MOROIUL by Nicolae Dincă
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.107, 7/2026 ▲▲▲
Noi mai credem încă în cultură!

Abstract: In „Moroiul”, published in ALTCULTURE Magazine (no. 107, 2026), author Nicolae Dincă crafts a rich, atmospheric narrative steeped in the folklore, rustic mythology, and superstitions of the Olteț valley. Set against the bleak backdrop of a freezing November night, the story follows two local fiddlers, Vasile al lui Biță and Nelu, as they navigate a disorienting fog after performing at a raucous, decadent party hosted by a local politician.

Blending dark rural realism with elements of the uncanny, the text captures the psychological descent of the two musicians into profound terror when they mistake a decaying, wind-beaten tree stump for a terrifying phantom or „moroi” demanding music. Through vivid dialogue, ancestral echoes of outlaws like Biță Duduveică, and a masterful shift from supernatural dread to sobering daylight realization, the narrative explores the fragility of human perception, the haunting weight of solitude, and the timeless power of folklore in the Romanian countryside.

MOROIUL

Luna își ascunsese obrazul luminos după un giulgiu de ceață pâcloasă și de întuneric și din brațele ei începuse să se scurgă peste valea Oltețului un fum ciudat, lăptos și rece, amestecându-se cu întunericul adânc al luncii. Dinspre dealul Morunglavului se pusese pe treabă un vânt de sfârșit de noiembrie,  ticălos și aspru, care îți pătrundea viclean până în fundul oaselor. Se mai auzeau dinspre Călui glasurile stinse ale cocoșilor dar cei doi oameni care se îndepărtat de sat nu mai aveau nici timp și nici chef să-i asculte pentru că îndemnau spre liziera  luncii ca două mogâldețe pierdute în oceanul de ceață și de întuneric.
—Nea Vasile, e întuneric al dracului, și ceață de nu-mi văd mâinile, cum o luam noi prin luncă acuma, că nu se vede nicio fărâmă de drum? Dacă ne rătăcim? întrebă cel mai tânăr, care căra în spate un bas borțos și negru ca un greiere.

—Taci, bă Nelule, că brodim noi cărarea! Dacă ai ști tu de câte ori am bătut eu drumul ăsta cu tac-to, cu Mișu –Dumnezeu să-l ierte pe unde o fi!– când veneam de la nunți de la Călui sau de la Oboga, nu te-ai mai văita atâta, îi răspunse ăl mai bătrân. Era un bărbat între două vârste, destul de înalt, slab și adus de șale ca o doagă de butoi și avea agățată de spate o vioară, legată pe după piept cu sfoară.
—Oi fi fost tălică, nu zic nu, dar acum nu se vede nimic și orbecăim prin laptele ăsta negru. Mai suflă și cațaonul ăsta de vânt taman din față noastră, ca să ne oblige să mergem aplecați în direcția lui de zici că ne e rușine de el. Mai am și dihania ăsta de bas în cârcă și se agață de crengile copacilor. Parcă mă trage cineva de el cu mâini nevăzute, mai zise înciudat cumva Nelu.
—Lasă, că ajungem noi! încercă să-l liniștească Vasile. Mi-e necaz că îmi sparse nebunul ăla de deputat Obogeanu cutia de la vioară. Bețivanul de el! Tu crezi că-mi mai cumpără alta în loc, cum se lăudă el?
—Mai știi?! Poate că îți ia alta, că are d-ăia ca banii, dă-l dracului.

Vasile al lui Biță și Nelu lui Langă erau lăutari din Morunglav  și îi chemase la Călui, la vila lui din Cerătu, deputatul Obogeanu, unde făcuse mare chef cu prieteni, invitați îmbrăcați la patru ace, însoțiți de cucoane împodobite cu taftale, cu mătăsuri și voaluri, cu fundițe, cu bijuterii și cu farduri ca niște sorcove. Tăiase și perpelise pe jăratec un vițel, câțiva purcei de lapte și niște curcani,  ca să acopere toate gusturile invitaților lui. Destupase butoaiele cu vin negru-tăciune de tiraz, de razachie frez și de otonelă gălbuie și aspră. Chemase la el lăutarii lui Drăgulin din Cepturoaia dar și pe Vasile al lui Biță din Morunglav, cu vioara lui fermecată  de care se dusese vestea în toată Oltenia. Chefuiseră, deputatul și cu invitații lui, până după miezul nopții  când gazda, beată, începuse să tragă cu revolverul aiurea printre invitați, ochind otova spre păsări și spre animalele din curte, ucigând sau rănind cu toptanul bietele necuvântătoare. L-au oprit cumva ceilalți și l-au băgat la somn iar chermeza s-a spart și invitații au plecat care încotro.  Nevasta deputatului le-a dat câțiva poli de bani lăutarilor și o ploscă plină cu vin sângeriu, promițând că a doua zi, cât de târziu, o să treacă deputatul pe la ei să se descurce cu banii. Și cam asta a fost cântarea.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Acuma lăutarii noștri se întorceau către casă și orbecăiau prin oceanul de ceață și de întuneric din inima luncii Oltețului, căutându-și înfrigurați și nevolnici cărarea.
— Bă nea Vasile, eu cred că ne învârtim în cerc, că uite pe aici parcă mă trecurăm o dată, zise Nelu, oprindu-se din mers.
—Taci bă, că n-are cum, ține-te după mine, că suntem la Recea acum. E mult până ieșim la Gârlici la vad și pe urmă trecem Oltețul pe la Crivina moruneștilor și după aia ieșim la stradă. Sau dacă vrei mergem pe malul Oltețului până la puntea din centru de la ai lui Mican și gata! îl îndemna violonistul.
Celălalt nu a mai zis nimic. Se ținea după însoțitorul său, afundat în gândurile sale și asculta șuieratul ciudat pe care îl făcea vântul trecând printre corzile basului său.
— Ai, bă nea Vasile, dar de ce vă zice ai lui Biță, dacă numele din acte vă e Motoangă? întrebă dintr-odată Nelu, vrând probabil să mai schimbe atmosfera apăsătoare și sumbră.
— Ei, păi nașul lu’ ăl bătrân al meu trebuia să fie Biță Duduveică, haiduc din ceata lui Iancu Jianu.  Muica era doftoroaie, știa să oblojească răni, să tragă pe gâlci, să pună oasele sărite la loc, să descânte și toată lumea venea să ceară ajutor de la ea. Ei și într-o noapte, la vreo câteva zile după ce se  născuse tata, muica si cu tataie s-au pomenit peste ei în casa cu trei haiduci. Cică Biță Duduveica era un om înalt și zdravăn, dar urât ca dracul și înfricoșător, și când se uita la tine împietreai de frica lui. Ei, când a venit peste muica în casă avea o împușcătură în brațul stâng și umărul ieșit din încheietură. Venise să-l oblojească muica  și să-i pună umărul la loc. Erau înarmați toți cu pistoale, cu săbii și cu pumnale, da’ lu muica nu i-a fost frică. I-a scos plumbul din braț lui Biță, i-a pus umărul la loc și i-a lăsat pe haiduci să șadă la noi până spre dimineață.  Ba i-a mai și omenit cu mâncare și cu beutură. Până să plece, Biță Duduveică i-a dat lu’ muica un galben  și  s-a interesat de copil dacă e botezat. I-a spus lu’ muica să-l pună pe el naș și să-i pună  numele lui copilului, adică lu’ tata. I-a promis lu’ muica  să vină într-o săptămână și pe urmă a plecat cu haiducii lui,  că se țineau poterele pe urma lor. Și de aia i-a zis lu’ tata Biță?
— Păi  a mai venit haiducul înapoi?
— Ei, a mai venit? A mai venit pe dracu’… Dar lu’ muica i-a plăcut numele. În acte i-a scris lu tata numele ăl bun, Florea,  dar muica îi zicea tot Biță. Și uite așa.
Cărarea pe care mergeau a ocolit brusc spre dreapta și li s-a topit într-o poieniță împrejurată de pădure, care, în noapte, părea un zid negru de cetate. Vântul rece care sufla fără oprire răscolea  frunzele de curând căzute.  Lăutarii s-au așezat jos să se odihnească chiar la marginea poieniței.  Au pus de o parte vioara și  basul și au luat plosca cu vin la întrebări, ca să se mai încălzească. Vântul  se umfla  mugind ca un buhai undeva sub bolta întunecată. Rece mai suflă! s-a gândit Nelu și a luat câteva înghițituri din ploscă.
－Hai să mergem, nea Vasile!  Într-un ceas cred că ajungem acasă.
Au mai luat câteva înghițituri din ploscă și au pornit amândoi clătinându-se, unul de oboseală și de povara anilor, celălalt de basul pe care îl căra în cârcă și  care nu era ușor.
 Când să ajungă la partea cealaltă a poieniței, deodată, au stat locului. În partea dreaptă a drumului lor, prin pâcla cenușie li s-a părut că văd un ditamai voinicul.
— Care ești, băăă ? a întrebat Vasile cu vocea răgușită.
— Nea Vasile, o fi Gogu pădurarul. Nu te preface, nea Gogule! a strigat Nelu.
 — Faci pe prostu’, Gogule, ca să ne sperii?, a zis bătrânul prefăcându-se că râde.
Niciun răspuns. Au mai făcut un pas înainte și  parcă li s-a părut că nepoftitul era îmbrăcat în haine albe cu găitane ca haiducii. Nu putea fi Gogu așadar.
— Mă, care ești, vrei să ne jefuiești?…  Vrei degeaba că nu avem decât trențele de pe noi. Am fost la dipotatul de la Căluiu, dar nu ne-a dat nimic și era și să ne împuște. O să ne plătească mâine, zicea cucoana lui. N-avem niciun ban. Ia niște vin din ploscă, dacă vrei, și lasă-ne în pace! a vorbit Nelu  plângăreț.
— Și dacă am avea, să nu crezi tu, că plecăm fără armă, acum în inima nopții, prin zăvoaie, ișteaguri și mărăcini! Știi tu cine a fost nașu’ lu’ tata, bă?  A fost haiduc, băăă, de tremura o lume înaintea lui! A fost Biță Duduveică din ceata Jianului. Ai auzit de el? Luau de la străinii venetici și dădeau săracilor, și-a făcut curaj Vasile. Ia stai, că îți arăt eu acum!
A luat vioara cu mâna stângă de gât, și-a rezemat- o de umărul drept și, în poziție de tragere, a  răcnit cât a putut de tare:
 — Dă-te din calea noastră, că trag! Ţi s-a urât cu viața? Și a început să plesnească din coardele vioarei de credeai că era pușcă adevărată.
—Râzi, banditule?!… Dă-te la o parte, că te ucid! Am și mitralieră, dacă vrei. Și a început să plesnească din coarde ca la o mitralieră.
Văzând că străinul nu avea niciun gând să se dea la o parte din drum, cu toate amenințările lor, au început să fie cuprinși de teamă.
 Vasile s-a gândit să schimbe tactica și să-l ia cu binișorul pe tâlhar:
 — Am glumit, domnule, nu te supăra! Suntem niște lăutari amărâți,  proști și săraci lipiți pământului. N-avem armă, am făcut așa din vioară! a zis mierlăit Vasile.
— N-am făcut nici un rău! Suntem supuși… adăugă și Nelu.
Iar niciun răspuns. După câteva clipe de așteptare, lăutarii parcă au văzut arătarea făcând semn cu capul. Li s-a părut că aud printre șoaptele vântului cuvântul: „Ziiii!”
— Ăsta o vrea să-i cântăm. Îi zicem, conașule! De ce nu spuseși de la început ? Ia basul, Nelule! Îi zicem o cântare lui domnul ăsta, că asta ne e meseria.
 Și notele au început să se ridice către cer și să se desprindă fără viață din instrumente, false și chinuite. Lăutarii s-au uitat speriați unul către altul. Câteva coarde se slăbiseră. Au încetat cântecul și cu mâinile tremurânde au început să-și acordeze instrumentele.
— „Zii, zii!”, a zis din nou arătarea.
 — Zicem, nene! a șoptit fricos Vasile.
Din nou arcușurile au alunecat pe strune cu mișcări repezi și nesigure. În întunericul rece al nopții,  a urcat peste luncă o sârbă îndrăcită. Lui Vasile i s-a părut că tâlharul mișca din umeri, da din cap, își aranja mâna în șold și juca pe loc, apăsat, cu pași mărunți.

Lăutarii păreau și ei furați de vraja puternică și cadențată a cântării. Cu ochii aproape ieșiți din orbite, jucau și ei, jucau și instrumentele, jucau toate mădularele lor. Parcă și crengile zdrențuite ale copacilor din jurul poieniței se prinseseră în dans. Deodată, hora s-a întrerupt brusc. Două coarde de la vioara lui Vasile au pleznit și s-au înfășurat ca niște șerpi nervoși de mâna stângă a lui. Nelu a vrut să continue cântecul la  basul său, dar coarda cea groasă făcută dintr-un maț de lup, pe care o avea de peste cinci ani, s-a tăiat în două. Vasile a vrut să cânte pe o singură coardă o sârbă bătută „ca la Cepturoaia”, dar nu trase de câteva ori cu arcușul și alte coarde au pleznit și s-au înconvoiat  și ele peste mână.
— Dracul le roade! a zis cu voce tare Vasile, simțindu-și părul măciucă sub bască.
 — „Ziiii!”,  a șoptit arătarea  cu glas lugubru, venit parcă  din altă lume.
Bătrânul a făcut câțiva pași sfioși către arătare, după care a dat înapoi  speriat și a aruncat vioara și arcușul pe jos.
 — Să mergem, Nelule, până nu se ia după noi! a zis Vasile șoptit. Lasă basul jos și fugi spre dreapta spre Olteț cât te țin picioarele. Fugi!
Și au zbughit-o amândoi ca mânați de toți dracii din lume și nu s-au oprit până la malul Oltețului. Au sărit în râu și au trecut prin apa până la piept pe malul dinspre Morunglav. Aici se tot uitau în urmă așteptând ca arătarea să vină după ei
 — Nea Vasile, tâlharul o fi rămas acolo în poieniță, sau?…
— Ce tâlhar, bă băiatule?! Dacă ar fi fost tâlhar tot era bine! Mi-e groază de ce văzui!
 — Păi nu era tâlhar, nu-l văzuși de aproape?
 — Era moroi, băiatule! Curgeau trențele după el! Capul, parcă era de mort, orbite întunecate, dinții rânjiți… Prin hainele rupte i se vedeau toate coastele și măruntaiele! Când m-a văzut, a rânjit, a întins mâna cu deștele descărnate spre mine și parcă a dat să mă prindă. Am auzit cum îi scârțâiau încheieturile mâinii. Pe urmă a rostit ca din fundul  iadului: „Așaaa!”.  Era  cât p-aci să mă prindă. Atunci îți spusei să fugim.
Pe măsură ce bătrânul povestise, groaza se cuibărise ca otrava și se întinsese ca iedera peste sufletul lui Nelu care tremura din toate încheieturile și de frig– că era ud până la piele, și de o  frică soră cu nebunia.
— Bine că scăparăm, nea Vasile. Dar ne lăsarăm instrumentele acoloșa.
—  Dă-le dracului, băi Nelule, că venim mâine pe lumină după ele.
Pe urmă au plecat acasă unde au ajuns amărâți ca vai de lume.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

A doua zi, până în prânz, când lumina și căldura zilei  deja se instauraseră biruitoare peste lunca plină de brumă, Vasile și Nelu s-au întors cu inimile strânse prin ișteagul luncii, înapoi pe urme, către locul unde întâlniseră arătarea din altă lume. Au găsit repede poienița și au tresărit.  Și-au găsit pe jos vioara și basul pe care le abandonaseră când fugiseră de acolo. La  câțiva pași spre marginea poieniței  au văzut un stejar putregăios, cu trunchiul frânt cam la înălțimea unei staturi de om. Ciotul ăsta nu avea decât o creangă, ruptă și aceea de pe la jumate, cu restul atârnând în  jos ca un braț frânt, care abia se mai ținea în niște vine teioase și care se balansa în bătaia vântului și scârțâia ușor. La câțiva pași, pe pământ, era plosca primită de la nevasta deputatului. Vinul, roșu sângeriu, se prelinsese pe iarba veștedă și brumată. Lăutarii au făcut ochii mari și parcă nu le venea să creadă că toate cele întâmplate au fost o simplă spaimă. Au început să râdă ca proștii, iar Vasile, care prinsese curaj, a zis cu voce tare, de parcă spera să-l audă și copacul putregăios ce curajos e :
— Băi Nelule, tată, nașul nostru, Biță Duduveică, bunicu-meu și tata, bunicu-tău și taică-tău Mișu, Dumnezeu să-i ierte, au fost oameni nu jucărele. Noi însă suntem amândoi niște proști. Tu ca tu, că ești mai tânăr, dar eu?!… Auzi și tu znamenie – să ne speriem noi de buturuga asta?!…  Să nu mai spunem la nimeni că ne facem dracului de râs!
Se pare că până la urmă unul dintre ei a povestit cuiva ce li s-a întâmplat.

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: