CONVOIUL (III) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.96, 8/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

4.

Vorbind în anumite „condiții specifice”, cel care crede că i se spunea pe vremuri Costi, adică eu, nu mă mai adresez doar mie, ci, tot mergând, stau la taclale cu cel din stânga mea, cu cel căruia i se pare că pe vremuri era strigat „Michi” sau poate „Miky”. Dar, tot discutând, i se pare că pe vremuri era strigat „Miși”.

Aici este necesară o paranteză: inițial, s-a vrut ca numele fiecăruia dintre cei aflați în Convoi să fie înlocuit cu o cifră. Curând, înainte de a se implementa acest Ordin, a reieșit că fiecare dintre cei aflați în coloană ar trebui să poarte un număr din atâtea cifre încât ar fi imposibil de ținut minte și de pronunțat. Atunci s-a dorit ca pe lângă un număr mai ușor memorabil să fie adăugate și două litere, făcându-se astfel diferența. Cum nu s-au decis încă literele respective – chestiunea este în lucru! – deocamdată cei aflați în convoi nu au niciun nume distinctiv, deoarece dacă ar reveni la cum i-a chemat înainte, ar putea să apară destule erori voite sau involuntare. Dacă ar vrea cineva să se despartă de un trecut vinovat, ar putea să pretindă că-l cheamă altfel decât în realitate; dar s-ar putea întâmpla și ca, după atâta vreme, unii să-și fi uitat, pe bune, numele pe care nu-l mai folosesc. Un departament special pentru verificarea numelor, (DSpVN) abia ce a început să lucreze că a fost desființat, după ce comandantul, un colonel tras pe linie moartă s-a dovedit recalcitrant. Trecerea în rezervă a acelui ofițer a dus și la desființarea lui DSpNV. Așa că, deocamdată, în Convoi nu există nici purtători de nume și nici purtători de cifre.

Pe cel care crede că pe vremuri i se spunea Costi, adică eu, îl derutează că amintirile celui din stânga sa se opresc o dată la „Michi” sau „Miky” și altădată la „Miși”. Dar mă consolez repede: cât nu avem niciunul nume sau număr distinctiv și putem trăi cu toții foarte bine și fără acele semne, discuțiile „în condiții specifice” pot funcționa fără a întâmpina nici cele mai mici probleme. Mai grav este că eu, posibilul fost „Costi”, nu pot lega nicio discuție cu cel ce pășește în dreapta mea. Acela tot privește țintă doar spatele omului din fața sa și nu răspunde la nicio solicitare. E greu de suportat să parcurgi drumul nesfârșit alături de cineva care refuză în tot acel timp fără timp să-și întoarcă măcar capul spre tine. Surd nu e, dovadă că execută tot ce i se pretinde. Altceva este cu el: a devenit un „robot umblător”. (Tocmai pentru că s-au raportat numeroase asemenea cazuri de decădere din condiția umană, s-a aprobat Ordinul 00347948372, „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, în speranța de a menține prin socializare funcțiile umane ale participanților la Convoi. Mai ales că au fost depistate semne clare de transformare în „roboți umblători” și printre soldații înarmați de pe margini. Exista chiar riscul ca aceștia să nu-și mai poată exercita misiunea, ci doar să pășească întocmai ca niște automate pe lângă noi. Prin urmare, paznicii declarați „roboți umblători” au fost înlocuiți cu alți militari înarmați, iar la toți paznicii, și la cei vechi și la cei noi, li s-a aplicat Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, desigur în forma pentru paznici.

Din lipsă de timp, cele două variante, cea pentru participanții la marș în Convoi și cea pentru paznicii de pe margini, au fost și sunt identice. Singurul punct slab este că nu există – deocamdată? – nicio precizare dacă este permisă ori nu o discuție între paznici și cei din interiorul convoiului. Așa că eu. posibilul „Costi”, chiar dacă nu pot lega nici două cuvinte cu cel ce pășește în dreapta mea, am totuși doi convivi la dispoziție: pe posibilul „Michi”, Miky” sau „Miși” și pe paznicul de alături.

Cu posibilul „Michi”, Miky” sau „Miși”, mai mult mă cert, enervându-mă că acela nu se poate decide care dintre nume i-ar fi fost cel real. În schimb, cu paznicul, vorbitul „în anumite condiții specifice” nu numai că a devenit tot mai dorit de ambele părți, dar a dat și altfel de roade. Prima dintre aceste roade a fost că, după următoarea inspecție, terminată ca de fiecare dată cu felicitări și extragerea din convoi a doar două persoane („pentru exemplu!”), eu, „Costi”, am început demersurile pentru a fi plasat mai la coada lungului rând. Paznicul m-a oprit, spunându-mi că nu are rost să-mi ofer porția de țigări pentru schimbul dorit.

– Eu oricum nu fumez! am spus.

– Nu mai declara așa ceva, m-a sfătuit în continuare paznicul. Dacă se află, nu vei mai primi țigări și o să-ți lipsească pentru un alt troc avantajos.

Acesta a fost doar începutul relației dintre mine, „Costi”, și paznic. (Putem să-l numim de acum pe Costi fără ghilimele: de când cu Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, memoria a început să-mi revină. Acum văd clar scândura viu colorată a localului Conrad, acolo unde am jucat de atâtea ori remi și am băut halbă după halbă de bere. Bere neagră, berea de care  îmi amintesc din nou, îi simt iar gustul, berea minunată de care îmi e tot mai dor.) Acesta a fost doar începutul relației dintre mine și paznic, el necălcând ordinul de a spune ceea ce nu trebuie spus.



Ajuns la acest punct, un cititor a dat din mână a lehamite: „O să continui cu relația tot mai strânsă între prizonier și paznic și o să ne oferi o poveste după sindromul Stockholm!  Nu ești cu nimic original!”

Nu-i voi răspunde acestui cititor grăbit decât cu îndemnul de a parcurge mai departe textul, asigurându-l că în această relatare nu este vorba de o întâmplare gen Sindrom Stockholm. Dacă mă va asculta și va citi mai departe, se va convinge și singur. Până atunci, îi ofer un ajutor: nu va găsi niciunde în acest text nici cuvântul „ostatec” și nici măcar cuvântul „prizonier”!

5.

În ritmul pașilor convoiului, tot vorbind cu paznicul, privindu-l, mi-am ridicat privirea de la pământ și văd și împrejurimile, nu numai spatele celui din fața mea. Este după-amiaza, tocmai am mâncat de prânz și ăsta este momentul cel mai dificil – trupul își cere dreptul la siestă, dar în loc de repaus, marșul continuă, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul… Doar că acum, peisajul îmi solicită gândurile și mă face atent la ceea ce văd. La o curbă a drumului pot admira începutul coloanei cu ofițerul călărind obosit și indiferent și el, iar întorcând capul, privirii mi se înfățișează șirul lung de oameni mărșăluind stângul, dreptul, stângul dreptul în urma mea. Ca să văd mai bine, încetinesc pasul, dar paznicul are grijă să mă admonesteze că perturb în mod inadmisibil cadența, întrucât cel din spatele meu trebuie și el să încetinească, la fel toți cei aflați în mijlocul rândurilor. Ba mai mult, în conformitate cu Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, se aud deja protestele celor împiedicați să continue marșul în ritmul impus de ofițerul călare, adică exact în ritmul cu care suntem obișnuiți.

Mă conformez, pășesc iar în cadența convoiului, dar o fac mergând cu spatele. Paznicul e pe punctul de a mă admonesta din nou, dar își dă seama la timp că în fișa postului său, la rubrica „erori de corectat”, nu este indicat că nu e voie să pășim cu spatele. Și nici la instructajul absolvit la primirea misiunii nu a fost specificat, printre erori, un asemenea mers. Deși s-a legat o oarecare relație cu paznicul, văd că îl pun într-o mare dilemă: omul cu pușca poate fi sancționat dacă se constată că nu a luat atitudinea potrivită într-o situație dată. Așa că, după ce privesc câteva minute continuarea șirului, constat că, oricât mi-aș forța ochii, n-am cum vedea sfârșitul coloanei: un șarpe fără coadă. Iar când drumul mai șerpuiește o dată, chiar că șirurile următoare nu mai încap în câmpul meu vizual. Așa că mă întoarce și mărșăluiesc din nou cu fața înainte. Paznicul respiră ușurat: individul n-a împiedicat ritmul! Nu este nimic de raportat.

Cât am mers cu spatele înainte, încercând să văd coada convoiului, mi-am adus aminte de un articol citit într-un ziar care relata despre felul în care vor să scape finlandezii de resturile radioactive: depozitându-le într-un depozit săpat mult sub pământ. În „Onkalo”, adică într-o peșteră scobită atât de adânc, încât nu poți ști unde îi este capătul, nici dacă are un capăt, nici dacă se termină vreodată. E o minune, mă mir și eu că-mi amintesc tocmai acest articol, când nu-mi mai amintesc nici ființele și întâmplările cele mai comune pe care le-am trăit. Nu-mi amintesc nici ziarul, nici unde l-am citit, dar, iată că îmi apare în minte cuvântul finlandez „onkalo”. Costi – ori cum m-oi fi numit – nu știe finlandeza, poate că a știut-o și a uitat-o, dar cuvântul „onkalo” i se fixează puternic în minte. Cu toate sensurile sale! Acum, când mă gândesc la coloana lungă a cărei coadă n-am apucat s-o văd, numesc „Convoiul onkalo”: un șarpe nesfârșit. 

Îi zâmbesc soldatului cu arma, omul pare de treabă și, oricum, nu e bine să te pui rău cu autoritatea, mai ales când ai reușit o punte firavă cu ea. Paznicul nu-mi răspunde la zâmbet, n-ar avea voie s-o facă, dar nici nu-mi întoarce o uitătură încruntată.

Pe lângă chipul ostașului, las privirea să pătrundă în peisajul pe lângă care trecem. Acum Convoiul tocmai iese dintr-un defileu și lasă o vale largă să se deschidă până la orizont. Cerul este senin și nu foarte departe se vede turla unei biserici, iar după altă curbă apare și imaginea satului. Mai mergând, pot constata că mulțimea de case tot mai înalte formează periferia unui oraș. Însă noi nu intrăm în oraș, drumul o cotește din nou și construcțiile înalte devin tot mai mici, tot mai mici, până dispar și ele, și turla bisericii. A fost destul ca amintirile să-și facă din nou loc în capul meu. În suburbiile așezării pe lângă care tocmai am trecut, mi s-a părut că văd localul „La Conrad”, unde am petrecut atâtea după-mese tihnite de duminică. Parcă văd chiar și culorile firmei de deasupra intrării, literele roșii pe fond galben, unde „r”-ul de la „Conrad” s-a șters de ploaie, de vânt și de bătrânețe aproape în întregime. Îmi amintesc și masa la care am jucat remi și am băut bere, întotdeauna aceeași masă, dar mă străduiesc degeaba să-i văd și pe partenerii de joc, de bere și de taclale. În locul fețelor, nu disting decât niște contururi goale. Dar dacă am ajuns până aici, o să ajung și mai departe, îmi spun.

E bine că mă străduiesc să-mi reamintesc? Până ieri nu am resimțit gustul berii, până ieri nu mi-a fost dor de ea.

 Amintirea cu localul „La Conrad” dispare când depășim periferia și dăm de clădiri înalte, trădând centrul orașului. Amintirea cu localul „La Conrad” este înlocuită cu imaginea barului de fițe „La Konrad”. Un loc de care nu aveai cum să te apropii decât dacă soseai  într-o limuzină și erai întâmpinat de un portar în uniformă de general. Întotdeauna am simțit revolta că nu aveai voie nici să te apropii de impozanta poartă asemănătoare cu marea poartă a catedralei. Ce blasfemie! Drumul cotind la stânga, și barul de fițe „La Konrad” dispare spre niciunde. Uf!

Peisajul este din nou întins, cu câmpia limitată doar de orizont. O tăcere colorată de mirosul plantelor acoperă totul. Privind într-acolo, am timp să mă întreb din nou ce legătură are numele Costi (?) cu cele două localuri: de câte ori îmi reapare numele Costi îmi reapar și Conrad și Konrad. Tot întrebându-mă și negăsind un răspuns cât de cât mulțumitor, sunt întrerupt de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, Ordinul e transmis de la un paznic la altul. Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Îl aud pe „Michi”, Miky” sau „Miși” povestind ceva doar de el înțeles. Cel din dreapta tace cu ochii în pământ. Este un „robot umblător” a fost instruit paznicul tocmai înștiințat că o să vină o ambulanță să transporte un număr de șase asemenea indivizi. Paznicul mai știe, din surse neoficiale, că „ăia” vor fi duși la adresele lor de domiciliu. Și mai știe, din aceleași surse neoficiale, că șansele de supraviețuire acasă sunt minime. Bineînțeles, în interiorul Convoiului n-au ajuns aceste informații – deocamdată sunt doar zvonuri. Dar când sosește ambulanța, toată lumea privește cu milă la cei îndepărtați. Ce să-ți imaginezi că vor păți cei care n-au fost în stare să continue marșul? Da fapt, ei nu s-au oprit, n-au protestat, n-au ieșit din rând, doar că au devenit altfel. Vizibil altfel! Și gândim cei ce mergem mai departe „Nu e bine să pari nicidecum altfel, căci iată ce te poate aștepta!” Așa că ne străduim să ne comportăm cu toții într-un fel și nu altfel.

În locul „robotului umblător”, mă pomenesc în dreapta cu un vlăjgan cu părul și barba roșii. Pare un flăcău de la țară, are mâinile mari cu care nu știe ce să facă în timpul marșului. Mergem unul lângă celălalt fără să vorbim, fără măcar să ne prezentăm. Nici n-am avea cum să ne prezintăm, niciunul dintre noi nefiind sigur de cum a fost strigat pe vremuri, niciunul dintre noi nefiind sigur de numele său. Până la urmă, eu sunt cel ce pornește discuția și roșcovanul o acceptă. Pare mai accesibil decât cel din stânga, cel care și el înșiră vorbe, dar mormăie doar pentru sine propoziții (?). De neînțeles pentru cei din jur.

E bine că mai am un partener de discuții, dar cel mai important este să ajung cu el într-o relație cel puțin neutră, fiindcă Roșcovanul se află poziționat chiar între mine și paznic. Or, cu paznicul am ajuns la un dialog încurajator, ne înțelegem suficient pentru a putea trece peste rigorile regulamentelor. De câteva ori, omul cu pușca m-a admonestat pe un ton cât se poate de sever, așa ca să fie auzit de cât mai mulți și nici n-a fost nevoie să-mi facă un semn din ochi pentru ca să înțeleg că tocmai astfel paznicul îmi dă de înțeles că mă ia sub aripa lui protectoare. Așa am și înțeles eu sfatul imperativ să nu dau țigări pentru un loc mai în spate: un loc mai în spate ne-ar fi despărțit. Însă, de fapt, nici unul și nici celălalt n-am înțeles ceea ce trebuia să înțelegem: paznicul m-a sfătuit să nu schimb locul din cu totul alt motiv, iar eu am înțeles că m-a somat atât de gălăgios pentru a masca relația care e pe punctul de a se înfiripa.

Nu voi dezvălui încă adevăratul motiv pentru care paznicul m-a sfătuit să nu-mi schimb locul. Un cititor răbdător va afla în curând de ce. În schimb, pot spune de ce nu are nicio importanță faptul că paznicul se răstește atât de teatral la un individ fără nume din interiorul convoiului. Nu are nicio importanță pentru că nimeni dintre cei care mărșăluiesc zi lumină cu capul în pământ nu numai că nu este interesat de ceea ce nu-l privește în mod direct, dar nici măcar nu sesizează asemenea intervenții. Ciudat că un paznic experimentat nu-și dă seama de atâta lucru și consumă energie în zadar. Pentru că nu trebuie trecut cu vederea că și paznicul străbate pe jos interminabilele distanțe la fel ca și cei alături de care pășește, că este la fel de obosit ca și ei în ciuda condiției fizice acumulate prin antrenament și că este într-o situație și mai istovitoare, fiindcă indivizii din coloană merg fără să fie împovărați de niciun bagaj, în vreme ce el cară în spinare pușca și poartă la centură tot ce este reglementar, de la cartușe și săpăligă, la baionetă și spray paralizant. De ce acceptă toate acestea paznicul care – cei din Convoi nu știu – nu este soldat în termen, ci ocupă acest post în urma unui concurs extrem de dur?

Și răspunsul la această întrebare legitimă va fi devoalat la timpul potrivit.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

I. THE BODY OF THE SNAKE

4.

Speaking in certain „specific conditions”, the one who thinks he used to be called Costi, which is me, is no longer addressing only me, but, as I go along, I am chatting with the one on my left, the one who seems to have been called „Michi” or maybe „Miky”. But, while we’re still talking, it seems to him that he used to be called „Mishi”.

A parenthesis is necessary here: originally, it was intended that the name of each of the Convoy members should be replaced by a number. Soon, before this Order was implemented, it became apparent that each of those in the column should bear several so many digits that it would be impossible to remember and pronounce. It was then desired that in addition to a more memorable number, two letters should be added, thus making a difference. As the letters have not yet been decided – the matter is still in progress – for the time being those in the convoy have no distinctive name, because if they were to revert to their former name, there could be quite a few deliberate or inadvertent errors. If one wanted to break away from a guilty past, one could pretend to call it something other than it really is; but it could also happen that, after all this time, some have forgotten, for real, the name they no longer use. A special department for checking names, (SDfCN) has only just started working that it was disbanded after the commander, a colonel who had been pulled over proved recalcitrant. That officer’s retirement also led to the disbanding of the SDfCN. So, for the time being, there are neither name bearers nor number bearers in the Convoy.

The one who thinks he used to be called Costi, i.e., me, is confused by the fact that the memories of the one on his left stop once at „Michi” or „Miky” and another time at „Mishi”. But I quickly comfort myself: as long as we don’t have any distinctive names or numbers, and we can all live just fine without those signs, „under specific conditions” discussions can work without encountering the slightest problems. What’s worse is that I, the possible former „Costi”, can’t engage in any conversation with the person stepping to my right. He keeps looking only at the back of the man in front of him and does not respond to any request. It’s hard to bear walking the endless road with someone who refuses all that time without time to even turn his head towards you. He’s not deaf, proof that he executes whatever is demanded of him. Something else is wrong with him: he has become a „walking robot”. (Precisely because there have been numerous reports of such cases of human decay, the Order 00347948372, „Speak under specific conditions!” was approved, in the hope of maintaining the human functions of Convoy participants through socialization. Especially as obvious signs of transformation into „walking robots” have been detected even among the armed soldiers on the sidelines. There is even a risk that they will no longer be able to conduct their mission but will simply walk around like automatons. Therefore, the guards declared „walking robots” were replaced by other armed soldiers, and all guards, both old and new, were given the order 00347948372 „Speak under specific conditions!”, of course in the form for guards.

Due to lack of time, the two versions, the one for the marchers in the Convoy and the one for the guards on the margins, were and are identical. The only weakness is that there is no – as yet? – any clarification as to whether or not a discussion between guards and those inside the convoy is allowed. So, I, the possible „Costi”, even if I can’t get a word in edgeways with the person walking on my right, still have two guests at my disposal: the possible „Michi”, Miky” or „Mishi” and the guard next door.

With the possible „Michi”, „Miky” or „Mishi”, I argue more, getting annoyed that he can’t decide which of his names was the real one. Instead, with the guard, talking „under specific conditions” not only became increasingly desirable to both parties, but also bore different fruit. The first of these fruits was that, after the next inspection, ending as always with congratulations and the extraction from the convoy of only two people („for example!”), I, „Costi”, began the process of being placed further back in the long line. The guard stopped me, telling me there was no point in offering my portion of cigarettes for the desired exchange.

– I don’t smoke anyway! I spoke.

– Don’t say that again, the guard advised me. If they find out, you won’t get any more cigarettes and you’ll miss another good barter.

That was just the beginning of the relationship between me, „Costi”, and the guard. (We can now call him Costi without the quotation marks: ever since the 00347948372 „Speak under specific conditions!” order, my memory has started to come back. Now I can clearly see the brightly colored floorboards of the local „Chez Conrad,” where I’ve so often played backgammon and drunk pint after pint of beer. Black beer, the beer I remember again, I can taste it again, the wonderful beer I miss increasingly). This was just the beginning of the relationship between me and the guard, him disobeying the order to say what must not be said.



At this point, a reader waved his hand in disgust: „You’re going to continue with the ever-closer relationship between prisoner and guard and give us a story after Stockholm syndrome! You’re nothing original!”

I won’t respond to this hurried reader other than to urge him to skim further through the text, assuring him that this account is not a Stockholm Syndrome-type story. If he listens to me and reads on, he will see for himself. In the meantime, I offer him a helping hand: nowhere in this text will he find the word „hostage” or even the word „prisoner”!

5.

At the pace of the convoy’s footsteps, all the while talking to the guard, watching him, I looked up from the ground and saw the surroundings, not just the back of the one in front of me. It’s afternoon, I’ve just eaten lunch, and this is the most difficult moment – the body demands its right to siesta, but instead of rest, the march continues, left, right, left, right, left, right… Only now, the landscape demands my thoughts and makes me pay attention to what I see. At a bend in the road, I can admire the start of the column with the officer riding wearily and indifferently too, and turning my head, my eyes are met with the lengthy line of men marching left, right, left, right behind me. To get a better look, I slow my pace, but the guard is careful to admonish me that I am unacceptably disturbing the cadence, as the one behind me must also slow down, as must everyone else in the middle of the line. What’s more, in accordance with Order 00347948372 „Speak under specific conditions!”, we can already hear the protests of those prevented from continuing the march at the pace imposed by the officer on horseback, i.e. at exactly the pace to which we are accustomed.

I comply, I step back into the cadence of the convoy, but I do so by walking backwards. The guard is about to admonish me again, but realizes in time that his job description, under the heading „errors to be corrected”, does not state that we are not allowed to walk backwards. Nor did the training he received on receiving the assignment specify, among the errors, that he should walk backwards. Although a certain relationship has been established with the guard, I can see that I am putting him in a great dilemma: the man with the rifle can be sanctioned if it is found that he did not take the right attitude in a given situation. So, after watching the rest of the line for a few minutes, I find that no matter how hard I strain my eyes, I can’t see the end of the column: a snake without a tail. And when the road winds once more, the next string really doesn’t fit in my field of vision. So, I turn around and march forward again. The guard feels relieved: the guy didn’t impede the pace! There is nothing to report.

As I walk backwards, trying to see the tail end of the convoy, I am reminded of an article I read in a newspaper about how the Finns want to get rid of the radioactive waste: by storing it in a repository dug deep underground. In ‘Onkalo’, that is, in a cave dug so deep that you can’t tell where the end of it is, whether it has an end or whether it ever ends. It’s a wonder, I’m also surprised that I remember this very article, when I can’t remember even the most common beings and events I’ve experienced. I don’t remember the newspaper, nor where I read it, but, lo and behold, the Finnish word „onkalo” comes to mind. Costi – or whatever my name is – doesn’t know Finnish, maybe he knew it and forgot it, but the word „onkalo” sticks strongly in his mind. With all its meanings! Now, when I think of the long column whose tail I never got to see, I call it the „onkalo Convoy”: an endless snake.

I smile at the soldier with the gun, the man seems nice, and anyway, it’s not good to mess with authority, especially when you’ve managed a flimsy bridge with it. The guard doesn’t smile back, he’s not allowed to, but he doesn’t return a frown either.

Beyond the soldier’s face, I let my gaze take in the landscape we pass. Now the convoy is just emerging from a gorge, leaving a wide valley to open up to the horizon. The sky is clear and not far away you can see the spire of a church, and after another bend the village comes into view. Walking further, I can see that the multitude of increasingly tall houses form the outskirts of a town. But we don’t enter the town, the road curves again and the tall buildings get smaller and smaller until they, and the church tower, disappear. It was enough for the memories to make their way back into my head. In the suburbs of the settlement I had just passed, I thought I saw the local „Chez Conrad,” where I had spent so many quiet Sunday afternoons. I even seem to see the colors of the firm above the entrance, the red letters on a yellow background, where the „r” in „Conrad” has been almost entirely washed away by rain, wind, and old age. I also remember the table where we played rummy and drank beer, always the same table, but I try in vain to see the partners in the game, the beer, and the chat. Instead of faces, all I can make out are blank outlines. But if I’ve come this far, I’ll go further, I say to myself.

Is it good that I’m struggling to remember? It wasn’t until yesterday that I tasted beer, it wasn’t until yesterday that I missed it.

The memory of „Chez Conrad” disappears as we pass the outskirts and come across tall buildings betraying the city center. The memory of „Chez Conrad” is replaced by the image of the fancy bar „Chez Konrad.” A place you couldn’t get near unless you arrived in a limousine and were greeted by a doorman in a general’s uniform. I always felt the outrage that you weren’t even allowed near the imposing gate that resembled the great cathedral gate. What a blasphemy! The road bends to the left, and the fancy bar „Chez Konrad” disappears. Phew!

The landscape is once again vast, with the plain limited only by the horizon. A silence colored by the scent of plants covers everything. Looking around, I have time to wonder again what the name Costi (?) has to do with the two places: every time the name Costi reappears, Conrad and Konrad do too. Still wondering and not finding a satisfactory answer, I am interrupted by the 00347948372 Order „Speak under specific conditions!”, the Order is passed from one guard to another. Speak what? To whom should I talk? I hear „Michi”, Miky” or „Mishi” telling something only he understands. The one on the right is silent with his eyes on the ground. It’s a „walking robot” the guard has just been instructed, having just been informed that an ambulance is coming to transport six such individuals. The guard also knows from unofficial sources that „those” will be taken to their home addresses. And he also knows, from the same unofficial sources, that the chances of them surviving at home are minimal. Of course, no such information has reached the Convoy – for now it is just rumor. But when the ambulance arrives, everyone looks pityingly at those who have been removed. What do you imagine will happen to those who were unable to continue the march? In fact, they didn’t stop, they didn’t protest, they didn’t get out of line, they just became different. Visibly different! And those of us who go on think „It’s not good to look different, because here’s what you can expect!” So, we all strive to behave one way and not another.

Instead of the „walking robot”, I find a big man with red hair and beard on the right. He looks like a country lad; he has big hands that he doesn’t know what to do with during the march. We walk side by side without speaking, without even introducing ourselves. We wouldn’t even have to introduce ourselves, neither of us sure of what he used to be called, neither of us sure of his name. After all, I’m the one who starts the conversation, and the redhead accepts it. He seems more approachable than the one on the left, the one who also churns out words but only mutters to himself sentences (?). Incomprehensible to the others.

It’s good that I have another discussion partner, but the most important thing is to get into at least a neutral relationship with him, because the Redhead is positioned right between me and the guard. And with the guard I have reached a good dialogue, we understand each other well enough to be able to go beyond the rigors of the rules. Several times, the man with the rifle admonished me in a tone as severe as possible, to be heard by as many people as possible, and I didn’t even have to wink at him to understand that this was how the guard was letting me know that he was taking me under his protective wing. That’s how I also understood the imperative advice not to give cigarettes for a seat further back: a seat further back would have separated us. But, in fact, neither of us understood what we were supposed to understand: the security guard advised me not to change seats for an entirely different reason, and I understood that he had summoned me so loudly to mask the relationship that was about to take hold.

I won’t reveal yet the real reason the security guard advised me not to change my seat. A patient reader will soon find out why. Instead, I can tell you why it makes no difference that the guard is yelling so theatrically at an unnamed individual inside the convoy. It makes no difference because none of those who march day in and day out with their heads in the ground are not only not interested in what does not directly concern them, but do not even notice such interventions. Strange that an experienced guard doesn’t notice such a thing and expends energy in vain. For it should not be overlooked that the guard also walks the interminable distances just like those with whom he is walking, that he is as tired as they are despite the physical condition he has acquired through training, and that he is in an even more exhausting situation, for the individuals in the column walk without being burdened by any baggage, while he carries his rifle on his back and carries on his belt everything that is regulated, from cartridges and daggers to bayonets and stun spray. Why does the guard accept all this who – the Convoy don’t know – is not a soldier on temporary duty, but is in the job after an extremely tough competition?

And the answer to this legitimate question will be revealed in due course.

Left, right, left, right, left, right!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: