Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Fragment din ”Omul de cenușă”
de Nicholas Jordan
CAPITOLUL 23
Începutul:
iubirea ca răscumpărare
Stăteam culcat pe spate, cu fața întoarsă spre fereastră, și mă gândeam. Mă trezisem din somn de câteva minute, deschisesem pentru o clipă ochii, dar îi închisesem grăbit la loc. Razele piezișe ale soarelui pătrundeau printre jaluzele și-mi încălzeau ușor pleoapele, vârful nasului și obrajii, trezindu-mă încetul cu încetul. Mă simțeam bine. N-aveam încă de gând să mă dau jos din pat.
Am simțit deodată o mână fierbinte pe frunte. Știam că nu visam, pentru că încercam să-mi deschid ochii și nu reușeam. Podul palmei și degetul mic îmi acopereau pe jumătate pleoapele, vârful degetelor atingeau o tâmplă, iar căldura degetului mare o simțeam până și prin păr, undeva, aproape de urechea dreaptă.
Ce lumină, mi-am spus, deși rămăsesem cu ochii închiși.
Pe deasupra, vedeam cât se poate de distinct mâna aceea. Era albă, fină, bine conturată, și nu era atașată de un trup. Știam că era mâna dreaptă a lui Isus. Imediat, l-am văzut alături și pe El, în picioare, privindu-mă calm, cu brațul drept ridicat. De fapt, îi vedeam toată mâna, până și degetele, ba nu numai atât, culcat în pat sub cearceaf, mă vedeam și pe mine.
Ce m-a mirat cel mai mult era că nu mă miram. Primeam tot ce vedeam ca pe ceva firesc, ceva care nu s-ar fi putut întâmpla zilnic.
Am dat din nou să întredeschid măcar ochii, dar nici de data aceasta n-am reușit. Nu-mi dădeam seama dacă din cauza mâinii de pe pleoape, pe care, de fapt, n-o simțeam, din contră, părea că nici nu mă atinge, sau pentru că, pur si simplu, nu era nevoie.
Am vrut, și, iarăși, nu știu cum ori de ce, să întind mâna spre telecomanda de pe noptieră, ca să dau drumul la televizor.
Până să mă dumiresc mai bine, lumina din fața mea dispăruse.
ÎNCEPUTUL: Iubirea ca răscumpărare
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.94, 6/2025 ▲
Am lăsat să treacă câteva minute bune, după care am încercat să-mi analizez rând pe rând senzațiile. Cum de știusem imediat că mâna care se odihnise pe fruntea mea era dreapta Lui? Pentru că I-am simțit degetul mic apăsându-mă pe pleoape, mi-am răspuns singur. Mi-am pus mâna dreaptă pe frunte și am văzut că, într-adevăr, așa era. Am stat ce-am stat, apoi mi-am dus și stânga la frunte. Dar și-așa, degetul mic îmi atingea fără efort pleoapele. Vezi? mi-am spus. Asta înseamnă credința. Știu că mâna care m-a atins a fost dreapta. Ce contează cum știu?
Nu mai simțeam deloc fierbințeala. Fruntea și pleoapele erau acum pline de răcoare, care apoi s-a mutat încet-încet pe obraji. Când am închis din nou ochii, am simțit un fior, ca un tunel de răcoare, pătrunzându-mi ca un sfredel prin mijlocul frunții și până în spatele creierului. Dar nici senzația aceasta nu era neplăcută. Un dor nespus mi-a cuprins inima. Numai acum îmi dădeam seama cât de mult voiam să-l revăd pe Isus. Plecase de lângă mine, dar ceva mai reverbera încă în jurul meu: iubirea, nețărmurită, ca o undă, în același timp materială, în același timp energie.
Am încercat să-mi imaginez un alt loc în care l-aș fi putut întâlni pe Mântuitorul nostru. Puțin câte puțin, un tablou familiar mi-a apărut în fața ochilor: un lan unduitor de grâu, spart pe alocuri de roșul macilor și albastrul cicorilor; un pârâiaș argintiu șerpuind molcom pe prundiș, stropi strălucitori de apă răsfrângând în culorile curcubeului iarba de pe maluri; o pădure verde de stejar freamătă ușor la cea mai mică adiere a vântului. Departe, în zare, se vede un lanț de munți cu vârfurile acoperite de nea, iar dincolo de fruntariile pădurii, pe un picior de deal izolat în mijlocul câmpiei, sticlește o altă pată albă, o turmă de mici coborând încet la vale.
Se lasă acum liniștea. Slab, tot mai slab, se mai aud, întrepătrunse, susurul izvorului, foșnetul spicelor și cântecul păsărilor, apoi, rând pe rând, toate dispar. Miresme proaspete, curate, îmi pătrund pe nesimțite prin nări până-mi umplu pieptul.
E pace. Domnește răcoarea. Și, peste tot, puzderie de lumină.
– Vino, copilul meu, îmi spune deslușit o voce.
După asta, nu mai putea exista drum înapoi pentru mine. Orice mi s-a întâmplat ori mi se va întâmpla de-acum încolo, poate fi judecat numai prin prismă străfulgerării de înțelegere care m-a transformat între timp. Știu, în loc să accept de o manieră abstractă, că întreg universul nu este altceva decât un tot bine orânduit, împărăția Domnului, alcătuită din miliarde și miliarde de părticele – dintre care una sunt eu – unite pentru eternitate de forța dragostei Sale. Timp și spațiu: eternitatea este și momentul de-acum; oriunde am fi, suntem prezenți peste tot. Iluminarea poate fi atinsă de oricine, cu predilecție, cei înclinați spre extreme: fie cei țintuiți locului, cum au fost sfinții stâlpnici, fie cei plecați deja într-o călătorie perpetuă, fără început sau sfârșit. Direcția, după cum se vede, nu e importantă, pentru că, în cele din urmă, extremele se ating.
Mintea îmi funcționează altfel ca înainte. Știu totul sau, mai degrabă, înțeleg, totul. Mi-am găsit calea; nu numai atât, mi-am descoperit și numele. Nu mai am nevoie de listele nesfârșite pe carele tot vânturam prin cap: Ahasverus, Don Miguel de Manara, Wagner, Nicolas din Cusa, Cavalerul Crucii Roșii, Kierkegaard, Del Shannon – tot ce-au încercat ei de-a lungul timpului să spună îmi este acum cât se poate de clar.
Îmi este la fel de clar că majoritatea efectelor iluminării nu se păstrează și că va trebui să pun la punct un plan de acțiune pentru zilele, săptămânile, lunile care vor urma. Să zicem că Sam mă va accepta oricum. Dar, chiar dacă aș reveni complet la starea mea normală, ce garanție am că voi mai părea vreodată normal și celorlalți din jur?
Ar trebui, mai curând, să încerc să mă duc undeva departe, undeva unde aș putea fi util. Aș putea să mă duc în Africa, în Guineea-Bissau, și să-i învăț pe locuitorii din junglă cum să și-i apropie pe nfumu ngi, gorilele albe de care le este atât de teamă. Aș putea să mă reîntorc în Estul Europei, la minerii din Valea Jiului, să le vorbesc despre yoga și despre efectele apusurilor de soare asupra personalității. Am senzația însă că ei se află deja sub protecția sfintei din Carpați și că sfaturile mele n-ar face altceva decât să-i încurce. Pe deasupra, aș putea, la fel de bine, să-i vizitez pe proprii noștri mineri, de-aici, din America, din Munții Apalași, unde ei mor cu zecile în fiecare an încercând să dinamiteze singuri galerii ruinate din minele de cărbune abandonate, sau pe membrii familiilor lor, soțiile, mamele și frații, trăind în cătune izolate din Kentucky sau East Tennessee, unde majoritatea locuitorilor provin din același stoc genetic și unde în mod curent veri și verișoare se căsătoresc între ei, producând fără greș generații succesive de copii pitici sau suferind de mongolism.
Și în câte alte locuri nu m-aș mai putea duce, ca, de exemplu, satul Rudraprayag, din regiunea Garwahl, în nordul Indiei, acolo unde, până și în ziua de astăzi, bântuie tigrii și leoparzii mâncători-de-oameni? Cu siguranță, aș avea ceva de spus sătenilor asupra celor mai eficiente metode de combatere a nemiloșilor dușmani ai omenirii. Dar, cu mult înaintea mea, zoologii indieni au observat că tigrii și leoparzii nu atacă niciodată dacă sunt priviți drept în față. Citisem recent, în „Times of India“, că, pentru a preveni atacurile, locuitorii Garwahlului sunt sfătuiți acum să-și acopere ceafa și moalele capului cu măști ușoare de plastic sau cu basmale viu-colorate pe care să fie pictate fețe amenințătoare marcate de ochi strălucitori. Cu vremea, oamenii cu două fețe au încurcat atât de rău nedumeritele animale de pradă, încât, de prin 1988, nu s-a mai semnalat o singură victimă.
Mai citisem, în aceeași revistă, că membrii a șapte sau opt grupuri religioase se apucaseră să construiască, în regiuni ale mapamondului foarte îndepărtate una de alta, câte un nou Ierusalim. N-ar avea însă niciun rost să alerg de colo-colo, încercând să-i găsesc pe toți și să-i conving in corpore că noul Ierusalim există deja și că zidurile sale pot fi găsite în mintea fiecăruia din noi.
Așa că, în final, cea mai potrivită soluție ar fi să mă întorc în jungla Amazonului și să-mi unesc forțele cu vechii mei prieteni, Aranxa Morreno și reverendul Toby Gunarson, pentru a-i ajuta pe adevărații indieni: blânzii, prea-oropsiții Tupi, azi, serios amenințați cu dispariția. Simt că numai printre ei voi găsi locul pe care-l visez de-atâta amar de vreme – „locul din care m-aș putea înălța“.
Apare, oricum, încă o problemă. Ca unul dintre cei ce au văzut cu ochii lor multiplele răsfrângeri în oglindă ale infinitului, s-ar părea, iar asta nu mai e o simplă ipoteză de lucru, este o certitudine, că voi fi nevoit să-mi rescriu din scoarță în scoarță cartea vieții, de data aceasta, așa cum ar fi trebuit să fie.
ÎNCEPUTUL: Iubirea ca răscumpărare
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.94, 6/2025 ▲
EPILOG
Un loc din care să te poți înălța
Toby „Blue“ Gunarson a împins de perete ușa întredeschisă a capelei și mi-a făcut semn să mă așez pe una din stranele largi, confortabile, din fața altarului. Am zâmbit. Sunt foarte înalt, am aproape doi metri, dar cu toate acestea nu mă îndoiam că voi încăpea de minune pe bancheta lucioasă, din lemn de abanos. Meșterii de aici le spun „Angels’ stools“ – „scaunele îngerilor“ și-au învățat cu toții cum să le cioplească de la Xavier Zenodro, bătrânelul cu ochi scormonitori din satul lacustru de peste drum.
Blue și-a înclinat adânc fruntea și, așezându-mă, mi-am înclinat-o la fel demult și eu. Așteaptă s-ating cu fruntea podeaua? m-am întrebat curios. Când am ridicat privirea, Blue mă fixa zâmbitor. Iarăși îmi reușise de minune ceremonia închinăciunii.
Un semn făcut din lemn de măslin pe ușa capelei îl proclama pe Blue drept evanghelistul șef al „Bisericii Globale“ din Jesus City, „Cetatea lui Isus“, de lângă Manaus. Dacă l-ai fi întrebat pe el însuși cine este, ți-ar fi răspuns că-i unul din cei mai umili servitori ai lui Dumnezeu pe acest pământ, iar ceilalți evangheliști nici prin vis n-ar fi îndrăznit să-l contrazică.
Eu unul vedeam altceva: un bărbat înalt, între două vârste, cu părul alb-argintiu și cu sprâncene negre, foarte groase, a cărui sutană din pânză albă de in, imaculată și proaspăt călcată, părea de neînchipuit în inima junglei Amazonului.
Oricum, părerile mele îi erau deja cunoscute – mereu mi le cerea, iar eu nu i le refuzam niciodată. Îl cunoșteam de mult timp pe Blue și, în cele din urmă, devenisem singurul lui mentor.
– E ceva la tine… altfel decât la ceilalți, a spus Blue. Și evangheliștii mai vechi au observat…
Din dreapta, oglindindu-se pe soclul lucitor al crucifixului ferecat în argint – darul lui Blue – ocupând aproape întreg colțul altarului, am prins cu coada ochiului reflecția fugară a capului și umerilor mei. Tot ce vedeam eu, văzusem și înainte, dar faptul că alții vedeau ceva neobișnuit acolo mi se părea de mare importanță.
Poate din cauza ceasului, am răspuns gânditor, aruncând o privire Timex-ului de aramă de la mâna stângă. L-am pus deja pe ora din Jesus City. N-a mai fost nevoie să-mi adaptez ciclul circadian.
Blue m-a cercetat atent din cap până-n picioare, măsurându-mă din ochi părintește, căutând și el ceva nemaipomenit pentru care uitase cumva să mă laude. Eram sigur că nu-i va fi prea greu…
Ultima dată, îl uimise Timex-ul meu:
– „…Ce orologiu minunat ai! îmi spusese cu jind, de parcă n-ar fi vorbit despre un simplu ceas de mână. Mă întreb dacă trebuie să-l întorci vreodată: “
Nu trebuia. Din cauza asta îmi și plăcea să-l port. Pe deasupra, Blue știa și el la fel de bine ca mine că un ceas ieftin de aramă era emblema nescrisă a profesiunii noastre. Propriul lui Timex, e drept ceva mai vechi și neautomatic, își trecea minutele ticăind molcom sub sutana sa albă. Nu credeam că mai ține minte, dar chiar el îmi spusese: se afla atârnat la loc sigur într-o punguță de mătase pe pieptul lui, împreună cu noua ediție de buzunar a „Stigmatelor corporale ale Mântuitorului complet dezvăluite“.
Mi-am desfăcut larg brațele si mi-am îndreptat cât am putut spatele – semne neîndoielnice în orice manual de stigmate corporale că aveai de-a face cu un om gata să fie răstignit pe cruce într-o bună zi. Numai că Blue era de-acum ocupat în altă parte, pierdut în admirația colecției sale de mătănii din chihlimbar sculptate cu migală de către Aranxa Morieno, stareța schitului „Maicile Amazonului“ de pe ostrovul Nuferilor, dincolo de dig.
– Mai povestește-mi o dată ultimul tău miracol, mi-a cerut Blue.
– Poftim?
– Mai povestește-mi o dată ultimul tău miracol, mi-a cerut Blue, întinzându-se cât era de lung peste altar ca să întoarcă străvechiul calendar perpetuu din perete de la În. Chr.“ la „După“. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: veghea pentru un nou Mesia începuse…
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
