Polul de Putere (III) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 07/2026 ▲

Abstract:

In „Polul de Putere II”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 107, 2026), author Claudiu Iordache delivers a profound philosophical critique of contemporary power structures, state mechanics, and the psychological subjugation of the modern individual. Challenging Francis Fukuyama’s premise on the „End of History,” the essay argues that history continues to be driven by the unyielding expansion of power and the commodification of human existence.

Drawing upon a rich tapestry of philosophical and sociological thought—including thinkers like Umberto Eco, Zygmunt Bauman, Friedrich Nietzsche, Erich Fromm, and John Gray—Iordache examines how the American-led model of hyper-competition and global capitalism fosters a culture of mass conformity, alienation, and moral exhaustion. The text explores the tragedy of the „insignificant man,” the docile citizen who willingly trades liberty for security, consumption, and systemic servitude. Ultimately, the essay contrasts the destructive allure of centralized power with the redemptive, quiet resistance of authentic creation and spiritual autonomy, warning that a civilization defined solely by profit and market logic risks perishing from the very weight of its own mechanical success.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Dacă originea voinței de putere trebuie căutată în creier, evoluția ulterioară depinde de expansiunea viciului disimulat în virtutea inițială. Motivele puterii stimulează deopotrivă pulsiunile înnăscute și reflexele dobândite. Voluptatea de a fi dominat, de a da ascultare, de a fi condus, se menține simetrică tentației de a avea puterea pentru a putea dispune de ea. Francis Fukuyama (care, scriind Sfârșitul Istoriei, nu a sesizat că istoria sfârșește doar odată cu epuizarea puterilor ei) pare convins că thimosul, prețuirea propriei valori, este motorul societății, ambiția activă, defulată, frustrarea ca și nevoia de recunoaștere, de prestigiu. Ierarhizarea haitei nu admite abateri, nici revolte. Oamenii piramidali, în fond niște ființe remisive, se cresc unii peste alții, și nu unii printre alții. Ordinea americană, a competiției „deschise“ în care învingătorii sunt dinainte cunoscuți, pare a se fi impus, în urma unui asentiment cel puțin ciudat.

Americanii, deși afectați de valul de „degresări“ (care a lovit 57% dintre angajații din servicii), nu consideră răspunzătoare lumea afacerilor, ci pe salariații înșiși, cu toate că studiile arată că Wall Street este interesată în conce­dierea masivă, ca instrument de politică financiară pe termen scurt. Jumătate dintre ei sunt gata să scoată din discuție autoritatea patronală. Cei supuși traumatismului concedierii sunt și mai maleabili: 80% sunt dispuși să le fie micșorată durata concediului, 69% acceptă reducerea de avantaje sociale, iar 44% o scădere de salariu. De ce? Pentru că în schimbul nenorocirii se oferă trei surse de satisfacție morbidă: posibilitatea de a‑i pedepsi pe cei mai slabi; răgazul de a împărtăși bucuria colectivă a represiunii împotriva rezistenților izolați; fantasma unei participări la nebunia jocului, la speranța de câștig sau supraviețuire chiar dincolo de ruina care‑i așteaptă pe cei mulți… Idealul de dominație se propagă de sus în jos.
(Denis Duclos – Noua clasă planetară)

„Orice putere centralizată se bazează pe o rețea de consensuri moleculare!“ scria Umberto Eco. Pentru ca un politician american al mandatului lui Reagan să concludă: „Banii ajută un anume grup de interese să exercite influențe puternice în problema care le preocupă, în timp ce populația reprezintă o masă amorfă de care nu se ține seama!“ Și asta în vremea în care, după Jacques Decornoy, Casa Albă era „O lume de rechini cu spini și dinți ascuțiți ce se omoară între ei până și în biroul prezidențial, cu lovituri de vulgare denunțuri.“ Societatea „informațională“ nu a relevat nicicând mai explicit natura dife­rențelor de putere. În replică, puterea celor fără de putere n‑a fost nicicând mai limitată decât acum, când fărâmiturile de la masa celor dedicați a fi puternici sunt mai mari! Ca întotdeauna neatentă la evoluția sa, omenirea nu reacționează la persistența acelei subspecii definite prin individul obișnuit. Lipsit de energie, vocație și ambiție, sedus de lâncezeală și resemnare, defetist, servil, resentimentar, insul ratării sociale va ceda privilegiul egalității celor care nu au suplimentar decât instinctul dreptului de a fi mai puternici. Ne îndoim că în societățile liberale puterea excesivă știe să respecte slăbiciunile puterii dominate. (În fond, nu ne putem debarasa, folosind metode naziste, de cei ce nu pot câștiga! Lumea noastră e a tuturor, în proporții inegale și neprivilegiate!) În sistemul american (o societate în care acrobații lucrează fără plasa de siguranță, iar îndesirea accidentelor mortale nu îngrijorează pe nimeni) accelerarea de‑a lungul circuitelor concurențiale, strivirea timpilor morți, biciuirea monedei, spiritul de părtaș în cursă, motivarea prin reușită, plasarea în ierarhie după coeficienții succesului, statul ultra minimal combinat cu societatea‑olimpiadă și refuzul ideii de toleranță fac din viața activă a unui adult (contemporanul cu ochiul gol în care arde febra neistovită a profitului, omul pustiu, suferind de sindromul orfanului, sufletul stors, uscat, amărât, catapultat ca un obuz în societatea ivită sub semnul goanei după aur) un travaliu prelungit de expulzare din matricea existențială. Individul poate face orice în statul cu patruzeci și unu de stele, dar nu poate ezita, nu se poate opri, nu se poate sustrage viciului posesiei, nu se poate opune modelor dominante, nu poate încerca să renunțe la fantasma dominantă a culturii sale: be a winner! be positive! ce însuflețește în exclusivitate o societate fictivă.
Nervoși că vor întârzia la serviciu, că șeful se va uita urât la ei, că li se va tăia din salariu, ființe automatizate ca fantasmele abstracte de care depind, pe care le trec prin ordinatoare, din care scot concluzii valabile pentru o țară și pentru o lume…
(Romulus Rusan)

Filozoful britanic John Gray pare înclinat să creadă că „trebuie cu siguranță să fie clar că oamenii din Marea Britanie nu doresc ca orașele lor să urmeze exemplul orașelor americane și să devină locuri în care oamenii muncesc pe furiș și cu teamă, pentru ca apoi să dispară!“ Nașterea socială amintește izbitor divulsiunea, smulgerea violentă, gonirea din uter a fătului uman care „se luptă pe canal. Dacă nu mai luptă va avea impresia că moare. Luptă deci din ce în ce mai intens să iasă din această capcană, ceea ce duce la o programare inconștientă: trebuie să lupt ca să supraviețuiesc! Devenit adult, el va programa continuu luptă după luptă…“ (Patrick Drouot), și asta până la capăt. Să fie oare adevărat că, prin societatea de rit american, libertatea și‑a construit cetatea ce tinde să devină universală? Sau, dimpotrivă, omenirea așteaptă de la SUA o rețetă a răului necesar, care să nu o omoare înainte de a o salva? (Nimeni nu se întreabă dacă acesteia îi e dat să vorbească englezește până la capătul lumii, asemenea unui uriaș cor păsăresc ce interpretează la unison imnul suprem al puterii ca ultima rațiune de a fi pe pământ.) De aici, de la ființa liberală, „pion al unei omeniri desolidarizate, degradate și masificate, tot mai înstrăinate de natură, care nu mai crede decât în valorile comerciale, fiind domesticită, incapabilă de vreo simțire puternică și neinteresată de tradiție“ (Lorenz), până la planeta liberală mai e un pas, pe care unii par a‑l fi făcut, dezicându‑se de loialitatea datorată statelor și națiunilor. (Cei ce se plâng de statul actual se aseamănă celor care acuză bisturiul că poate ucide! Statul nu este decât al celor ce consimt la existența lui. De unde dificultatea de a desființa un stat pentru a lăsa locul gol exprimării diferite a voinței de a administra o existență împreună.) În subordinea imediată a puterii, statul devine ținta celor care vor să profite de puterea lor, ca și a anarhiștilor convinși că desființarea lui ar duce la dizolvarea puterii sale! (Ca și cum ai putea incendia fiarei bârlogul în care doarme.) Departe de a fi ajuns la capătul evoluției, statul, „cel mai nesimțitor dintre nesimțitorii monștri!“ (Nietzsche), tinde a nu mai corespunde definițiilor propriului său fel de a ființa. Statul „personificării dreptului, personificării ordinii juridice“, după Hans Kelsen, ca și statul‑providență, și‑a organizat metamorfozele tinzând la o formă cât mai acceptabilă pentru libertățile constrânse ale cetățenilor săi. Dar comanda, în stat, nu a coborât la firul ierbii. Ea rămâne și pe mai departe acolo de unde se poate rostogoli oricând monstruoasa bilă de plumb a puterii peste spinarea încovoiată a celui slab, făcut vinovat. Iată cum comentează Zygmunt Bauman în cartea sa, Modernitatea Lichidă, tentația sporificării puterii în formule care să‑i reziste:
Bogăția și puterea erau concepte geografice sau proprietăți imobiliare, imobile și netransferabile, ce necesitau ziduri impenetrabile, puncte de control, paznici mereu treji și secretul locației. Bogăția și puterea tind să fie greoaie, masive, dificil de transferat. Ambele sunt întrupate în oțel și beton… Ele cresc prin extinderea locului pe care îl ocupă, locul fiind simultan rădăcină, fortăreață și închisoarea lor!

Suspiciunea e cea care consolidează ideea de stat până și într‑o societate guvernată de prezumția de nevinovăție. Statul este totdeauna Statul urstaal, statul originar ajuns, în timp, statul lui Kafka. Sub autoritatea puterii ce domnește netulburată într‑o istorie neîntreruptă a suspiciunii, Statul XIX continuă să administreze nedreptatea imensă de a exista inegali. În pofida folclorului cloroformizat, statul, neclintit loial originii sale primitive, nu adoptă plebei, doar aristocrați. Statul principilor devenit, în timp, statul președinților, amână fără termen apariția statului drept, ca pe o soluție definitivă a eliberării de funcțiile sale restrictive. Statul de drept – deși părem din când în când îndrep­tățiți să credem în această iluzie, nu trăim niciunde în statul de drept – ca realitate ultimă a puterii, ori ca „produs al unor dife­rențieri naturale între oamenii aceluiași grup social, de unde rezultă ceea ce se numește puterea, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai prin serviciile pe care le aduce“, devenit statul servitor, continuă să aducă servicii exclusive puterii celor care comandă, în disprețul ponderat al virtuții sale teoretice de a fi „garantul comunității de interese, adică al Binelui Public“ (Virgil Măgureanu). De aici prăpastia dintre statul teoretic și statul de fapt, între funcția regulatoare și cea discriminatorie, între zoon politikon și natura sa etică! Statul lui Hegel – sinteză a existenței simultane a altruismului individual și a egoismului universal – rafinându‑și excesele, nu le‑a repudiat. Socializarea este în conco­mitență leagănul nedreptății și izvorul puterii. Ca și nedreptatea, puterea nu poate fi „îndreptată“, doar cunoscută. (Înclinația spre putere anticipează teama de moartea de mai târziu. Deznodământul morții nu poate fi surmontat fără ezitări ca om liber. Ca om masificat, convins că viața poate fi sacrificată pentru orice altceva decât pentru sine, „depășirea“ morții prin încolonarea în urma Simbolurilor: onoare, glorie, patrie, se produce cu ușurință. Oamenii fac prematur cunoștință cu iminența morții, căreia îi opun libertatea lor. Indivizii fără libertate vor muri așa cum au trăit.) Rolul puterii, ca și capacitatea sa de a seduce, rezultă din căutarea instinctivă de a alinia frustrările personale unei comune consimțiri. Puterea sau libertatea, niciodată împreună – o alternativă necru­țătoare. Puterea este totdeauna victoria omului de nimic! Prin natura sa pervertită, omul slab este suporterul dictaturii! Creația, în schimb, relevă refuzul morții nu prin putere, ci prin contrariul ei, libertatea de a transcende în ființa creată din ființa care creează. „Dragostea pentru cel puternic, ura pentru cel slab“ (Erich Fromm), ca și disprețul femeii pentru bărbatul slab și admirația sa pentru masculul puternic, încetează acolo unde omul se înalță deasupra exceselor spaimei sale de moarte. Pentru atomul societății anonime, pentru demou aner din Iliada – omul din popor, pentru socium laborum – tovarășul de drum, pentru thersit, pentru compars – personajul ocazional, searbăd, mut, fără rol, pentru mirmidon, pentru lichenul social, pentru bugetivor, pentru progenitura nietzscheană a voinței de nimic, omul de nimic.

Am citit, a câta oară, semnele disprețului pentru cel slab semănate de Nietzsche în toată filozofia sa. Omul respins de virtuți și îndrăgit de vicii, ce nu poate construi nici măcar pentru sine. Omul oropsit de puterea care îi refuză acțiunea și înțelegerea. Omul care nu se împotrivește ierarhiei, ca și cum la vârful ierarhiei ar fi altfel de indivizi decât cei exilați în pivnițele sale lugubre. Oamenii sunt un singur om, doar puterea învestită e diferită ori diferit folosită. Omul acesta, și nu altul, i‑a supraviețuit lui Nietzsche! Numărul lui, în zilele noastre, rămâne incom­parabil mai mare decât cel de la începutul veacului trecut. Slăbiciunea umană este o infirmitate, ca și puterea asupra acestei slăbiciuni. Omul spre care tindem e ființa noastră șlefuită ca Întregul în care ceea ce ascundem se sufocă sub brazda de flori a ceea ce dorim să fim. Omenirea se recunoaște în tot atâtea întruchipări câți subiecți are. De aceea ea se dovedește nemulțumitoare pentru fiecare membru al ei. De aceea unitatea suferă în generalitatea pe care nu o poate substitui. De aceea omul suferă de omenire până la capătul vieții. Supraomul lui Nietzsche nu există ca rasă. Patul lui Procust este locul de veci al filozofiei.

În accepția lui Livius, de omul quis natus moriensque fefellit, care s‑a născut necunoscut și a murit necunoscut, moartea ascunde un trecut; pentru creator moartea anunță un viitor.

Noua creație a secolului american este omul fără însem­nătate (amintind de omul ignorant al lui d’Holbach, copilul pe care totul îl miră și‑l face să tremure!), născut pentru o destinație inutilă, omul pe care societatea, prin exercitarea violentă a nedreptății necesare și legitime, îl clasează drept un rebut, omul defect al unei lumi ce se teme îngrozitor de piaza rea pe care un om fără însem­nătate o reprezintă! Omul fără însemnătate este efectul final al managementului de putere pe care teoria aplicată a statului indiferent îl face cu putință. Puterea discriminează în cauza pentru care omul este ivit. Experimente recente din ograda cea mai înstărită a lumii arată în ce măsură un guvern nu reușește să găsească bani pentru educație, sănătate și pensii, în timp ce adoptă un împovărător buget pentru o înarmare angajată în propria ei spirală. Totuși, Sfârșitul istoriei, „sărbătoare a rațiunii“ la care aspira Kojève, prin voința Administrației Bush, va fi din nou amâ­nat. Lumea finală, cloroformizată de gazul omnipo­tentei bunăstări liberale, are de așteptat. Înainte de a muri de bătrânețe, ceea ce noi numim civilizație va pieri de suferința provocată de a trăi! Omul fără însemnătate, efect al calculului de piață, rămâne și pe mai departe protago­nistul societății nedrepte. (10% șomeri vor exercita o presiune necesară asupra celorlalte nouă zecimi ce nu vor să fie șomeri! După Viviane Forrester, care avertiza că am putea pătrunde sub influența unei dictaturi stranii, „o epocă la fel de zbuciumată ca aceea prin care am trecut, pentru că lumea continuă să fie la fel de imperfectă, de nedreaptă, de atroce!“, șomajul „apare ca fiind destinul viitor al majorității oamenilor, ceea ce va continua într‑un genocid economic, deoarece societatea nu mai are nevoie de marginalizați, care nu mai pot contribui la creșterea profiturilor. Acesta să fie, oare, destinul nostru?“) Între comunismul învins și capitalismul învingător, dreptul la viață și aspirația la putere vor continua să persiste în contractul natural, și atâta timp cât acestea vor funcționa, istoria domnului Fukuyama nu va înceta să‑și refuze sfârșitul. O Carte a junglei cu final deschis , după „logica comunității de interese“ ține draconic împreună statele ce se suspectează de ceea ce resimt ele însele: neîncredere, teamă și ambiția de expansiune. Altfel un final mereu amânat, prin noile războaie „salvatoare“ împotriva viitorului ostil, „privit prin binoclul războiului“, și al nou inventatelor axe ale răului ce ni se tot anunță, ale unei specii care se disprețuiește sinucigaș în exemplarele ei cele mai răspândite și mai comune.

Religiozitatea omului care creează e singura care con­tează. Decât Diavolul puterii mulțimilor, mai bine Iisus al celor singuri. Refuzul puterii a inspirat fenomenala apostazie a Mântuitorului. A întoarce și celălalt obraz dezvăluie, de fapt, refuzul Său de a recurge la puterea care îi prisosea. Iisus răstignit a făcut să fie uitată, pentru o clipă, în imaginația celui înfricoșat de viața și moartea sa, puterea răstignitoare. Timpul viitor va purta mereu, ca pe o verighetă, puterea pe deget. Cetatea liberală, despre care se credea că este locuită de „stăpâni care sunt gata să‑și riște viața pentru ambițiile lor și de sclavi care se tem pentru viața lor“ (când, de fapt, o locuiește arghirofilia burgheză a faimoasei clase de mijloc), cetatea‑paradis, îngrozitor de banală și de meschină, în care dincolo de prăvălie și de bani nu există mântuire, al cărei viitor (mileniul „vieților ratate“ după Paul Nizan, mileniul burghez – „mediocritatea, vulgaritatea, rapacitatea, cele trei constelații ale cosmosului burghez!“ după Pascal Bruckner), în virtutea singurului model pe care și‑l arogă cu infatuare și imprudență, nu poate fi decât trecutul, este expresia îndulcită a unui vertij general pus sub controlul discret al unei dictaturi minoritare. Între zidurile sale bântuie, în timpul brownian, individul fără virtute, dispus la felonie, „preocupat doar de starea lui materială, fără spirit civic, pe care nu‑l interesează soarta celor din jur“, căruia i se potrivește ca nimănui altul titlul cărții lui Milan Kundera Insuportabila ușurință de a exista, comis‑voiajorul cabotin și rătăcitor al lui Arthur Miller, solicitantul de interviuri, omul sandwich, optimistul cărunt, individul dat dispărut în propriul tabernacul, omul „celei de a treia stări, deosebită de viață și de moarte („starea de anonimat, starea celor ce nu sunt vii în sensul civic al termenului, pentru că le lipsește identitatea, dar nu sunt nici morți, căci continuă să aibă activități specifice vieții sociale“ (Lyall Watson), omul lui Gregory Bateson, „omul care orice ar face nu poate ieși câști­gător“, micul burghez al lui Roland Jaccard: „Ultima figură a istoriei, micul burghez se extinde planetar. Supracontrolat din exterior, decorporalizat, hipernormalizat, omul modernității va avea imaginea omului administrat, ducând o existență calmă în societățile abundenței totalitare, fără a înțelege că dacă nevoile îi sunt satisfăcute, aceasta este chiar în detrimentul vieții sale!“ (S‑ar părea că intrăm impetuos în veacul de aur al acestui om modi­ficat!), omul termitier al grecului Kostas Axelos: „Nu observăm, dar nu are nici o importanță, că epoca se îndreaptă spre instaurarea unei mediocrități și a unei insignifianțe planetare. Ceea ce vegeta de multă vreme încearcă să domine pământul, cu sprijinul tehnicii prin care proștii naivi și proștii savanți își susțin elucubrațiile, proclamându‑i domesticirea, căci e clar că de fapt ea ne domină pe noi. Epoca ultimilor oameni și a ultimilor dintre oameni va dura încă foarte mult timp!“, în sfârșit, vaca multicoloră, omul de con­sum, el însuși un gadget al timpului care îl consumă, homeless‑ul lumii moderne! Epoca declasată în care a fost comis raptul eului, locuită de fiii naturii (naturmensch), fideli rostului lor animal, de rasa servitornicilor puterii (les domestiques), rătăciți în pays de Cocogne a veacului‑spectacol, de omul fără însușiri al lui Musil, de omul unidimensional al lui Herbert Marcuse, de omul rinocer al lui Eugen Ionescu, de l’homme‑machine, „niște rotițe și câteva resorturi în plus“și de l’homme‑plante ai lui La Mettrie, de „omul seriilor de existențe repetitive, de omul standardizat, fabricat în serie, nou subiect colectiv cu aceleași sarcini, împărtășind aceleași dorințe, gândind la fel“ (Pascal Bruckner – care, de altfel, arată simpatie pentru suma communis, pentru familia omului mărunțit, omul‑consecință a unei libertăți nivelatoare și vituperante), de omul‑servitute al lui Gasset: „Omul simte o indicibilă nevoie de servitute. Vrea în primul rând să slujească. Orice numai să nu simtă teroarea de a înfrunta solitar, cu pieptul propriu, atacurile existenței“, de omul dintr‑un jurnal al Simonei de Beauvoir: „Uneori pe oameni îi obosește consecvența cu propria lor persoană; supunerea oarbă este singura șansă de schimbare radicală pe care o poate cunoaște o ființă umană“, de omul autoconservat al lui Locke, de „omul care nu are nevoie de spirit civic, patriotic, sau să‑i pese de soarta celor din jurul său“ (Francis Fukuyama – după care meritul etic trebuie mereu sacrificat dreptului autoconservării), de omul ce consimte la furtul fericirii celor asemenea lui, de omul automat al lui Fromm („din punct de vedere psihologic, omul automat, deși este biologic viu, este mort emoțional și mental“), de omul micilor celerități gratuite ce par a‑i motiva importanța, de ființe ce așteaptă încă să fie deszăvorâte din mentalul lor mohorât, în sfârșit, de omul acivic, amoral, de omul‑nevoie, de creatura copleșită, cea înaintea căreia am capitulat derizoriu. Este adevărat, omul, fiara cu obraji rumeni, al lui Nietzsche, nu mai propagă aroganța de altădată. El se arată evident mai reținut, ori mai atent exprimat ca elită. Internat în propria sa rezervație, în propria sa notorietate, în propria lui bunăstare, în propriul său regim de neomenie amabilă – în fapt, o sordidă lume convențională – protejat de legi și bodyguarzi („Întâi să facem bani și apoi legile care să ni‑i apere!“, după afirmațiile unui potentat local), omul de sus a făcut din lume proprietatea sa. (Pascal Bruckner constata sarcastic, sau mai degrabă resemnat, că „pentru o întreagă gândire politică, fericirea populară este fericirea sclavului ce‑și iubește sclavia, josnicia satisfăcută a porcului culcat în glod, prost și fericit în același timp“. Întristat de starea de fapt, filozoful francez arată totodată cu degetul în direcția elitei, a unei elite inadecvate, cu moravuri similare categoriei vulgare din care aparent s‑a desprins.)

Claudiu Iordache – Polul de Putere
Editura IRINI, 2002
Fragmente – Partea a III-a

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: