O Românie de câștigat (VII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 74 ● 10/2023

O Românie de câștigat (VII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 74 ● 10/2023
De Claudiu Iordache

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Un ziarist olandez, rătăcit în Bihorul anului ‘96, descoperă uluit: „Ştiam că în România situaţia este grea, dar că este aşa de rău nu ne-am putut imagina!… În Bihor, ceasurile nu mai bat de un an… Miros de excremente, mizerie şi alcool… După şapte ani de democraţie primitivă, sărăcia şi mizeria sunt atât de mari, încât e greu de crezut că oamenilor le-ar prisosi ceva… Puloverele şi pantalonii sătenilor sunt murdare… Unii poartă pantofi rupţi, iar cei mai mulţi merg în picioarele goale…
Feţele lor sunt parcă desenate de aceeaşi mână: aceleaşi riduri, aceleaşi guri ştirbe, aceleaşi mâini de catran cu negreala intrată definitiv în piele. Mulţi bărbaţi poartă pijamale ca bluze. Femeile poartă un fel de feţe de masă în loc de fuste. Copiii au mai toţi căciuliţe pe cap din cauza otitelor. Medici sunt puţini.
Locuinţele, una-două cămăruţe întunecoase, fără apă şi căldură, sunt adevărate grote, unde oamenii sunt siliţi să trăiască precum animalele.

De muncă nu este, palincă însă da.

De toalete, nişte găuri în pământ făcute în spatele caselor, nu te poţi apropia. Cum poţi descrie, folosindu-te de un computer, putoarea de neimaginat?…” Astfel de constatări amintesc izbitor pe cele ale unor străini care au vizitat România la începutul veacului, fiind fidel „înregistrate” în cartea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român.
N-am putut fi dispreţuiţi atât de nemotivat încât străinii care au vizitat, în timpuri diferite, România, să plece cu impresia unică a înapoierii, surpării, dezordinii şi dezastrului.

Pur şi simplu, România, pentru conştiinţa lor scrutătoare, s-a dovedit a fi locul comun unde istoria s-a îngroşat până la asfixie într-o mlaştină…

În această ţară, locuită de generaţii irosite, se va naşte, într-o noapte de Octombrie, al doilea fiu al meu. România splendidă din Cântarea lui Alecu Russo se lăsase, între timp, definitiv locuită de o mulţime purtând obrazul ţăranului pe care reporterul de la Die Gelderlander avusese ocazia să-l observe pe îndelete în satele Sistrea şi Tutelec.
Strigătele lucidităţii au duritatea bronzului, când nu devin tăceri gâtuite la urechea unei naţiuni care nu se mai aude pe sine. România se lasă „descompusă” cu asentimentul solidar al românilor, într-un elan sinucigaş fără precedent. Cum la masa de bucate a statului continuă să se perinde indivizi ce nu se pricep la nimic, nu e de mirare că aceştia, şi nu alţii, ajung să exprime vocaţia năruită a unei naţiuni pentru care presiunea declinului nu provoacă ambiţia rezistenţei. (Se pare că România îşi acceptă declinul atâta timp cât cineva din afară ei plăteşte pentru a nu şi-l face simţit!)
Într-un astfel de loc sosea copilul meu, la chemarea iresponsabilă a părinţilor săi… Sau poate că, dimpotrivă, se ivise pe lume pentru ca şi prin existenţa sa să-i poată îngriji grădina? Cum românii întâlniţi de olandez erau, la rându-le, definitiv desprinşi de graţia schimbării, România însăşi părea afectată de o paralizie de zile mari. Ici-colo, seismologi ai remuşcărilor morale („A fi moral înseamnă a spune adevărul” – Albert Camus), avertizau asupra iminenţei unui cutremur, mai devastator pentru conştiinţa românească decât cel din ‘77, dar astfel de profeţii nu impresionau pe nimeni. România nu dădea semn că se mai putea mobiliza înaintea nenorocirii.
O altfel de dislocare anarhică zguduia deja lespedea dăinuirii româneşti, un seism ce afecta mai ales omul înzidit în românul contemporan. În jurul său, întreaga Românie devenise o Curtea de Argeş pe care nici măcar sacrificiul Anei nu o mai putea salva! Dar puţini acuzau suferinţa, puţini încetau să o mai suporte… România acestora din urmă nu era o fatalitate, ci mai degrabă un destin de învins. România acestor solitari nu fusese niciodată pierdută. Fiii mei se născuseră într-o Românie inexpiabilă şi în niciuna alta!

Într-un roman mai vechi notasem: „Mi-am dorit să aparţin unui popor mare. N-a fost să fie aşa. Mi l-aş fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaş neglijent în serviciul eternităţii sale!”
Astăzi ştiu că nu pentru motivul de a nu fi fost “mare” poporul meu nu se mai iubeşte pe sine, ci pentru că, la un moment dat în istoria sa, i-a fost refuzată inexplicabil, odată cu conştiinţa exemplară, şi memoria acută a sensului său, singura ce l-ar mai fi putut hrăni în milenii întregi de necruţătoare înfometare… Un popor mărunt care încet-încet se topeşte în lume…

Societatea omenească nu poate vindeca suferinţele, dar le poate pune în serviciul ei: suferinţa de a fi, suferinţa supravieţuirii, suferinţa istoriei. În cazul nostru, nici măcar aşa ceva nu a fost cu putinţă. La români, departe de a fi ofranda cea mai preţioasă pe care omul o oferă umanităţii lui, suferinţa, ca „bubă dulce”, nu se vindecă prin progres, ci prin bogata exercitare a defetismului. Românii suferă ca şi cum lamentaţia ar constitui maxima lor expiere când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii. Identificăm aici refuzul colectiv al perspectivei, ca şi cum această ţară poartă numele exclusiv al prezentului său!
Suferinţa românilor nu se revarsă fertil în creaţie, ci în anihilarea ei, nu spre asumarea ambiţiei, ci a renunţării din formula „nu mai e nimic de făcut!”

Când suferinţa se conjugă obsesiv la timpul trecut, ea devine letală.

Căci numai suferinţa corectată prin patosul speranţei poate determina istoria care vine şi nu istoria care a fost: Nu un monument, ci un mormânt frumos al suferinţei româneşti este la Curtea de Argeş. Frumuseţea prin suferinţă a României contemporane poartă numele Anei – ca şi cum mireasa pregătită pentru nuntă a şi fost urcată nu în caleaşca de nuntă, ci direct în sicriul care să o restituie pământului înfloririi ei etern risipite…

„Vremea s-a încălzit, ştevia şi urzicile au apărut, ne-a mai dat Dumnezeu un pic de speranţă!” răspunde o gospodină, în martie ‘98, unui reporter de la Adevărul.

Complexele României au istorie! Nimic din ce i s-a întâmplat nu a fost întâmplător. Am chemat, fără să ştim, nenorocirea pe urmele noastre.
Destinul este un tutore căruia uneori trebuie să ştii să i te împotriveşti. A-i spune Nu!, a merge contra curentului, două ultime resurse ale unei demnităţi crepusculare. Fie supusă intimidărilor şi ameninţărilor, fie lăsată de capul ei, România a reacţionat în acelaşi fel. A cedat Ardealul, Basarabia, Bucovina. Capitularea românească e floare la ureche.

Ne-am fi cedat şi sufletul dacă i-ar fi trebuit cuiva!
Noi nici când suntem jefuiţi la drumul mare nu crâcnim.

Dimpotrivă, ne tămâiem agresorii, le căutăm în coarne, îi preamărim, folosim „metoda Severin” – a ministrului-abandon, unicul ministru de externe preocupat pe faţă să rezolve interesele oponenţilor României. Declaraţia sa: „Suntem interesaţi de stabilitatea Ucrainei!”, poate fi apreciată drept antologică. Prin urmare, tratatul prin care renunţam la creanţele istorice asupra Bucovinei – capodoperă a diplomaţiei defetiste Severin-Constantinescu („Delegaţia ucraineană a fost cea care a impus textul acestui tratat umilitor pentru România.” George Baltag – România Liberă) a consfinţit pentru Ucraina şi titlul de moştenitor al abuzurilor teritoriale din fosta URSS.

„Ceea ce mă impresionase adânc, după sosirea mea în ţară, era că toată lumea făcea politică europeană şi nimeni politică românească – vreau să spun prin aceasta că toată lumea se ocupa de soarta Europei şi nimeni de a României!”
(Constantin Argetoianu)

Ca şi cum n-ar fi fost destul, acelaşi ministru de externe, din seria capitulardă postdecembristă, a mers până acolo încât să „ascundă” de Parlament scrisorile adiacente tratatului, prin care România recunoştea drepturile de succesiune ale unui stat agresor.

Ce n-au visat kievienii, le-au oferit ai noştri, dacă ai noştri a însemnat Adrian Severin!

Iată consecinţa a ceea ce, cu atâta îndărătnicie, ne ferim să recunoaştem: politica abandonării României poartă astăzi la butonieră tricolorul naţional!

Cât dispreţ pot simţi adversarii României ce iau contact cu obrazul de slugă al Puterii de la Bucureşti!
Românii au geniul renunţării de sine.

Decât să lupte preferă să-şi sufoce oglinda cu un prosop. Când un francez (Le Clerc) scria: „Românul este răbdător, se mulţumeşte cu puţin, nimic nu poate fi mai modest decât vestmintele lui şi mai frugal decât hrana sa. Este lipsit de energie şi de iniţiativă!…” nu ştia că aplica o ştampilă de neşters pe chipul românului de la cumpăna anului 2000.

O aceeaşi falsă indignare ne inspiră, de o sută de ani, diatribele patriotarde.
La noi, orice beţiv poate glosa pe tema hărniciei neamului românesc.

Comentatori voioşi ai dezastrului propriu, alegem să tăcem smeriţi când morgana lumii trece pe lângă noi şi nu se mai opreşte să ne aline durerile. În materie de plecăciuni, suntem de mult metropola mândriei ofilite a Europei!

Eroarea repetată a conducătorilor români este că ei s-au grăbit să caute salvarea în afara frontierelor unei inimi colective care ar fi putut fi vindecată înăuntru.

Este un fapt dovedit! N-am avut nici imaginaţia grecilor, nici luciditatea romanilor, presupuşii noştri co-strămoşi. Statul drept şi Societatea austeră sunt opera lor. Arcadia, terra primordială, a rămas, pe mai departe, un patrimoniu românesc. Părem oricând pregătiţi să ne întoarcem în natural. De câte mii ori «nouă luni» am gestat în pântecul pământului nostru? Simplitatea veacului originar ne-a sedus pentru totdeauna.

Nu mai evoluăm decât îmbrânciţi. Ce fericit am trăit când am fost râu, munte, căprioară, strugure şi miere!

Pentru români, nu e o fericire să te naşti într-o lume care-ţi refuză fericirea încă de la început. Poezia românească a rămas elegiacă. (Elegia – ca retragere fără luptă!) Nu ruşii ne-au călcat de opt ori în două sute de ani, ci nenorocirea din interior i-a adus pe urmele noastre. Ineluctabilul este fratele nostru vitreg. Cum am fi putut muta frontiera dezastrelor, câteva zeci de kilometri mai încolo? De-am fi avut măcar între noi şi destinul nostru un Ural! (Şi acum mă las înduioşat gândindu-mă la linia de rezistenţă donquijotescă de pe Nămoloasa a tragicului Mareşal Antonescu!)

Popoarele mici depind, în supravieţuirea lor, de neatenţia popoarelor mari.

Când ai mai multe popoare mari la frontieră, mai rămâne o şansă, dar când eşti singură, faţă în faţă, numai cu unul dintre ele, ca ţară, eşti pierdută. Şansa noastră se numeşte, încă, echilibrul lăcomiilor vecinilor mari. Nu e de mirare că în aşteptarea Voievodului care să privească în ochii Marilor Puteri fără să clipească, ne-am însuşit defetismul ca soluţie de rezistenţă pasivă.
Supravieţuim, de fapt, abandonându-ne continuu, lăudându-i pe străini şi mulţumind lui Dumnezeu că suntem lăsaţi să mai trăim. Cât vom mai avea ce ceda… Inima noastră nu mai e de mult românească. În arterele ei gâlgâie, dintotdeauna, lumea întreagă.

Dar dovezile caracterologice ale românilor rătăcitori prin istoria universală, iată, se îndesesc! Un publicist maghiar crede că: „România este moale şi fără convingeri proprii, întemeiate nu pe fapte, ci doar pe zvonul public. Când un român stă la îndoială nu o face pentru că îşi verifică o convingere, ci fiindcă nu ştie încotro să se ducă! Iată suprema lui nelinişte!… În cârd, curajul românului nu are pereche. Românul izolat este blând ca mielul…”
Cam în acelaşi timp, un scriitor polonez comentează „sărăcia” sufletului românesc: «Românul are un suflet gregar şi atât. Totdeauna, românul se face coadă din topor pentru a lovi în cineva!”
Un german contemporan îşi adaugă involuntar comentariul aceluiaşi studiu de caz având drept subiect România: Profitul capitalistului român provine din măiestria cu care îşi aserveşte bugetul statului!” (Altfel, faimoasa „inginerie financiară” a unor G.C.Păunescu)
Pentru ca un evreu să conchidă: „Românii n-au curajul opiniilor lor. Ei se aprind uşor, ca un foc de paie, şi se sting tot atât de uşor!”
Constantin-Rădulescu Motru, la 1910, rosteşte într-o conferinţă: „Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată un om mare. Nu mai ştie neamul pe care să-l urmeze!”

Acel faimos fel de a zice: „Nu există fum fără foc!” consacră stupoarea atâtor observatori ce pătrund în spaţiul paradoxului românesc. Departe de a fi o ţară ca o biserică deschisă sub cer în care poporul se roagă trăind, România adevărurilor repudiate nu mai are râuri de conştiinţă. Doar mlaştini din care spiritul s-a evaporat, doar turba groasă în care şi-a îngropat neliniştile. Ţara întreagă miroase a nămol omenesc. Ni se năruie, sub priviri, arhitecturile originare. România face implozie! Zidurile casei româneşti se surpă înăuntru, fără a stârni reacţia unei populaţii de tip melasă.

Un popor care se lasă întreţinut de străinătate este deja condamnat.

Nu se mai pot aduna de mult intelectualii care să tragă „clopotul satului”. (E întotdeauna de deplâns o ţară în care intelectualii „orbesc” primii!) Năpasta vine peste noi, ori noi venim, de-a valma, peste năpastă? Ni se închid bibliotecile, muzeele, spitalele, şcolile.
Decăderea românească nu o aminteşte pe cea a unor neamuri saturate de prosperitate şi putere. Noi încă nu am urcat ca să avem de unde ne prăbuşi. „Curgerea” sub pământ a început înainte de naşterea noastră.

Poporul de nisip îşi pierde vertiginos fiinţa şi e singurul pe lume
care nu ştie!

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English