surprised when he heard the unspoken word of the snake belly.

Towards evening, a communiqué came that „there are no deserters!” The communique was delivered to us in the same method by which we were told everything we needed to know. The guard next to the first string would tell the information to those he was responsible for, then turn around and tell the first guard behind him, and so on along the entire length of the snake. Only, after what had just happened, doubts arose in us as to whether the armed attendants would be responsible for those they seemed to be watching. It was no longer clear in our minds the role of people who could (should) have admonished us and given us mandatory commands to be obeyed, but who so impassively witnessed the escape of two marchers. Did the guards want to go on some kind of strike? After the way the convoy is so rigorously organized, it is unlikely that the authorities would allow this.

We are silent and curious. The order 00347948372 „Speak under specific conditions!” is no longer respected. Convinced that something is going on above us, something that might – indeed is highly likely – to change the rules that concern us, we walk silently and wait for the consequences of the situation created by the two fugitives. We keep waiting, something must surely happen, we walk silently and wait. What else can we do?

Not a day, not a week later has change emerged, so we tell ourselves that the wheels of change always turn slowly – time being felt in diverse ways by the one experiencing it. How many approvals, interests, pitchforks, and cajoling does the proposal for a new order have to go through? We walk silently, left, right, left, right, left, right and nothing can quench our curiosity. Something must happen, the question is only when!

So far, the change is far from the expected one. On the back of the one in front of everyone a screen appears: you have to wish for a film, or a variety show or a concert and on the back of the one in front you can see the film, variety show or concert you want. How is it possible to be offered this? Looking at the strange TV we are no longer just paying attention to the road we are walking on. But it’s true, once the surprise is over, we only look less and less at the screen behind the one in front of us.

Left, right, left, right, left, right! Another surprise! We expected the guards to be severely punished. And then, on a beautiful morning, several guards joined the convoy with an extra stripe on their rank epaulets. Another surprise, but another small surprise! Soon came a much bigger surprise.


„Speak under certain specific conditions!”, as long as the annexes concerning circumscribed „specific conditions” have not been drawn up, does not oblige you to a certain dialogue, but it does not even oblige you to speak as long as you can say that you do not find yourself in the „specific conditions”. Looking to the left, without letting my gaze linger on either the red-headed neighbor or the armed guard, I am increasingly interested in the landscape through which the „Onkalo snake” insinuates itself into the orderly rhythm. (But after the word of Finnish origin, equally unexpectedly the word „Ouroboros” comes back to mind. Why? Perhaps because I have repeated „Onkalo snake” – or just „snake” – so many times when it was appropriate and when it was not, the forgotten link „Ouroboros snake” is repeated. „Onkalo” and „Ouroboros snake”, „Onkalo” and „Ouroboros snake”, „Onkalo” and „Ouroboros snake” obsess me, dance freely through my brain, having no connection to anything I have just seen or heard. Eventually, the two become one „Ouroboros Snake of Onkalo”. „Ouroboros snake of Onkalo”, „Ouroboros snake of Onkalo”. It’s like the ticking of a pendulum. I don’t even notice it anymore – „Ouroboros snake of Onkalo”.

While admiring the landscape, unperturbed by the words that fall into „specific conditions” increasingly rarely and slamming an „Ouroboros snake from Onkalo” from time to time, I notice that sometimes a clump of trees or a deserted canton reminds me of things long forgotten. This happens beyond my control. It’s no use trying, by insisting on a building, to revive another of the buildings I was once in, and with that building to rediscover the people who lived in it, and my, Costi’s (?) relations with those people. When I persist in renewing those fragments in concrete scenes, the pieces of the puzzle I have found refuse to let themselves be put together. And even if I try to make simpler drawings, for example, just to recognize a house from memory, passing by a house by the road, even then I can’t manage to see in that building anything other than that building. On the other hand, at other times, looking at what the landscape offers me without trying to remember anything, sometimes a bush or a fence takes me back to a familiar place. Sometimes that place doesn’t come back for a long time, sometimes it does. The more often it comes back, the more it brings out its details, the contrasts between colors become more obvious, the outlines more striking. Three-dimensional images emerge from erased paintings. If the memory repeats itself, if I let it develop according to its own laws (whims), sometimes the picture is accompanied by sounds. (But this is a trap. When the memory becomes so vivid, I can no longer restrain myself and I try to force my memory, trying to bring forward the one whose voice I managed to hear. Only then the whole memory, the whole picture slowly fades – slowly until it disappears altogether. When I get to and hear what I seem to be seeing again, everything turns into another vision, and I find myself tied to the mast with the sirens surrounding me and laughing at me. Left, right, left, right, I have all the time in the world to search for how did the scene of Ulysses and the sirens hit the painting so hard uncovered, covering it up? Eventually, after my anger has passed and I can think clearly, I realize that the mythological scene, which came from nowhere, is a victory: it too has emerged from lost memory. And I feel my memory palpitating.)

10.

The next surprise, the much bigger surprise, also came during a lunch break.

But before recounting it, it should be noted that one can only consider as a surprise a novelty that is opposed to routine or unfamiliarity. In our case it was a surprise what we saw when a woman and a young man appeared in the main lane of the road where the Convoy was moving, as usual, in the secondary lane. (Indeed, we use the secondary lane so as not to disrupt the movement of others.) When the officer on horseback turned onto a side road and the long column took off after him. The two of them, the woman and the young man who had walked alongside us, tried to join our ranks. It must be said that this has never happened to us! The guards, unresponsive when two of us ran out of the Convoy, immediately became active and stopped the intruders with guns. Because the scene happened right next to my line, I was able to see and hear the incident up close and learned that the woman claimed to be the wife of one of those in the snake’s belly, and the young man to be her son. To stop them, other of his colleagues came to the Guard’s aid. The row became increasingly heated. The scandal has become increasingly heated. The two were shouting that they had not even traced their husband and father, blaming the soldiers for killing the wanted man, the woman screaming and crying, and the young man trying to speak in a civilized, yet almost shouting tone, that his father was an extraordinary man and that, in his absence, the whole family had lost all means of subsistence and had been evicted from the building where their ancestors had lived. The guard asked them if they had seen those who were part of the Convoy from the head of the convoy, and receiving a positive answer, he asked them to stay on the edge and suggested that they watch from there as the whole procession passed by („Because the line is long, very long, and if the one you are looking for is really among us, you will surely spot him!”). It would be useless for you to enter between the rows, you would only disturb the march, and by staying where you entered, you would not be able to find the one who, you see, is not here!”). The Guard spoke to them in a conciliatory tone, but when the woman began screaming hysterically and trying to get into the belly of the snake, kicking left and right, the same polite, then only fair, Guard grabbed her by the waist and pulled her to the side of the road. The son, until then only insistent, jumped to his mother’s defense. To the Guard’s aid came two more guards, used their stun sprays and restrained the two. Then they disappeared with them into the trees. Then they returned and took their seats in the convoy. We couldn’t stop, or even slow down, as we would have prevented those behind us from moving forward, and the march is not allowed to change pace, let alone stay still.

Again, just as when the two men ran from the snake’s belly, the guards resumed their seats and functioned as if nothing special had happened. Yes, it can be considered a surprise by some just a novelty that is opposed to routine or unfamiliarity, and our surprise was due to both reasons. On the one hand, because we have not experienced a similar event in the time since each of us has been part of the Convoy, and on the other, because we were not made aware of the role of the guards. At least we have made it clear that our armed escorts are not there to prevent us from leaving the Convoy, but to prevent any intruders from infiltrating us or in any way impeding the smooth running of the march. So, when it has happened that someone has tried to sneak into the belly of the snake, the prompt and effective reaction of the guards has come as no surprise to us.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

As events of this kind are rare, but still occur from time to time, the Higher Bodies have been instructed by the even Higher Bodies to send us the following Communiqué:

„The Convoy March is part of the Strategy of our entire future, and we are proud of the way you have put it into practice. Each of you in a row is part of a circle in the snake’s design, and together you form its body. The fact that the snake still slithers is normal, it is only serious when it is invaded from outside by various pathogens. Through your discipline and endurance, the Convoy will reach its destination, the circle will close, and the Strategy will show its fruits with maximum generosity. Continue your journey free from all burdensome cares and you will be eternal! „

It is no longer a surprise when some of the snake’s body is shed by the snake, nor when various „pathogens” try to invade. Now at least we understand the meaning of those moments and know what reactions to expect. For example, we are no longer caught off guard when more difficult events occur. Like when we were woken up one night by gunshots in our immediate vicinity. In the morning, we learned that a large group of individuals, entire families, had taken advantage of the darkness and intended to form a few lines themselves in the snake’s body. The guards were on duty and their mission was not easy because all the inhabitants of a village tried to invade us. In the ensuing confrontation, the weapons of the outfit were also used. In the morning, the place was cleared, and the strangers disappeared. Only one man remained on our right on the main side of the road, and from his cries we could deduce that the fight was over with casualties among the poor hungry people, with no future and desperate. They heard how well we were doing and wanted to have such a carefree life for themselves. Especially when they found out that people from a neighboring village had managed to infiltrate the Convoy. The guards were asked to identify them, but it turned out it was all a rumor. Or maybe that’s just the official version: you can’t admit that the outsiders got in without encouraging others to try to emulate them.

– Times are extremely hard, the only man left on the other side of the road continues to cry. While he’s just shouting his lament, nobody’s got anything on him. It’s morning, the officer in the lead is riding, and behind him the great serpent continues on his way.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: