POOLOURI adică Paranoia Schwartz (LVI) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.92, 4/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

CARTEA A ZECEA

în care este vorba tot despre lumea cea mare și nesfârșită, arătându-se acum cu precădere că doctorul Gough știa de la început că sfârșitul lucrurilor nu este mai adevărat decât fundul dublu al unui cufăr cu nenumărate funduri duble, așa cum personal obișnuia să se exprime ori de câte ori dădea, între două asemenea funduri, de Finch, tolănit indolent în acele locuri și, de asemenea, se mai arată în această carte cum înțelepții lumii, călăuziți de aceste adevăruri, au fost în stare să-și termine gândurile; precum ni se arată chiar și ce au gândit ei.

___________________________
Ce ne spun documentele vremii?
“Nici un punct nu e ultimul.” – Deviza de pe frontispiciul casei lui Gough din Baga.

Ceasul martorului

„Cel mai prețios sfetnic al omului este timpul” – Syrus, 154.

Nenorocirile domnului Poolo au început in tramvai. Nimic, dar absolut nimic, nu prevestea nenorocirile ce aveau să se declanșeze și să se amplifice necontenit, transformând un simplu incident minor într-o adevărată avalanșă de catastrofe. Ceea ce îndeplinește soarta, omul trebuie să urmeze.

Așadar, dl. Poolo a plecat, în dimineața aceea banală, de acasă, după ce și-a luat în liniște micul dejun: ceai de măceșe, un ou fiert, pâine prăjită cu unt și gem, precum și o ceașcă mică de cafea pe care, ca de obicei, a băut-o în picioare, în vreme ce verifica servieta dacă n-a uitat cumva ceva. Apoi a verificat de două ori dacă a încuiat bine ușa apartamentului și a verificat și cutia poștală (în care n-a găsit decât câteva reclame lucioase și lipsite de relevanță). Abia după ce a verificat tot ceea ce era de verificat, a părăsit imobilul și s-a îndreptat spre stația de tramvai. A așteptat șase minute și a urcat in vagonul al doilea, găsind un loc în față stânga, geamul al doilea – până atunci locul său preferat! (Locul acela este în mod științific cel mai ferit de urmările unor accidente, dar și de îmbulzeala posibilă la orele de vârf. Într-o statistică din 1986 se arată că din 865 de evenimente în care au fost implicate și tramvaie, doar în trei au avut de suferii și cei ce stăteau pe scaunul cu pricina și doar doi au ajuns la spital. Cu răni ușoare.)

Așadar, dimineața a început cum nu se putea mai bine. Dl. Poolo își privi ceasul: se afla în grafic – de obicei la ora opt și douăzeci-opt traversa podul. Era opt și douăzeci și șapte de minute (după ceasul său…). Doamna care ședea alături de el și care-l privea de mai multă vreme într-un mod absolut insistent, îl interpelă, până la urmă, și verbal.

Doamna era îmbrăcată într-un mod destul de… destul de… de nepotrivit pentru gusturile domnului Poolo, însă asta evident – evident! – nu era treaba lui. Doamna îl întrebă cât este ceasul. Opt și douăzeci și treizeci și șase, răspunse Poolo. Fără a se mai uita la ceasul de pe mână. (Dacă au trecut podul la și douăzeci și opt, iar acum se aflau în dreptul muzeului de istorie, nu putea fi decât opt și treizeci și șase cu o aproximație de plus/minus nouăzeci de secunde. Evident. Din nou. evident!)

Doamna, fără măcar a-i mulțumi pentru amabilitate, continuă să-l țintească aprig cu privirea. În felul ei atât de supărător. Dl. Poolo preferă să nu-i dea importanță și să se uite pe geam. Tramvaiul opri în stația din fața magazinului universal.

– Poate că pentru dumneata nu este important, dar eu te-am rugat politicos să-mi spui cât este ora. Văd că ți-e tare greu să-mi răspunzi…
– Dar v-am precizat politicos că…
– Nici măcar n-ai catadicsit să te uiți la ceas. Eu trebuie sa ajung la notar. Nu am ieșit la plimbare!

Doamna țipase și lumea din vagon se uită spre ei. Poolo continuă să privească pe geam. Mai avea o stație până să coboare, scăpând de nebună. Însă nebuna se agita tot mai tare. Încă un minut, o jumătate de minut, a ajuns. Dl. Poolo se sculă de pe scaun și dădu s-o ia spre coborâre, însă doamna țipa acum isteric, era roșie ca racul, dădea din mâini și exact înainte de a apuca Poolo să se strecoare pe lângă ea, căzu cu capul pe spate, rămânând, în sfârșit, tăcută. Poolo își continuă drumul spre ușa vagonului, însă cineva începu să urle că femeia a murit, că a fost omorâtă. Vatmanul refuză să deschidă ușa vagonului până la sosirea poliției.

– Cine este femeia? întrebă sergentul.
– Nu știu. răspunse politicos dl. Poolo organului de cercetare.
– Au vorbit tot timpul, spuse un domn (domiciliat pe strada Mozart).
– M-a întrebat cât e ceasul.
– Au vorbit tot timpul, continuă să insiste ipochimenul.
– Femeia nu pare să aibă nici o rană, constată la o primă privire sergentul.
– A omorât-o cu vorba, se băgă în vorbă un tinerel.
– Fii, domnule, serios!

Chemară o salvare și plecară cu toții spre secția de poliție. Pentru declarații.

Peste câteva zile, dl. Poolo se pomeni acasă cu o citație la comisariat. Femeia avusese în întreținere trei copii minori (Copii nelegitimi, desigur…)

Pe urmă, în mod logic, într-o vineri, fu invitat și la tribunal. Unul dintre concubini solicita ceva, iar un alt concubin nu era de acord cu solicitarea. Judecătoarea era foarte curioasă să afle ce au discutat dl. Poolo cu decedata, în ziua aceea nefastă.

Între opt și douăzeci și cinci și opt și treizeci și șase, preciză martorul.
La următoarea citare, avocatul apărării simți nevoia sa știe de ce a durat atât de mult o discuție, care în mod normal ar fi trebuit să dureze semnificativ mai puțin.

Procesul a început să treneze. Concubinul parte vătămată l-a invitat la o bere, ceea ce dl. Poolo bineînțeles că a refuzat. Totuși, întâmplător sau nu, cei doi se întâlneau tot mai des în locuri publice. Individul, nu foarte școlit, se dovedi un om de treabă. Doar destinul potrivnic l-a aruncat în situații dintre cele mai neplăcute.

Dl. Poolo trebuia să se prezinte tot mai des la tribunal, întrucât și un al treilea concubin al decedatei a depus o plângere împotriva primului, iar al doilea, devenit tutorele celor trei minori, i-a acționat în judecată pe al treilea și pe primul concubin pentru abandonul copiilor. Aflați de aceeași parte a baricadei, primul și al treilea concubin se găseau, totuși, in relații cât se poate de proaste, existând și intre ei un proces. Pe deasupra, amintiri vechi îi făceau pe toți trei să se simtă geloși. În toate aceste confruntări – cât se poate de omenești -, dl. Poolo era citat ca martor cheie. Individul de pe strada Mozart pretindea chiar că ar fi auzit martorul și victima discutând agitați despre un notar, fapt tăinuit de martor la dezbateri. Până la urmă, procesele au început să se țină lanț. Domnul Poolo a trebuit să-și ia concediu de odihnă, apoi concediu neplătit și, după un an, să-și dea demisia.

O ducea tot mai rău. Fu obligat să-și părăsească locuința, să-și ia o garsonieră ieftină la mansarda clădirii de lângă tribunal, să renunțe la cariera încă atât de promițătoare abia cu doar doi ani în urmă, să trăiască din ajutoare de șomaj. Doar o mică moștenire îl mai ajuta să supraviețuiască demn.
Dl. Poolo deveni un personaj cunoscut în cartier: întotdeauna corect îmbrăcat, întotdeauna politicos, întotdeauna dispus să-ți acorde o vorbă bună pe coridoarele tribunalului, întotdeauna gata să-ți spună cât e ceasul. Lumea îl știa drept Martorul și, într-adevăr, cu timpul, era citat zilnic în cinci-șase cauze. Partea nobilă a acelui om a fost că niciodată nu s-a certat cu vreuna dintre părți, oricât de puternice erau disensiunile în mijlocul cărora se potrivea să nimerească.

Până aici lucrurile au involuat într-un ritm suportabil. Dar atunci când, într-o joi, spre prânz, o bătrână muri cu spume la gură, după ce dl. Poolo îi spuse cât e ceasul și se nimeri să fie de față și individul de pe strada Mozart, făcându-se legătura între cele două decese, s-a putut stabili că domnul corect îmbrăcat și cu aparențe de cumsecădenie nu era decât un criminal. Un criminal în serie. Ce-l mâna pe el la faptă este greu de stabilit și nici analizele de specialitate nu ne dau elemente demne de a fi luate în seamă.

Dl. Poolo a fost cercetat îndelung fără a putea fi condamnat, întrucât, dintr-o regretabilă eroare, în codul penal nu găsim absolut nici o precizare în legătură cu crimele cu ceasul brățară și nici antecedente nu există.

Când e văzut pe stradă, dl. Poolo este ocolit de toată lumea. Iar când se mai uită și la ceas, cu gestul acum atât de bine cunoscut de toată lumea, panica se răspândește în tot orașul. (Chiar dacă omenească, reacția aceasta este nepotrivită: când a murit prima victimă, toate mărturiile atestă faptul că Martorul i-a spus ora exactă nefericitei fără a privi ceasul… Iată unul dintre puținele lucruri sigure pe care le cunoaștem în legătură cu acest caz.)

De câte ori murea un om în oraș, se știa cu precizie că Martorul își fixase din priviri în clipa aceea cadranul ceasului. (Nici să i se ia criminalului ceasul nu se putea fără vreo reglementare în vigoare.) Deși folosită protocronic, sintagma „ceasul fatidic” de la ceasul de mână al domnului Poolo se trage.

Dl. Poolo trăi până la nouăzeci și patru ani, fiind văzut mereu singur, însă corect îmbrăcat, mereu punctual (dacă n-ar fi atât de nepotrivit, s-ar putea spune că puteai să-ți potrivești ceasul după el), și răspândind un oarecare sentiment de demnitate în jur. Martorul a fost o personalitate și erai pur și simplu obligat să-l respecți. Doar la sfârșit a iscat unele probleme cu înmormântarea, nici o companie de pompe funebre nevoind să se ocupe de funeraliile sale. Numai doi voluntari onești, doi vagabonzi, acceptară să „facă ei treaba” (pentru o sumă frumușică, sumă obținută, pe de o parte, din subscripție publică și, pe de altă parte, din fondurile speciale ale primăriei). Cei doi vântură lume s-au îmbătat din banii primiți și au murit după doar două zile. Se spune că ar fi furat ceasul Martorului și că acesta își continuă crimele în lume. Martorul sau ceasul? Desigur amândoi. Care, cu timpul, au devenit una.
Și, cel puțin câtă vreme vor mai muri oameni, așa se va spune.

Pedeapsa capitală

„Heute rot, morgen tot“
sau „Astăzi viu, mâine-n sicriu”,
dar, de fapt: „Astăzi în sicriu, mâine viu”.

Gough ar fi putut fi socotit un cetățean aproape model: își câștiga în mod cinstit pâinea, nu lua de la nimeni nimic ce nu i se cuvenea, își achita în mod regulat pensia alimentară, plătea la timp toate taxele, își ajuta prietenii la nevoie, era simpatic. Până ce se îmbolnăvi grav. Foarte grav!

Într-o bună dimineață, se trezi complet surd. La început, se enervă, sesizând că n-a auzit clopoțelul ceasului deșteptător, ceea ce l-a făcut să întârzie la serviciu. El, care n-a întârziat niciodată în aproape douăzeci de ani de carieră! În graba mare, abia pe stradă observă că parcurge un univers complet tăcut. Parcă ar fi fost un pește într-un acvariu.

Tramvaiele, mașinile, oamenii, totul făcea parte din acel ocean mut. Se opri în loc și inima începu să-i bată nebunește. Toată lumea știe că lipsa auzului este un mare handicap. Așa știa și el. Cum de i s-a întâmplat tocmai lui nenorocirea? Timp de câteva săptămâni trăi un mare sentiment de revoltă: de ce să pățească așa ceva tocmai el? Și de ce fără nici un avertisment? Fără a primi măcar șansa de a se feri, de a încerca niște medicamente preventive! Sau măcar să fi fost lăsat să-și i-a măsurile de rigoare!

După alte săptămâni, realiză că situația lui nici nu era chiar atât de disperată. Se revoltase mai mult din cauza prejudecății că surditatea ar fi un handicap. Între timp, învățase că – nici vorbă! – cofoza (așa îi spun specialiștii stării celor ce nu aud) are și unele avantaje. De pildă, nu ai parte de toate bazaconiile din jur, nu ești distras de tot felul de nimicuri, te poți concentra cât vrei la ale tale. După o jumătate de an, obișnuindu-se pe deplin cu noua sa situație, descoperi și alte numeroase avantaje ale surdității: de pildă, era scutit de multe corvezi din partea superiorilor, a obținut un spor de bani pentru invaliditate, a început să frecventeze un club al celor fără auz, unde întâlni niște oameni extrem de simpatici, foarte solidari unii cu alții și foarte eficienți. În primul rând, că pe acea cale a obținut o slujbă nouă, infinit mai interesantă decât cea în care a robotit o jumătate de viață, slujbă și pasionantă, și mult mai bine plătită, iar, curând după aceea, a întâlnit printre colegii de la club o femeie care s-a dovedit că-i poate oferi marea dragoste, pe care a căutat-o până atunci în zadar în două căsnicii ratate. Viața în acvariu i se releva cu totul altfel din interior, decât cum o percepuse privind-o până atunci din partea cealaltă a pereților de sticlă. (După ce se căsători cu marea sa dragoste, au amenajat în mijlocul living-ului, dar și în dormitor, câte un acvariu, de care nu s-au mai putut despărți. Iar dacă, pe vremuri, curățatul habitatului peștilor fusese o corvoadă, abia acum, când înțelegea cu adevărat despre ce este vorba, acvaristica devenise o pasiune adevărată.)

Într-o altă dimineață, Gough se trezi fără a simți mirosul atât de atrăgător al cafelei, miros care-l dezmierda de fiecare dată când se scula, de când trăia fericirea noii sale fericiri. Se sperie iarăși îngrozitor: crezu că s-a întâmplat ceva cu marea sa dragoste sau că – Doamne, nu! – aceasta l-ar fi părăsit. Totuși, ceașca se afla la locul ei pe tavă, numai că nu mai emana nici un miros. Când nici loțiunea de după ras și nici măcar izul particular adorat al femeii nu-l mai simți, își dădu seama că și-a pierdut și simțul mirosului. Totul la fel de neașteptat, la fel de ireversibil, de definitiv și de nemeritat ca și cu apariția bruscă a surdității. De data asta, revolta îi fu de mai scurtă durată. Își dădu mult mai repede seama ca data trecută că lipsa mirosului nu este nici pe departe atât de traumatizantă pe cum se crede. Ba, chiar din contră: de cele mai multe ori, mirosul nu produce decât senzații neplăcute, îndepărtează un om de altul și-l ispitește prostește pe cel nesătul. Era atât de convins de toate astea, încât nici nu i-a mărturisit nimănui ceea ce a pățit iarăși. Nici măcar soției nu i-a spus nimic, de teamă că aceasta ar putea să înțeleagă ca pe o nenorocire norocul ce a dat peste el. De ce să-i facă sânge rău? (Într-o seară, îi trecu prin cap ideea aiurită că nici ea nu mai are simțul mirosului și că și ea doar se preface a se bucura de parfumul pe care tocmai i l-a adus. A pus-o la încercare în fel și chip, însă nu s-a putut lămuri pe deplin. Până ce și-a dat seama că nu se interesează decât de un amănunt fără nici o importanță – dar fără absolut nici o importanță! – și, drept urmare, și-a consumat nelămuririle în direcții mai folositoare.)

Într-o nouă dimineață, Gough se trezi paralizat. De data asta i se păru că, în ciuda tuturor păcatelor sale, parcă totuși a fost pedepsit mult prea sever. Suferi îngrozitor și se rugă la Dumnezeu să-l izbăvească și să-l ia la Dânsul. Numai că, tot căinându-se, observă cum era alintat de toți membrii clubului celor lipsiți de auz, cum i se ghicesc și realizează toate poftele, cum este înconjurat mereu de cei dragi, dar și lăsat singur când dorea să rămână singur. Putea să-și mai miște doar mâna stângă, însă învăță să facă extrem de multe lucruri cu ea – unele chiar complicate. Cu ajutorul tehnicii moderne, putea să-și potrivească singur aerul condiționat și căldura, putea să-și deschidă televizorul și să acceseze diferite canale, putea să stingă și să aprindă lumina. Stătea ore în șir pe terasa largă și admira, de la nivelul ei, forfota stresată a oamenilor grăbiți să ajungă undeva pentru a se îndrepta, cu aceeași viteză, altundeva. Pe de altă parte, abia atunci realiză cât de minunat a fost conceput omul, cât de multe lucruri reușește să facă o singură mână. Păcat că, în nebunia agitației, prea puțini ne dăm seama de performanțele ce ne sunt la îndemână… Din calmul liniștii sale, vedea agitația imensului acvariu și simțea o compasiune sinceră pentru peștii umani ce se goneau unii pe alții. La început, o vreme, își spunea că a ajuns și el în situația pensionarilor acvariului său, ființe ce trăiau de pe urma clipelor când primeau mâncare de la cineva de afară, cel ce se îngrijea și de curățenia și de căldura apei. Pe urmă, după ce a văzut cu câtă abnegație îi satisfac soția și prietenii de la club toate capriciile, și-a spus că el nu este decât un răsfățat al sorții și nu știa pentru ce a fost răsplătit atât de generos. Când a realizat că nu mai are nici senzația de cald sau de frig, și-a zis că a mai fost scutit de o muncă și că nu mai este obligat să îndrepte telecomanda spre aparatul de aer condiționat. (Care o dată s-a și stricat. Acum, din partea lui, n-are decât să se strice tot timpul…) Își amintea, cu o duioșie necunoscută până atunci, de lungile săptămâni cât a trebuit să meargă la serviciu, de plictiseala de acolo, de nenumăratele compromisuri pe care a fost nevoit să le facă fără încetare pentru a păstra o atmosferă cât de cât respirabilă printre niște șefi imbecili și niște colegi invidioși. Își aminti și de deplasările obositoare și inutile în cabinele vagoanelor de dormit incomode, folosindu-se de toalete străine, mâncând pe apucate. Și-și amintea, cu aceeași duioșie, de zbaterea sa în ambiții fără rost și în frustrările nătânge trăite după fiecare eșec. Stătea întins pe perne, privea acvariul urban și își potolea setea cu un lichid verzui, pe care-l percepea rece și răcoritor, exact ca pe vremea cât mai avea senzația temperaturii și a gustului.

Apoi veni și ziua când Gough se trezi orb. De data aceea chiar că nu se mai revoltă deloc. Îi simți pe cei din jur agitându-se în jurul său și îi fu milă de ei. Și, deși medicii i-au spus că surditatea lui este definitivă, mai avu un moment de întrerupere a cofozei (așa îi spun specialiștii la surditate) și auzi pe cineva spunând că nenorocirile ce l-au lovit succesiv și atât de nemilos reprezintă adevărata pedeapsă capitală care-l poate ajunge pe un om. Pe urmă, iar nu mai auzi nimic. Doar un vuiet monoton și extrem de liniștitor. (Acum era deja conștient că toți cei din jur se înșeală: își aminti că Dumnezeu l-a pedepsit pe Adam, izgonindu-l din timpul nesfârșit. Că doar vremea limitată reprezintă pedeapsa capitală.) Întunericul era colorat, doar că n-avea contururi. Își mișcă mâna stângă și simți o materie ușor lichidă, extrem de fină. Dormea, visa, dormea din nou și se visa dormind. Se visa mereu doar pe el. Trăia o securitate totală, fără griji și fără resentimente. Timpul nu mai era timp și nimeni și nimic nu-l mai stânjenea. Și nici nu avea dorințe pe care să nu și le poată îndeplini.

Timpul nu mai exista, dar el totuși trăia. Fără timp, fără pedeapsa capitală.

Pe urmă, simți niște smucituri teribile și o lumină orbitoare și fără contururi îl izbi în față. O senzație de frig îl lovi din toate părțile. Urlă și avu impresia că vuietul încorporează și țipătul său. Când fu spălat și înfășat, simți cum toată liniștea i se topește. Și, pe măsură ce începu din nou să vadă, să se miște, să simtă temperatura aerului și a corpurilor celor din jur, să audă, trebui să se obișnuiască iarăși cu timpul. Acum da, acum simțea că pedeapsa capitală l-a ales și pe el.
Nimeni nu scapă definitiv de pedeapsa capitală.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

TENTH BOOK
in which it is all about the great and endless world, showing now especially that Dr. Gough knew from the beginning that the end of things is no truer than the double bottom of a chest with innumerable double bottoms, as he personally used to express himself whenever he came across, between two such bottoms, Finch, indolently lounging in those places, and it is also shown in this book how the wise men of the world, guided by these truths, were able to finish their thoughts; as we are even shown what they thought.

___________________________
What do the documents of the time tell us?
„No point is the last.”
The motto on the frontispiece of Gough’s house in Baga

The Witness’s Watch

„Man’s most precious adviser is time.” Syrus, 154.

Mr. Poolo’s misfortunes began on the tram. Nothing, but absolutely nothing, foresaw the misfortunes that were to be unleashed and to escalate unceasingly, turning a simple minor incident into a veritable avalanche of disasters. What fate fulfils, man must follow.

So, Mr. Poolo left home that ordinary morning, having quietly eaten his breakfast: rosehip tea, a boiled egg, toast with butter and jam, and a small cup of coffee, which, as usual, he drank standing up while checking his briefcase to see if he had forgotten anything. He then double-checked that he had locked the apartment door properly and checked the mailbox also (in which he found nothing but a few glossy and irrelevant advertisements). Only after checking everything that needed to be checked, he left the building and headed for the tram station. He waited six minutes and boarded the second carriage, finding a seat in the front left, second window – until then his favorite place! (That place is scientifically the safest from the aftermath of accidents, and from the possible rush-hour traffic jams. A 1986 statistic shows that out of 865 events involving trams, only three involved people in the seat and only two ended up in hospital. With minor injuries).

So, the morning got off to the best possible start. Mr. Poolo looked at his watch: he was on schedule – usually at eight twenty-eight he crossed the bridge. It was twenty-seven minutes past eight (by his watch…). The lady sitting next to him, who had been watching him for some time in an absolutely insistent manner, finally questioned him verbally. The lady was dressed rather… rather… inappropriately for Mr. Poolo’s tastes, but that was obviously – obviously! – none of his business. The lady asked him what time it was. Eight twenty and thirty-six, Poolo replied. Without another glance at the watch on his hand. (If they crossed the bridge at twenty-eight past eight, and were now standing by the history museum, it could only be eight thirty-six to the nearest plus/minus ninety seconds. Obviously. Again. obvious!)

The lady, without even thanking him for his kindness, continued to glare at him. In her own annoying way. Mr. Poolo preferred to ignore it and look out the window. The tram stopped at the station in front of the general shop.

– It may not be important to you, but I politely asked you to tell me the time. I can see it’s exceedingly difficult for you to answer…
– But I politely told you that…
– You didn’t even look at your watch. I have to get to the notary. I’m not out for a walk!

The lady shouted and people in the carriage looked up at them. Poolo kept looking out the window. He had one more stop before he got off, getting rid of the madwoman. But the madwoman was getting more and more agitated. Another minute, half a minute, he was there. Mr. Poolo got up from his chair and started downstairs, but the lady was now screaming hysterically, red as a hatter, waving her hands, and just before Poolo could slip past her, she fell backwards, finally falling silent. Poolo continued his way to the carriage door, but someone started shouting that the woman was dead, that she had been killed. The coachman refused to open the carriage door until the police arrived.

– Who is the woman? asked the sergeant.
– I don’t know,” Mr. Poolo replied politely to the investigating officer.
– They talked all the time, said a gentleman (resident on Mozart Street).
– She asked me what time it was.
– They talked all the time, the hypochimen continued to insist.
– The woman doesn’t seem to have any wounds, the sergeant notes at first glance.
– He killed her with words, a young man interjects.
– Come on, sir, really!

They called for an ambulance, and they all left for the police station. For statements.

A few days later, Mr. Poolo got himself a summons to the police station. The woman had three minor dependent children (illegitimate children, of course…)

Then, logically, on a Friday, he was invited to court. One of the cohabitants made a request, and another cohabitant disagreed with the request. The judge was very curious to find out what Mr. Poolo and the deceased had discussed that ill-fated day.

– Between eight twenty-five and eight thirty-six, the witness stated.
At the next subpoena, the defense attorney felt the need to know why a discussion that normally should have taken significantly less time took so long.

The trial began to drag on. The injured party’s boyfriend invited him for a beer, which Mr. Poolo, of course, declined. However, coincidentally or not, the two were increasingly meeting in public places. The not very well educated individual turned out to be a nice man. It’s only fate that has thrown him into the most unpleasant situations.

Mr. Poolo had to go to court increasingly often, as a third cohabitant of the deceased also filed a complaint against the first, and the second, who became the guardian of the three minors, sued the third and first cohabitants for abandoning the children. The first and third cohabitees were on the same side of the fence but were in a very bad relationship and there was a lawsuit between them. On top of that, old memories made all three feel jealous. In all these confrontations – as human as they could be – Mr. Poolo was cited as a key witness. The individual on Mozart Street even claimed to have heard the witness and the victim excitedly discussing a notary, a fact that the witness concealed during the debates. Eventually, the trials began to drag on. Mr. Poolo had to take a leave of absence, then unpaid leave and, after a year, resigned.
He was getting worse. He was forced to leave his home, to take a cheap studio flat in the attic of the building next to the courthouse, to give up his still-promising career just two years ago, to live on unemployment benefits. Only a small inheritance would help him survive with dignity.
Mr. Poolo became a familiar figure in the neighborhood: always properly dressed, always polite, always willing to give you a kind word in the courthouse corridors, always ready to tell you what time it was. People knew him as The Witness, and indeed, in time, he was summoned daily in five or six cases. The noble part of that man was that he never quarreled with any of the parties, however strong the dissensions amid the midst of which he was apt to find himself.
So far things have devolved at a bearable pace. But when, one Thursday at noon, an old lady died with foaming at the mouth, after Mr. Poolo had told her what time it was, and the fellow in Mozart Street happened to be present, and the two deaths were connected, it could be established that the well-dressed and seemingly decent gentleman was nothing but a murderer. A serial killer. A serial killer. It’s hard to say what made him do it, and expert analysis doesn’t give us anything worth considering.

Mr. Poolo has been investigated for a long time without being convicted, because, by an unfortunate error, there is absolutely nothing in the criminal code about the wristwatch murders and no previous record.

When seen on the street, everyone overlooks Mr. Poolo. And when he also looks at the watch, with the gesture now so well known to everyone, panic spreads throughout the city. (Even if human, this reaction is misplaced: when the first victim died, all the testimonies attest to the fact that the Witness told the unfortunate woman the exact time without looking at the clock… Here’s one of the few certain things we know for certain about this case).

Whenever a man died in the city, it was known with precision that the Witness had fixed his eyes on the clock face at that moment. (Nor could the murderer’s watch be taken from him without some regulation in force.) Although used protochronically, the phrase „fateful watch” from Mr. Poolo’s wristwatch is derived.

Mr. Poolo lived to be ninety-four, always seen alone, but properly dressed, always punctual (if it weren’t so unbecoming, one might say you could set your watch by it) and spreading a certain sense of dignity around. The witness was a personality, and you were simply obliged to respect him. It was only at the end that he caused some problems with the funeral, no funeral home would have to oversee his funeral. Only two honest volunteers, two vagabonds, agreed to „do the job” (for a handsome sum, obtained partly from public subscription and partly from the special funds of the town hall). The two got drunk on the money and died after only two days. They are said to have stolen the Witness’s watch, and he is said to be continuing his crimes in the world. The Witness or the watch? Of course, both. Which, in time, became one.
And, at least as long as people are dying, so it will be said.

The Capital Punishment

„Heute rot, morgen tot”
or „Today alive, tomorrow in a coffin”,
but, in fact: „Today in a coffin, tomorrow alive”

Gough could have been considered an almost exemplary citizen: he earned an honest living, never took anything from anyone that wasn’t entitled to him, paid his alimony regularly, paid all his taxes on time, helped his friends in their time of need, was sympathetic. Until he became seriously ill. Very seriously!

One morning, he woke up completely deaf. At first, he was annoyed, realizing that he hadn’t heard the alarm bell, which made him late for work. He, who had never been late in his almost twenty-year career! In his great hurry, he barely noticed that he was walking through a completely silent universe. It’s as if he were a fish in an aquarium. Trams, cars, people, everything was part of that silent ocean. He stopped in his tracks and his heart began to race. Everyone knows that hearing loss is a great handicap. So he also knew. How did this misfortune happen to him? For several weeks he felt a great sense of outrage: why should this happen to him? And why without any warning? Without even being given the chance to protect himself, to try some preventive medicine! Or at least being allowed to take the necessary measures!

After another few weeks, he realized that his situation wasn’t even that desperate. He had rebelled more because of the prejudice that deafness was a handicap. In the meantime, he’d learned that – no way – cophosis (that’s what specialists call the condition of the deaf) has its advantages. For example, you don’t have to listen to all the nonsense around you, you don’t get distracted by all sorts of trifles, you can concentrate as much as you like on your own work. After half a year, having got fully used to his new situation, he discovered many other advantages of being deaf: for example, he was spared a lot of lectures from his superiors, he got extra money for his disability, he started going to a club for the deafs, where he met some extremely nice people, very supportive of each other and very efficient. Firstly, that it was by that route that he got a new job, infinitely more interesting than the one he had stolen half his life in, a job that was also passionate, and much better paid, and, soon afterwards, he met among his fellow club members a woman who turned out to be able to give him the great love he had hitherto sought in vain in two failed marriages. Life in the fishbowl looked quite different to him from the inside, than he had previously perceived it from the other side of the glass walls. (After marrying his great love, they set up an aquarium in the middle of the living room and also in the bedroom, with which they could never part. And if cleaning fish habitat had once been a chore, it was only now, when he really understood what it was all about, that aquarium-keeping became a real passion).

On another morning, Gough woke up without smelling the alluring smell of coffee, a smell that had been dismaying him every time he got up, ever since he had been living the bliss of his new happiness. He was again terrified: he thought that something had happened to his great love, or that – God, no – she had left him. Yet the cup was in its place on the tray, only it no longer gave off any smell. When neither the aftershave nor even the woman’s particular adored scent was left, he realized that he had lost his sense of smell as well. It was all as unexpected, as irreversible, as permanent, and as undeserved as the sudden onset of deafness. This time, his outrage was short-lived. He realized much more quickly than last time that the lack of smell was not nearly as traumatic as he thought. Quite the contrary: most of the time, smell only produces unpleasant sensations, it pushes one person away from another and foolishly tempts the insatiable one. He was so convinced of all this that he did not tell anyone what had happened to him. Not even to his wife did he say anything, for fear that she might understand as misfortune the good fortune that had befallen him. Why make her feel bad? (One evening, the crazy idea crossed her mind that she too has no sense of smell and that she too is only pretending to enjoy the scent he just brought her. He tried her every which way but couldn’t quite figure it out. Until he realized that she was only interested in a detail of no importance – but absolutely no importance! – and, as a result, he spent his doubts in more useful directions).
On a new morning, Gough woke up paralyzed. This time it seemed to him that, for all his sins, he had been punished far too severely. He suffered terribly and prayed to God to deliver him and take him to Himself. Only, still repenting, did he notice how he was being pampered by all the members of the club of the deaf, how all his desires were divined and fulfilled, how he was always surrounded by his loved ones, but also left alone when he wished to remain alone. He could only move his left hand, but he learned to do many things with it – some of them quite complicated.

With the help of modern technology, he could adjust the air conditioning and heat himself, turn on the TV and access different channels, turn the lights on and off. He would sit for hours on the wide terrace and admire, from its level, the stressed bustle of people hurrying to get somewhere to head, at the same speed, somewhere else. On the other hand, it was only then that she realized how marvelously man was designed, how many things a single hand can do. It’s a pity that, in the madness of the agitation, too few of us realize the feats that are within our grasp… From the calm of his stillness, he saw the agitation of the huge aquarium and felt a sincere compassion for the human fish that were chasing each other away. At first, for a while, he thought to himself that he too had come to the situation of his aquarium’s pensioners, creatures who lived off the moments when they received food from someone outside, who also took care of the cleanliness and warmth of the water. Then, after seeing how selflessly his wife and friends at the club indulged his every whim, he told himself that he was nothing but a spoiled darling of fate and did not know for what he had been so generously rewarded. When he realized that he no longer felt hot or cold, he told himself that he had been spared another job and was no longer forced to point the remote control at the air conditioner. (Which once broke. Now, on his part, it can go wrong all the time…) He remembered, with a hitherto unknown dutifulness, the long weeks he had to go to work, the boredom there, the countless compromises he had to make endlessly to keep a somewhat breathable atmosphere among imbecile bosses and envious colleagues. He also remembered the tiring and pointless journeys in the cabins of uncomfortable sleeping cars, using foreign toilets, eating on the run. And he remembered, with the same dolefulness, his own writing in pointless ambitions and the silly frustrations of each failure. He lay on his cushions, gazed at the urban aquarium, and quenched his thirst with a greenish liquid, which he perceived as cold and refreshing, just as when he still had the sensation of temperature and taste.
Then the day came when Gough woke up blind. This time he really didn’t rebel at all. He felt the people around him stirring around him, and he pitied them. And though the doctors told him that his deafness was permanent, he had another moment of cophosis interruption (that’s what the deafness specialists call it) and heard someone say that the misfortunes that had struck him successively and so mercilessly were the true capital punishment that could befall a man. Then you hear nothing again. Just a monotonous and extremely soothing roar. (By now he was already aware that everyone around him was wrong: he remembered that God had punished Adam by banishing him from the endless time. That only limited time is capital punishment.) The darkness was colored, only it had no contours. He moved his left hand and felt a slightly liquid, extremely fine matter. He slept, dreamed, slept again, and dreamed of himself asleep. He was always dreaming only of himself. He lived in total security, without worry or resentment. Time was no longer time and no one and nothing hindered him. Nor did he have any desires he couldn’t fulfill.

Time no longer existed, but he still lived. Without time, without capital punishment.

Then, he felt terrible jerks, and a blinding, blunt light slammed into his face. A cold sensation hit him from all sides. He screamed and felt as if the roar embodied his scream. When he was washed and wrapped up, he felt all his peace melt away. And as he began again to see, to move, to feel the temperature of the air and the bodies of those around him, to hear, he had to get used to time again. Now he did, now he felt that capital punishment had chosen him too.
No one escapes capital punishment forever.

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: