Polul de Putere (II) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.106, 06/2026 ▲

Abstract: Power Poles – The Geometry of Ambition and the Archeology of Conflict

In this analytical essay, Claudiu Iordache interrogates the nature of the „Power Pole”—a fundamental construct of human society that oscillates between the necessary management of collective ambition and the destructive escalation of conflict. Moving beyond traditional Marxist or post-Marxist readings, the author posits that the power pole is a structural manifestation of our deepest struggle: the attempt to transcend the „Inferior Time” of mere survival.

The essay situates this struggle within a haunting mythological framework: the modern power pole finds itself face-to-face with the Sphinx, that eternal guardian of the Giza desert. Just as the Sphinx confronted Oedipus with the riddle of human existence, the current structures of power now stand at the threshold of a new millennium, awaiting a response that humanity has yet to articulate. While past empires have been content to answer with the sword, the modern pole of power faces the existential burden of a silent Sphinx, demanding to know where we come from and where we are heading.

Iordache argues that for as long as humanity remains trapped in the geometry of the pyramid—the ritualization of power by an elite—access to the „Superior Time” remains perpetually deferred. This „Superior Time” represents the ultimate horizon: a state where power is no longer squandered in cyclical violence, but rendered obsolete by a new humanitarian consciousness. By reframing power as a reservoir of human resentment, the author challenges the reader to move beyond the prehistory of our current condition. The question remains: can humanity finally provide a response to the Sphinx that does not end in the oblivion of the individual, or are we destined to remain captives of the very power structures we have built to survive?

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Subiect al eseului ce urmează, polul de putere, garant aparent al nevoii de „control al intensității conflictelor“, se impune drept fermentul principal al escaladării conflictului general al societăților. Polului de putere – fie el faraonism, șo­gu­nat, hanat, cnezat, teocrație, androcrație dinastică, niciodată între­ruptă, veșnic regat „al trăiniciei urii, mereu robustă, mereu eficace, învingând orice argument, călcând peste orice scrupul, doborând orice piedică“, după Wislawa Szymborska – părinții materialis­mului i‑au cercetat vestigiile în spuza conflictului dintre puterea celor care câștigă și neputința celor ce continuă să piardă pariul societar. Marx definea profilul puterilor segregate în imperiul necesității ca definitiv ireconciliabile. Războaiele sociale n‑au produs un număr mai redus de victime decât cele dintre state, dar efectul lor a amânat, fără termen, accederea în Timpul Superior. Societățile postmarxiste au îngrădit tentațiile concurențiale ale puterilor învrăjbite, impunându‑le să respecte reglementările societăților democrate. „Sistemul politic, democratic și pluralist, asigură rotația pașnică a elitelor și o reprezentare a grupurilor defavorizate…“ susține Pierre Birnbaum, omițând că instituționalizarea conflictelor nu duce și la înlăturarea lor. Istoria își negociază continuitatea în termeni de extremă fragilitate. Orice o poate curma… Singuri sau împreună, uniți sau dezbinați, oamenii își dispută puterea în tentativa de a supraviețui unii altora. Ideo­logia supraviețuirii e una singură, doar mijloacele de a o exprima par a fi diferite. Polii de putere administrează toate acele concen­trări de ambiție colectivă dispusă să meargă în aceeași direcție pe căi contrarii. În ultimă instanță, polii se legitimează nu prin adjudecarea dreptului asupra unor superiorități efemere, ci prin vocația de a controla ceea ce rămâne de construit. Probabil că acesta e și motivul pentru care societatea, în căutarea Timpului Superior, recurge la serviciile polului de putere ca la soluția cea mai bună! Contrariul la soluția cea mai bună e soluția cea mai rea, ce a răvășit deja istoria Timpului Inferior. Dar odată ajunsă în pragul unui nou mileniu, miza polului de putere nu mai reprezintă o enigmă. Fără a‑și mai avânta ca altădată trupele în luptă, polul modern de putere poate să răspundă altfel interogațiilor aceluiași Sfinx dintotdeauna. Ieșit în calea lui Oedip orb, misteriosul stăpân al deșertului de la Gizeh întreabă: „De unde ai venit? Încotro te îndrepți?“ Sfinxul întreabă și așteaptă până când Oedip dispare în zare, covârșit de povara întregului său răspuns nerostit.

Piramida rămâne geometria ideală pentru artefactele atributelor de putere. La picioarele acestei piramide locuiește masa celor ce o generează, la vârf clubul celor care o distribuie. Când centrul de greutate al formulei piramidale de putere rămâne coborât, putem vorbi despre alocarea puterii în democrații stabile. Când, dimpotrivă, acesta este „atârnat“, avem de‑a face cu un consorțiu al dictaturii, în care tot mai puțini înglobează puterea tuturor. Piramida nu e o licență egipteană. Ea a fost „inventată“ de nevoia sensibilă de a ridica deasupra câmpiei inerte muntele cosmic, „muntele primordial, de pe care zeii coboară pe pământ“ (Victor Kernbach). Construcția aztecă, tem­plele zigguratice (ce se văd de departe), catedralele lanceolate, baroce, împreună arhitecturi ascensionale, evocă piramida ca simbol al intereselor și ambițiilor care într‑un viitor previzibil s‑ar putea surpa, dar în acest moment existența nu‑i pare amenințată. Cine vizitează cu gândul o piramidă aude tăcerea bubuitoare a bazei sale, exprimată ca locvacitate a elitei! Ea, elita, care locu­ieș­te în treimea de sus, are rolul de a ritualiza procesele de putere. Pe undeva, elita este o portavoce a muțeniei celor mult prea neînsem­­nați și numeroși pentru a fi lăsați să ajungă la vârf. Ierarhii simi­lare, depistabile în lumea ordinară (stupurile, mușuroaiele) folosesc efectul de piramidă ca metodă atestată de supraviețuire. Omul nu riscă decât să rafineze o experiență de dinainte de el. (Precivilizația s-a încheiat cu victoria cro-magnonilor. Neander­thalienii au pierdut lupta, așa cum agricultorii de mai târziu vor pierde lupta în fața păstorilor și  negustorilor.) Evoluția piramidei în regnul uman se declină de la exces la normă, ca de la munte la câmpie. Omenirea se aplatizează și formula acestei irevocabile turtiri, a reducerii graduale a distanței între cei ce produc puterea și cei ce o consumă, o constituie concentrarea de polis myriandros în Orașul Global! Mondializarea radicalizează rolul polilor de putere. Deși cutumele cetății ateniene („Mândri că sunt cetățeni liberi, atenienii sunt și mai mândri că sunt egali!“): isonomia, egalitatea în fața legii („Să nu uităm că puterea popo­rului poartă cel mai frumos nume de pe lume: Isonomia“ – Otanes) și isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări, s‑au păstrat în constituțiile europene; încet‑încet, trufiei de a fi puternic îi va fi substituită nevoia de a fi puternic. „Structura fundamentală a societății industriale determină o repartizare din ce în ce mai inegală a anumitor bunuri fundamentale – între care puterea – a căror sumă se presupune a fi constantă!“ (John Rawls). Lumea care urmează va continua să nu fie în mod identic a tuturor. Pute­rea, ca expresie elaborată a violenței înnăscute ori subiect al resentimentului, devine imorală când iese din ordinea necesității. Cel ce‑o vrea știe că o ia altuia. Puterea emulată este un prețios fluid hormonal în neîntreruptă degradare. Numai muzeele vor adăposti, în contul generațiilor următoare, osuarele puterilor moar­te ori dispărute. Dar astăzi, când peste harta dezbinată a omenirii vibrează revărsată gelatina transferurilor de putere reală, polii nu mai comunică în limba națiunilor din aspirația cărora s‑au ivit, ci într‑o lingua franca. Față în față cu această evoluție, arhipelagul uman nu are alternativă. Ori va abandona controlul asupra insulelor ce tind să se îndrepte unele înspre altele, ciocnindu‑se în derivă, ori le va menține sub autoritatea unui control înalt: acela ce ține cont de contabilitatea dublă a realității umane. Dumnezeu e unul singur. Omul este ambițiosul său duplicat.

În farmacopeea puterii, monopolul asupra parametrilor ce influențează fluxurile de putere este strict alocat. Resur­sele puterii/Rezervele de putere/Motivele puterii/Băncile de Putere/Contoarele de consum și risipă ale puterii sunt puse în serviciul puterii pentru a‑i prezerva funcția. Într‑un text apocrif de teatru, câțiva orășeni rătăciți pe cărări de munte se adună peste noapte la o stână părăsită. În jurul focului de tabără, departe de orașele din vale de unde veniseră, din vorbă în vorbă, ei ajung să se îndoiască de rostul speranței omenești, „speranței dedicate exclu­siv puterii de a supraviețui“. Albită de oseminte e calea care duce de la speranță la supraviețuire. Autoritatea puterii finanțează și această aventură în care omul a întârziat deja prea mult în preistoria condiției sale. Necesitatea l‑a supus, dar nu l‑a învins. Puterea sa nu urcă niciodată mai sus de ceea ce simte că înseamnă, deși omul e singura ființă care poate trece dincolo de frontiera supraviețuirii sale. Puterea omului e toată dedicată unui proiect de existența căruia el nu știe. Va sosi, probabil, un anotimp în care, odată depășită civilizația supraviețuirii, omenirea va accede la faza sa de umanitate, dar până atunci să constatăm că rezervele puterii scad continuu, în timp ce motivele puterii țin încă de comuna primitivă a puterii de a supraviețui! Lumea modernă a formalizat relațiile ce rezultă din arderea forțelor de putere. Forțele de putere, infrastructura brută a relațiilor de putere, generează confruntări succesive ale diferențelor de putere. Polii sunt doar acești enormi condensatori ai relațiilor de putere împiedicate să devină armonii de putere! E cu putință ca ordinea finală a unei astfel de evoluții să fundamenteze o altfel de experiență, aceea în care, în sfârșit, puterea nu va mai fi irosită, ca pandant la a nu mai fi necesară! Dispariția conflictelor în societatea maxim instituționalizată ar putea deveni un deziderat. Noua lume nu o va mai lua de la capăt ca „lumea nouă“ a veacului XIX, continuând experiența americană „a cuceritorilor“, dar ar putea clădi proiectul unei noi utopii umanitare în care, refuzând să renunțe la exercițiul crimei, puterea ori va fi vestigială, ori va fi împiedicată să mai fie ce‑a fost: palma­resul unor violențe cărora le‑a încetat rostul. Nu e de mirare atunci că, astăzi, ultimele resurse ale conflictelor se consumă în tot atâtea războaie comunitare. Trebuie să ne ostenim îndeajuns puterea înainte de a negocia cu ea. Deocamdată, diavolul (Angra-Mainzush, fratele geamăn al Sfântului Spirit, daeva, „demonul atotdistrugător, sursa oricărui rău din univers“) poate fi mulțumit. Polul de putere rămâne și pe mai departe fieful său. Iar captivul polului de putere este chiar cel care l‑a construit.

Puterea, ca și înclinația de a o folosi, este înnăscută. Liberul arbitru, elanul vital, voința de putere a noului sosit își fac loc în desișul de putere din jurul său. A‑i intimida voința de putere, a i‑o supraveghea, dirija, modela, denatura, a i‑o interzice ori lăsa în libertate – tot atâtea constrângeri ale mediului în care se ivește pentru a‑l schimba. Codul de putere al speciilor fiind diferit, e asigurat astfel un minimum de coerență într‑o vastă dezordine a însuflețirii terestre. (Câtă diferență, totuși, între voința de putere a copilului la venirea pe lume și aceea a gorilei la matu­ritate!) Puterea disponibilă în progenitura unei generații poate constitui motivul conflagrațiilor de mai târziu. Polul de putere controlează vârstele omului în ansamblul metamorfozelor sale. El face ca familia să graviteze în jurul tatălui, ca întreprinderea să se învârtă în jurul șefului, ca statul să se concentreze în jurul poli­ticului – statul politic. (Frustrată nu doar de ascendența, ci și de realitatea sa umilă, intelighenția românească a lansat ideea statului cultural, sub eticheta căruia România se poate, în sfârșit, recon­forta ca putere europeană la Gurile Dunării. Ca și cum asta ar conta acolo unde puterea e singura monedă.) Suspectă de continuu incolinism, subsecventă originii sale misterioase exprimată în infinite avataruri și supusă carențelor inițiale, puterea, care des­com­pune orice atinge, însuflețește existența, transformând‑o din incertitudine în multiple fatalități.

În lumea ființelor ce pot obosi sperând, e singura care se regenerează. Miradorurile, campanilele, foișorul de gardă, castelele, citadelele – buildingurile de mai târziu – orașele izolate prin ziduri sau urcate pe înălțimi („Cei înalți apără orașele“, aristoi ptoliethra rhyontay“ – Homer, Iliada) ori, dimpotrivă, turnurile mobile, uruitoare, la comanda burgravilor universali și însuflețite de soldați înarmați până în dinți, homines militares, care se îndreaptă amenințători unii împotriva altora… (Iar ca o măsură a aroganței puterii religioase, ambiția de a înălța crucea mai degrabă ca o amenințare exercitată asupra credin­ciosului, decât ca o apropiere de ideea divinității! Înălțimea cate­dralelor sugerează mai degrabă sabia – gladius, serisa, halebarda, săgeata, decât simbolul creștin al uniunii cu Dumnezeu! Ajuns la Citta’ Del Vaticano m‑a urmărit senzația unui voit echilibru între altitudinea monumentală și anvergura calmă a arhitecturii Basilicei San‑Pietro!) Poluri de putere au reprezentat Atena și Sparta, Horații și Curiații, Roma și Cartagina, facțiunile carelor de luptă, verzi și albastre, de pe vremea lui Procopius din Cezareea, nor­man­zii și saxo­nii, trandafirii albi ai Casei de York și roza Casei Lancaster, I Capuleti e I Montecchi, tory și whigi, piangonii și arrabiații, ghebe­linii și guelfii, papistașii și hughenoții, anglomanii și galomanii din Lumea lui Columb a veacului XVIII, girondinii și montagnarzii, nordiștii și sudiștii, protestanții și catolicii irlandezi, implicați în războiul lor mizer ajuns în secolul XXI, menșevicii și bolșevicii, albii și roșiii, franchiștii și republicanii, laburiștii și conservatorii, „măgarii“ democrați și „elefanții“ republicani, o întreagă lume disociată și angajată perpetuu în frenezia ucigașă milenară a Războiului de o Sută de Ani… Nu mai ostenește omenirea, suferind de atrofia însușirilor și hipertrofia nevoilor naturale ale mul­țimilor, să se lase segregată în structuri de putere ce se extermină una pe cealaltă! Tragediile cu subiect englez ale Marelui Will au radiografiat ingredientul imperativ al accesului la putere: lupta pentru putere! Lupta pentru putere a permis abuzul absolut al folosirii normelor moralei supraviețuitoare. Nimicirea adversarului („adversarul, shatan, puterea cu caractere satanice“ – René Guénon), și nu înfrângerea lui, a familiei și a spiței sale, avea să devină un fenomen repetitiv întâlnit până în ultimul ceas al veacului XX. Dacă Octavianus, viitorul Augustus, îl ucidea pe Cezarion, fiul lui Cezar, pentru a‑și netezi succesiunea, dacă Re­gele Macbeth recurgea la exterminarea soției și fiilor adversarului său, Macduff, lovitura de stat (de inspirație sovietică) de la Kabul s‑a desăvârșit prin lichidarea fizică a familiei khanului („prost este acel care lasă fiii în viață după ce le‑a omorât tatăl!“ – regele Filip al Macedoniei). Pentru ca în vremurile din urmă, suprimarea adversarului să fie înlocuită cu eliminarea sa politică odată cu transferul puterii. (Dacă Administrația de la Casa Albă are un am­ba­sador competent la București, el va fi schimbat cu un membru al clientelei din anturajul noului președinte.)

Cruzimea ca metodă a luptei pentru putere a însoțit schimbarea de la vârful puterii, iar disputarea puterii a încoronat câștigătorii viciați de traseul imoral parcurs pentru a învinge. („Acest bărbat vrea să‑i domine pe toți ceilalți; să poruncească tuturor, să domnească peste tot, să dea ordine tuturor; dar eu cunosc un om care nu înțelege să i se supună!“ Cu aceste cuvinte Agamemnon îl sfida și îl provoca la luptă pe Ahile…). Rarisime, în același timp, exemple de condu­cători care să fi rostit cuvintele împăratului Otho, cu puțin înainte de a‑și lua viața: „Alții să dețină puterea: nimeni nu o va fi părăsit cu mai mult curaj decât mine!“ (Tacitus – Istorii). Şi mai rare sunt capetele încoronate care să nu fi psalmodiat replica pătimașă a lui Lady Macbeth: „Why need we fear who knows it, when none can call our power to account? De ce ne‑am teme, când nimeni nu e‑n stare să ceară socoteală puterii noastre?“ (Shakespeare – Macbeth). Trebuie să ni‑i imaginăm pe liderii lumii moderne ca pe niște dinaști, descendenții unei seminții izvorâte din osul dement al regelui Richard al III‑lea, urcați pe tronuri însângerate pe scara de cadavre ale celor ce au reușit mai puțin decât ei. Lupta pentru putere multiplică în cascadă ecoul paroxistic al faptului că omenirea își dispută puterea în termeni vindicativi. Nu există tiran dezmoștenit de simpatia popoarelor care i‑au permis să existe! Deși tirania națiunilor mari – popoarele învingătoare au asimilat în sângele lor vlaga celor pe care i‑au supus pe câmpul de luptă – nu se sfiește să ia viața ori libertatea națiunilor mici (dog eat dog world), doar veacul nostru a reușit să confere războaielor o dimensiune universală. Timpul următor nu se va mai putea hrăni nestingherit din același dezechilibru. Vor dispărea până atunci motivele enormelor conflicte de interese? Probabil că nu. În spatele mizei supraviețuirii tuturor stăruie evidența că puterea, care și‑a disputat lumea întreagă, a și câștigat‑o. Este maxima achiziție!

Cum putem anihila surplusul violenței speciei, anonime, neinițiate, și altfel decât oferindu‑i succedanee ale devierii puterii în formule mai suportabile: stadionul, voaierocrația? Acel „toți copiii sunt cruzi și doresc să‑și trăiască dorința de putere“ al lui Wilhelm Stekel a devenit cu ușurință „acești oameni, cu puterea inhalată la naștere, devin cruzi și doresc să‑și îndrepte cruzimea asupra a tot ceea ce le permite să simtă din plin voință de putere.“ O civilizație care și‑a „trăit“ din plin voința de putere (Der Wille zur Macht), dovedită ucigașă, e chiar civilizația acelui Timp Inferior pe care cu atâtea ezitări o lăsăm în urmă. Ea a deschis un capitol dramatic în războiul din Cecenia și a epuizat un altul prin campania din Iugoslavia. Emergența sa devastatoare, ajunsă rutină, poate fi motivată, dar nu oprită. Omul este jucăria sa. Cât mai avem de așteptat până în ziua în care violența, totdeauna arbitrară, va fi închisă ca o maimuță grasă într‑o menajerie?

Claudiu Iordache – Polul de Putere
Editura IRINI, 2002
Fragmente – Partea a II-a

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: