Abstract
Title: “SAVE ME, MR. TONY!!…”
Author: Nicolaie Dincă
Publication: ALTCULTURE MAGAZINE no. 106, 06/2026 “We still believe in culture!”

Overview
In this harrowing personal account, a veteran police officer reflects on the emotional toll of nearly three decades in law enforcement—particularly in rural areas. Guarding the invisible line between civilization and darkness, he confronts the stark reality of domestic abuse and systemic limitations before comprehensive legal protections were enacted.

The author recount his desperate efforts to save Liliana, a seventeen-year-old girl, from the abusive grip of a career criminal known as „Cartoafă.” Despite exhausting every legal, personal, and unconventional avenue—including confronting the abuser and pleading with the victim—he finds himself powerless against the perpetrator’s manipulation, a lack of legislative framework, and a tragic misunderstanding of the offender’s deadly intent.

„SALVAȚI-MĂ, DOMNU’ TONY!!…”

Încerc să scriu acum și urlă sufletul în mine, deși a trecut atâta timp de atunci. Am scormonit printre amintirile mele din viața de polițist, în general, și din aceea de polițist în mediul rural, în special, încercând să fac un clasament al întâmplărilor negative care, de-a lungul carierei mele de aproape trei decenii în sistem, mi-au abrutizat sufletul și au creat sechele în adâncul ființei mele. Prima constatare a fost aceea că nu am găsit nicio unealtă sau sculă necesare într-o gospodărie care să nu fi făcut obiectul vreunei amenințări orientate împotriva mea, în diferite momente critice. Dar acestea sunt lucruri și stări de fapt pe care ți le asumi atunci când îmbrățișezi, din principiu, o carieră de polițist. A încerca să le expui pe toate, amalgamate cu tornada de senzații și de trăiri pe care le treci prin tine de-a lungul carierei poate fi înțeles ca un lucru exagerat de către cei care habar nu au cu se mănâncă halimaua asta, sau care, ca polițiști, având în vedere scaunele călduțe pe care le-au ocupat în toată „cariera” lor, pot aprecia că sunt exagerări. Ori a te lupta cu ignoranța adusă la rang de etalon este lucru degeaba.

Despre percepția civililor în relația cu ce trăiește un polițist cu adevărat, a încerca să înțelegi așa ceva iar pare a fi pierdere de vreme, pentru că de obicei ochiul cel negru din exterior vede numai tarele și avantajele muncii unui polițist. Niciodată nu va putea să vadă partea urâtă a contactului permanent dintre polițistul persoană și restul societății. Este foarte greu de văzut cât de dificilă este viața pe mejdina aceea invizibilă dintre binele și răul civilizației, unde polițistul de carieră a ales să fie paznic.

Acest preambul nu vreau să fie justificativ și nici lămuritor. Am vrut doar să se înțeleagă de către toți cititorii de la ce linie de start plecăm. După ce veți citi ceea ce voi expune în continuare, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre cititori să-și facă o părere proprie despre cele întâmplate, să judece argumentat sau, aflați în necunoștință de cauză, să aleagă să tacă. Tot ceea ce le cer acelora care vor citi expunerea mea este un nivel maxim sau larg de înțelegere. Altfel nu vom ajunge la niciun rezultat. Să purcedem, deci! Doamne, ajută-mă să pot scrie ceea ce urmează să scriu!

De nenumărate ori am încercat s-o scot pe Liliana din ghearele acestui nemernic. Am apelat la toate căile legale existente atunci, dar și la mijloace mai puțin ortodoxe. Se auzea, la vremea aceea, că urmează să intre în vigoare o nouă lege, care să prevină și să sancționeze violența domestică sub orice formă a ei, iar noi, polițiștii din mediul rural și poate că și ceilalți, o așteptam ca pe o minune de act normativ care să ne ajute la liniștirea lucrurilor în comunitate.

De fiecare dată, ori de câte ori încercam să intervin în relația ciudată dintre Liliana și Cartoafă, primeam de la ei  niște răspunsuri care mă năuceau și cărora niciodată nu le-am dat crezare. El avea douăzeci și șapte de ani și făcuse deja un stagiu de „facultate”  la  „mititica” pentru niște găinării, ea avea puțin peste șaptesprezece ani și îmi spunea, privindu-mă în ochi, că îl iubește și că vrea să se căsătorească cu el.

O să-l numesc pe ticălos în continuare Cartoafă, pentru că așa îl poreclea satul, dar nu îi voi da numele real din motive lesne de înțeles. La momentul la care scriu el încă se află la închisoare pentru fapta sa și sper să rămână acolo până la ultima secundă a pedepsei sale. Ei bine, otreapa aceasta umană știa cumva să fie convingător cu sexul frumos, deși el era doar o stârpitură de om, un agarici jalnic de cincizeci și cinci de kile cu televizorul în brațe, un linge-blide fără valoare, un nesemnificativ rahat uscat, pe care, dacă îl scuipai mai tare, spărgeai vidul de inimă din el și îl aveai pe conștiință.

Eu am crezut tot timpul că nemernicul se „hârșise” în rele la pârnaie, și, în consecință, falsul pe care îl afișa ca adevăr absolut în fața tuturor, pe mine nu mă convingea. Din acest motiv chiar avusesem împreună câteva „clinciuri” din care el a ieșit cel mai șifonat. Dar asta este o altă discuție.

Revenind la speță, așa cum spuneam, am făcut orice era omenește posibil s-o scot pe Liliana de sub malefica influență a recidivistului. Am luat părinții fetei și am mers la el la poartă ca să încercăm –câine, câinește– s-o scoatem din ghearele lui. Ba tatăl fetei, din disperare de cauză, era dispus să-l „achite de viață pe Cartoafă” după cum zicea el, dar l-am împiedicat, explicându-i că nu  ar fi corect și legal ceea ce  urma să facă. (Nici acum nu știu dacă am greșit sau nu împiedicându-l sau dacă tatăl disperat ar fi trecut  de la vorbă la faptă! N.A.)

 Mai apoi  am apelat la rudele lui, numai ca să-l facem să înțeleagă că nu e tocmai bine cum procedează. Am încercat să găsesc și să aplic toate mijloace legale de constrângere… Degeaba. Cineva îi învățase că după vârsta de șaptesprezece ani ea poate să se mărite cu cine vrea, și nimeni nu are ce să-i facă. Pentru a fi mai convingător, Cartoafă, „băiat fin” după cum se auto-gratula, a fost de acord să mă lase să vorbesc între patru ochi cu Liliana, deja considerată de el viitoarea lui soție. Și am vorbit. Am încercat să obțin adevărul de la ea… Iar ea îmi spunea zâmbind: „Stați liniștit, domnu’ Tony, aici e vorba despre dragoste adevărată. Nu am nimic de ascuns în fața dumneavoastră. Lucrurile sunt clare. Îl iubesc, el este alesul meu, sufletul meu pereche și asta nu o poate schimba nimeni. Nici dumneavoastră și nici familia mea. Sunteți un om corect și drept și vă respect ca pe tatăl meu. V-aș minți eu pe dumneavoastră?…”

Mă uitam adânc în ochii ei și vedeam bucurie și adevăr. Eram contrariat. Am încercat să o conving în fel și chip dar nu am găsit nici chipul și  nici felul în care să o conving. Ochii ei puri și luminoși îmi transmiteau că spun adevărul, dar eu refuzam să cred, în adâncul inimii, că o astfel de întâmplare împotriva naturii se poate întâmpla. Eram dezarmat. Din punct de vedere legal nu aveam ce să fac în lipsa unui cadru  legislativ iar din punct de vedere uman epuizasem toate soluțiile.

Am făcut și efortul neortodox să-l „invit” pe Cartoafă la postul de poliție, sub un pretext inventat, unde i-am „explicat”, destul de „convingător”, după părerea mea,  că ar fi mai bine dacă renunță el din proprie inițiativă la această relație. Deși i-am „explicat” foarte tare conjunctura în care ne aflam, Cartoafă a continuat să-mi strige în față faptul că Liliana este femeia vieții lui și că va lupta „până la moarte” cu oricine încearcă să se interfereze în relația lor. Îmi fac mea culpa că nu am înțeles atunci la justa valoare importanța cuvintelor lui. Gestionasem mai multe conflicte intra-familiare de acest gen și mai întotdeauna declarațiile persoanelor implicate erau clișee, parcă erau trase la indigo. Cumva mă așteptam ca și de această dată ticălosul să nu treacă de la nivelul declarativ la nivelul faptic. Dar nemernicul s-a ținut de cuvânt. A luptat până la moarte, dar nu până la moartea sa, din păcate.

Fusesem nevoit să lucrez două zile și jumătate consecutiv, pentru că avusesem un caz de furt de animale, iar în astfel de cazuri cercetările sunt complexe și trebuie să nu abandonezi. Orice clipă pierdută este în favoarea autorului. Li se întâmpla în mod frecvent polițiștilor care au lucrat în localitățile de pe valea pârâului Iminog să ajungă acasă după mai multe zile, atunci când aveau asemenea evenimente, așadar nu era ceva ieșit din comun.

Ajunsesem acasă și voiam să-mi fac un duș. Eram obosit, mă simțeam murdar și nu mai aveam niciun chef de viață, dar când mă uitam la băieții mei și la soție, care nu mai știau cum să se comporte cu mine ca să-mi fie bine, uitam de toată oboseala aceea grețoasă și încercam să le zâmbesc, să le transmit că sunt bine… 

Au fost multe momente în care am vrut să renunț. Să abandonez, să stau mai mult alături de copiii mei, de familie, să uit de toată răutatea lumii de care mă loveam zilnic la serviciu, dar de fiecare dată am găsit resorturile care m-au aruncat înapoi acolo pe câmpul de luptă. Iar acele resorturi au fost întotdeauna chipurile-icoană ale copiilor mei și ale soției și chipurile copiilor și ale oamenilor nevinovați pe care am putut să-i ajut prin implicarea mea activă în lupta cu răul.

Cred că pe la ora zece noaptea am primit un telefon cu număr ascuns. Un bărbat îmi spunea că de la locuința lui Cartoafă auzise țipete de femeie. Tot acea voce îmi spunea că toată ziua acesta făcuse rachiul în curte și că i-a cântat  muzica la maxim. L-am întrebat cine e și nu a vrut să-mi spună. L-am întrebat dacă era vorba despre scandal, dacă femeia aceea i s-a părut că țipa de durere sau chiuia ca la nuntă, ca la chef. Mi-a răspuns că nu poate să-și dea seama, dar  apreciază că de când Cartoafă e cu fata aia, cu Liliana, o ține numai într-un chef. L-am întrebat dacă locuiește în vecinătatea lui Cartoafă și mi-a răspuns că nu locuiește lângă acesta, dar a fost pe la un vecin de-al acestuia, cu care ocazie a auzit acele țipete. Nu a vrut să-mi spună despre ce vecin era vorba, dar aveam să aflu eu mai târziu cine a fost acel vecin. Pe urmă apelantul a închis.

L-am sunt pe ajutorul meu, care mă schimbase în serviciu, și i-am spus să meargă la locuința lui Cartoafă, să-l strige la poartă sub un pretext oarecare și să vadă cam care e starea lui de spirit. I-am transmis și lui ce mi se spusese la telefon, iar el, băiat orierntat, a făcut ce i-am cerut. M-a sunat înapoi și mi-a spus că la locuința lui Cartoafă erau luminile stinse și, deși a strigat de mai multe ori la poarta acestuia, nu a răspuns nimeni. Un vecin i-a spus că e posibil să doarmă pentru că toată ziua au făcut la rachiu în curte.

Am reușit să dorm câteva ore, dar gândurile nu îmi dădeau pace. Simțeam că e ceva în neregulă, simțeam că nu mi s-a spus tot și că undeva e un adevăr ascuns și dureros. Forma asta de premoniție am avut-o de mai multe ori de-a lungul carierei mele și în majoritatea cazurilor nu a fost neîntemeiată.

La ora șase și treizeci am ajuns la post. L-am găsit de ajutorul meu cu nasul în hârțoage. Mi-a povestit în detaliu ce văzuse și auzise la locuința lui Cartoafă. Așa cum convenisem și în timpul nopții a mai trecut pe la locuința acestuia și a supravhegheat vecinătățile ca să vadă dacă poate să afle ceva suplimentar. Nimic de remarcat.

I-am sunat și pe ceilalți doi ajutori și le-am solicitat să vină mai devreme la serviciu și să se prezinte direct la fața locului. L-am luat pe ajutorul aflat în serviciu și am plecat împreună cu el la locuința lui Cartoafă.

Mai întâi, am strigat de câteva ori la poartă. Ceva ca un fier încins mi s-a înfipt în inimă. Atunci am realizat că e ceva care nu e în regulă. Am studiat poarta casei. Eu mai fusesem pe la locuința lui Cartoafă, dar niciodată nu văzusem poarta legată cu sârmă metalică pe interior. El era genul care se bătea cu un cărămidoi în piept că el este Tache-Zmeul și pe el nimeni nu-l atacă nemotivat. El se credea un fel de jupân pe zona aceea de sat. Am mai strigat de vreo câteva ori și pe urmă am administrat vreo trei, patru bucăți de tălpi de pantofi de poliție din dotare cu tot cu picioarele propulsoare în  porcăria de lemne asamblate care țineau loc de poartă la locuința nemernicului.

Probabil că el ne urmărea pe geamul dinspre stradă, pentru că în momentul în care am înaintat hotărât, cu ajutorul după mine, spre interiorul curții, Cartoafă a ieșit în prispa casei sale cu un ciomag în mână. Cumva apariția lui pe ușa dinspre prispă cu urcarea mea în prispă au fost simultane. Nemernicul a mai apucat să amintească niște neamuri de-ale mele, suflete, morți și alte elemente de înjurături cu care încerca să-mi oprească avântul.

Cei care, din diferite motive, ați mai trecut prin atare stări veți înțelege ceea ce vă descriu eu în continuare. Fierul acela încins care mi se pironise în inimă a explodat, fraților și surorilor dragi mie, și asta creează niște momente pe care ți le reamintești ulterior cu greu. Ziceți-i spirit de conservare, ziceți-i reacție naturală la pericol, ziceți-i impuls de moment, ziceți-i cum vreți! El se întâmplă așa cum vi-l descriu, fără a avea pretenția că am epuizat explicația și definiția fenomenului în sine.

Am remarcat cu coada ochiului, cu vederea periferică a ochilor proprii și personali, dacă vreți să mă exprim  mai savant(sic!), că marțafoiul din fața mea a început să ridice de la podea înspre ceruri bâta cu care era înarmat. Am realizat pe loc că nu voia să-mi cânte „Sorcova-vesela!” cu bucata aceea de lemn și că avea intenții mult mai belicoase și mai vătămătoare pentru mine, așa că mi-am pregătit niște „argumente” fizice, bine amestecate cu mijloacele de intervenție legale care, fiind aplicate cât se poate de ferm, l-au trimis pe  viteazul cioflingar să viseze inorogi pentru câteva clipe.  Cum era plecat în lumea viselor, l-am încătușat și l-am dus împreună cu ajutorul, mai mult târâș, până în mașina de poliție care era parcată la poartă. I-am cerut ajutorului să stea cu nemernicul până când își revine, până când sosesc și ceilalți ajutori și până când vedem cum stau lucrurile în locuință.

Cei care nu sunteți tari de suflet mai bine nu citiți!

Am alergat cât de repede am putut înapoi pe prispă și de aici, pe ușa pe care ieșise Cartoafă, am pătruns în interiorul casei. Voi știți ce e acela coșmar? Nu cred. Nu ați văzut niciodată un coșmar adevărat. O să mă străduiesc să vi-l descriu.

În camera aceea iluminată jalnic de un bec aproape chior în fundul camerei trona, dacă pot să spun așa în asemenea circumstanțe, un pat de două persoane. Înspre zidul din dreapta cum priveam, așezată în fund în pat, se afla… ceea ce cu greu am dedus că era Liliana. Într-o descriere succintă ea arăta cam așa: părul ei negru ca tăciunele și ondulat era pur și simplu smuls de pe partea stângă a capului cu tot cu scap și atârna acuma blegit către ureche iar pe creștetul capului apăruse o semisferă de tigvă acoperită cu sânge închegat, care strălucea lugubru în semiumbra luminii pipernicite din casă. Ochiul drept era total închis și din el se scurgeau spre rădăcina nasului șiroaie de sânge uscat, ca un desen de luptă al indienilor nord-americani, fapt care îl împiedica să mai arunce viață către exterior sau măcar să ceară milă. Nasul era tumefiat și strâmb de parcă fusese zigzagat de două menghine paralele și din nări încă se mai scurgeau umori sângerii peste buze. Buzele erau făcute terci, sparte în mai multe locuri și în negura aia nebună, în întunericul acela neverosimil, în plumbul acela de umanitate, buzele acelea chinuite de răni și de durere au zâmbit a speranță, dezvelind niște dinți sănătoși și murdari de propriul sânge și Liliana mi-a vorbit:

– Credeam că nu mai veniți. Maica Domnului m-a asigurat că o să veniți. Salvați-mă, domnu’ Tony, că nu mai pot!… și un șuvoi de lacrimi i-au inundat fața.

Iar eu am plâns odată cu ea, cum plâng și acum când scriu, de neputință, de necaz, de durerea că nu poți să răspunzi la nemernicie cu nemernicie, la rău cu rău, pentru că, vezi Doamne, există percepte morale.

– Mi-e frig, domnu’ Tony! Scoateți-mă afară! Și chemați pe mama și pe tata să-mi cer iertare și să mă ia acasă!

Am înfășurat-o într-o plapumă și am scos-o pe brațe afară. Ceva din mine îmi spunea că biata fată urma să se stingă și asta mă măcina sufletește. Simțeam cumva că nu pot s-o ajut și asta mă făcea să mă simt insignifiant în raport cu Dumnezeirea.

Pierduse foarte mult sânge și în plus îmi spunea că o durea foarte tare abdomenul în partea stângă. Îi era foarte sete și îmi cerea mereu apă. Citisem undeva că asta se întâmplă când ai o ruptură de pancreas sau de splină.

Am anunțat imediat evenimentul la serviciu, unde am solicitat intervenția echipei operative și ambulanța. Persoanei de la Serviciul de Ambulanță care a preluat apelul meu i-am spus că ambulanța trebuie să vină cu un medic, întrucât fata poate să aibă leziuni interne în urma agresiunii. Mi s-a transmis să nu o mișc prea mult pe victimă pentru că aș putea să-i fac mai mult rău și m-a asigurat că ambulanța va veni cât se poate de repede posibil. Era în jurul orei șapte când am terminat apelul cu ambulanța.

La fața locului începuseră să vină vecinii și părinții Lilianei, moment în care nemernicul de Cartoafă s-a găsit să strige din echipajul de poliție care avea geamul deschis „Dacă spui ceva, Liliana, vă omor pe toți!” Puțin a lipsit să nu fie linșat acolo de cei prezenți, mai ales de tatăl fetei. Recunosc că de multe ori m-am gândit după aceea că poate ar fi trebuit ca atunci să fac pe prostul și să-l fi lăsat pe nemernic la îndemâna celor care  voiau să-l „ judece” în felul lor. Dar asta i-ar fi transformat și pe ceilalți și pe mine în niște ucigași. Și atunci care ar mai fi fost diferența între noi și el?

Ca să salvez viața nemernicului am dispus ajutorilor mei care se aflau lângă echipajul de poliție să îl transporte pe Cartoafă la post, și acolo să nu lase pe nimeni să ia legătura cu el, cu excepția persoanelor îndrituite.

A rămas lângă mine ajutorul care fusese de serviciu în noaptea precedentă și a ajuns între timp și criminalistul, colegul meu de școală, Adrian, un bun profesionist, cu care colaborasem de mai multe ori până atunci, cu rezultate bune, în diferite alte spețe.

Liliana a început să ne povestească cu lux de amănunte ceea ce se întâmplase între ea și Cartoafă, indicându-ne obiecte și locuri pe care criminalistul le-a găsit exact acolo unde victima ne-a spus că se află și pe care le-a fixat prin fotografiere în prezența martorilor asistenți, care erau oripilați de tot ceea ce  vedeau și auzeau.

Dar s-o lăsăm pe Liliana să vorbească:

„S-a comportat frumos cu mine în ultima săptămână, domnu’ șef. Chiar mă gândeam că o să fie bine și eram bucuroasă. Am strâns împreună niște corcodușe din pomii din fundul curții, de pe coastă și ieri dimineață am pus amândoi cazanul de făcut rachiu și ne-am apucat de treabă. A promis că nu o să bea și până spre prânz chiar s-a ținut de cuvânt. Am prăjit niște carne pe grătar și am mâncat amândoi și pe urmă eu m-am apucat de spălat rufe. Cred că el s-a apucat de băut cât am fost eu ocupată, pentru că altfel nu-mi explic cum a ajuns în starea aceea. A desfăcut ultimul cazan și l-a spălat și pe urmă așa din senin și-a adus aminte că se uitase fostul meu prieten la mine mai nu știu cum și a început să-mi reproșeze că sunt curvă și că-l înșel. Am încercat să-l calmez și l-am rugat cu cerul și cu pământul să înceteze pentru că nu e nimic adevărat din ceea ce spune. El a continuat să bea și vedeam că se enerva din ce în ce mai tare. Am încercat să mă dau pe lângă el și chiar i-am cerut la un moment dat să mergem la culcare pentru că e obosit. Până să se culce a început să înjure și să amenințe pe toată lumea mai ales familia mea și pe dumneavoastră. Am sperat că va adormi și chiar l-am luat în brațe să-l liniștesc. Credeam c-am reușit, însă la un moment dat a început să mă lovească, așa din senin, cu palmele, mai întâi, apoi m-a lovit și cu pumnii. Am început să plâng și să țip. Atunci m-a lovit cu pumnul la tâmplă și am leșinat. Când m-am trezit din leșin am constatat că eram legată cu mâinile la spate și eram legată la gură cu o basma iar pe nas abia puteam respira. M-am uitat în oglinda din cameră și am văzut că am ochiul tumefiat și nasul strâmb și umflat iar din nas îmi curgea sânge. Atunci am vrut să fug, dar, când să ies în prispa casei pe ușa de la cameră, m-am întâlnit cu el. Avea o frânghie în mână și m-a lovit din nou cu pumnii, doborându-mă la podea unde a început să sară cu picioarele pe abdomenul meu. Am leșinat din nou de durere. Când mi-am revenit am văzut că el îmi petrecuse lațul de la frânghie pe după gât, trecuse frânghia peste un căprior din podul casei, prin gura podului care se afla deschisă, și începuse să tragă de celălalt capăt al frânghiei  în încercarea de a mă spânzura. Am început să mă zbat și să urlu chiar dacă eram legată la gură. Probabil că ar fi reușit să mă spânzure atunci, dacă nu s-ar fi rupt căpriorul peste care trecuse funia. Norocul meu a fost că s-a rupt și o bucată din el a căzut în prispă odată cu mine. El a luat bucata aceea de lemn și m-a mai lovit cu ea de câteva ori peste față și corp urlând ca un animal și țipând. Pe urmă, cum eu eram căzută la pământ,  a început să tragă de frânghie cu o mână și cu cealaltă mână de părul meu și în felul acesta m-a târât pe scări, m-a coborât în curtea casei și, de aici, m-a tras după el în același mod până în livada de pe dealul din fundul curții. Nu știu cum am reușit să-mi desfac legătura de la gură și am început să țip. Atunci el a luat o bucată de lemn din livadă și m-a lovit din nou cu ea în cap. Până să cad din nou în nesimțire, cred că l-am auzit pe vecinul nostru care îi zicea să mă lase în pace. Dar l-a amenințat că-l omoară și pe urmă m-a lovit pe mine și nu mai știu nimic. Iar mi-am revenit și am constatat că eram tot legată  cu frânghia de gât și mă legase din nou la gură. M-am prefăcut că nu mi-am revenit și l-am auzit când îi zicea cuiva, probabil tot vecinului care este prieten cu el de pahar, că nu găsește niciun copac de care să mă spânzure întrucât corcodușii sunt scunzi și nu are de unde să agațe frânghia. Vecinul a mai încercat să zică ceva, dar Cartoafă l-a amenințat că dacă spune ceva sau anunță poliția  nu se lasă până nu-l omoară.  Am văzut că mi se dezlegaseră picioarele și atunci am încercat să mă ridic și să fug spre curte, dar el m-a văzut, s-a luat după mine, m-a ajuns din urmă, a prins frânghia și m-a doborât din nou la pământ  și m-a lovit de mai multe ori peste tot corpul, cu pumnii și cu picioarele, și cu acea bucată de lemn pe care o veți găsi acolo în livadă.  Apoi a început să mă tragă de păr, târându-mă după el, până când, la un moment dat, am simțit cum pielea de pe cap mi s-a rupt și pe urmă am leșinat. Când m-am trezit eram în cameră, eram dezlegată la mâini, dar eram legată cu frânghia de picioare și de pat. Am văzut că miroseam a țuică și am simțit că mă ustură capul. Aveam să aflu de la el că mă spălase cu țuică să mă dezinfecteze, după cum zicea el. Pe urmă a început să plângă și să-și ceară iertare, spunând că mă iubește și că de aia e așa de gelos. Eu abia puteam să vorbesc și l-am rugat să mă dezlege ca să merg să-mi fac nevoile. M-a dezlegat, dar a mers cu mine, asigurându-se că nu pot să fug cumva. Afară era întuneric deja și am intrat  să ne culcăm. Mă dorea îngrozitor de rău burta și  l-am rugat să cheme ambulanța, dar el mi-a dat un algocalmin și mi-a promis că mergem a doua zi de dimineață la spital. Mi-a legat din nou mâinile și picioarele și pe urmă a adormit. Eu nu am dormit toată noaptea. De dimineață când ați strigat dumneavoastră el era deja treaz. M-a dezlegat și, realizând ce făcuse, se ruga de mine în fel și chip să-l iert și să nu-l părăsesc. Când v-a auzit a intrat frica în el, pentru că vă știe de frică, a căutat un cuțit, a devenit agitat, s-a înarmat cu un par și, pe urmă, când v-a văzut pe fereastră că ați ajuns lângă scară a ieșit la dumneavoastră.”

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Acum zăcea ca o pasăre rănită, cu aripile frânte, înfășurată în plapuma murdară de sângele ei ca într-un cocon ciudat pe care îl țineam în brațele mele neputincioase și se lupta pentru viața ei. Flacăra sufletului ei încă pâlpâia și eu nu mai știam cum să procedez ca să-i fie mai bine și parcă simțeam că sângerează în adâncul meu toate rănile ei. Și mă dureau îngrozitor. M-am gândit că ar fi bine să-i țin trează atenția și s-o fac să-mi răspundă unor întrebări la care până atunci nu găsisem niciun răspuns logic:

– Măi Liliana, nu te cert acum, nu îți reproșez nimic, dar trebuie să te întreb ceva ca să pot înțelege mai bine tot ceea ce s-a întâmplat.  De câte ori am venit eu la voi acasă ca să te rog să nu mai stai cu el? De ce nu mi-ai spus, atunci când am stat de vorbă între patru ochi, că vrei să pleci de la el? Nu te-am asigurat eu că o să te ajut și o să te protejez de el dacă vrei să faci pasul ăsta? De ce nu m-ai ascultat?

– Nu am putut, domnu’ șef, pentru că mă amenința că dacă îl părăsesc îmi omoară toată familia și chiar și pe dumneavoastră și pe urmă mă omoară și pe mine. Și eu chiar îl credeam în stare.

– Bine, dar și când te convingeam să revii la părinți acasă, după câteva zile fugeai la el. Asta de ce o mai făceai?

– Din același motiv. Nu-mi era frică atât de mult pentru mine, cât îmi era frică să nu le facă rău celorlalți din cauza mea. Știam că poate fi foarte violent cu alții și purta întotdeauna un cuțit asupra lui. Eram convinsă că poate oricând să atace pe oricine pentru mine. Chiar și pe dumneavoastră.

– Cum să poți să crezi așa ceva! Stârpitura asta?!…

Nu-mi venea să cred că biata fată alesese ca mai bine să se sacrifice ea,  decât să suferim noi ceilalți. Nemernicul se pricepuse să folosească în interesul său dragostea de oameni a Lilianei și fusese foarte convingător. Așadar  exploatase dragostea și frica din ea ca pe doi cai care trag în aceeași direcție la căruța dezastrului. Și în felul acesta reușise să o subjuge. Sărmana de ea! Plângea și gemea:

– Salvați-mă, domnu’ Tony!…

Am lăsat-o pe mama Lilianei să o țină în brațe și s-o oblojească cum putea și ea. Biata femeie, prin ce dureri trebuie să fi trecut atunci! Numai mamă să nu fii în asemenea condiții. Să îți vezi puiul distrus de o scursură umană și să nu poți să faci mare lucru ca să-l salvezi. Mă uitam la cele două ființe măcinate de durere și mi-a trecut prin cap sculptura „Pieta”.  Mama Lilianei ședea în bătătură, direct pe pământ și își ținea pe genunchi fata învelită în acea plapumă murdară. O imagine mai dezolantă a deznădejdii și a durerii,  mai dură și mai atroce ca asta rar mi-a fost dat să mai văd. Liliana își cerea iertare cu glas stins iar mama ei încerca s-o încurajeze, spunându-i că nu a făcut nimic de neiertat.  Dar cine poate ști cu adevărat ce furtună era în inima ei de mamă.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Cam din sfert de oră în sfert de oră am insistat cu telefoane la Serviciul de Ambulanță și chiar am devenit agresiv verbal, jignindu-i pur și simplu pentru lipsa de reacție, încercând să le descriu disperarea mea, spunându-le că fata aceea risca să moară cu zile. Mai mult, la unul dintre ultimele apeluri ale mele către ei am amenințat că iau fata în mașina de poliție și o aduc eu la urgențe. Doamna cu care vorbeam mi-a spus că procedând în acest fel risc să-i provoc chiar eu moartea și s-o am pe conștiință, pentru că nu știm ce leziuni are victima până să se pronunțe un  medic în acest sens.  Peste aproape două ore  de la primul meu apel a sosit în sfârșit o ambulanță la fața locului, însă fără medic, deși eu solicitasem imperativ prezența unui medic. Au dus-o pe Liliana la Urgențe, dar ca urmare a rupturii de pancreas și de splină, în urma hemoragiei interne fata s-a stins după trei-patru zile. Este greu de spus dacă ar fi trăit mai mult dacă Salvarea venea mult mai repede. Asta nu o vom putea ști niciodată.

Pe Cartoafă l-am găsit la postul de poliție, stând de vorbă foarte relaxat, zâmbitor și detașat cu ceilalți doi ajutori ai mei care îl păzeau și care chiar i-au dat voie să și fumeze.(?!) În starea în care eram eu atunci am crezut că nu i se cuvenea acest drept și am văzut negru în fața ochilor. Nu vreau să amintesc discuția „protocolară” pe care am avut-o cu aceste două ajutoare de nădejde ale mele. Probabil că v-o închipuiți. Am avut câteva „cuvinte de laudă” și pentru Cartoafă, spuse în asemenea fel încât i-au șters zâmbetul acela de diavol de pe față

Cercetările au fost preluate de către procuror și, după câte știu, în urma judecării procesului penal, Cartoafă a primit în definitiv  douăzeci și trei de ani de închisoare. E mult, e puțin? Nu știu să vă spun, dar așa funcționează legile omenești. Cert este că Liliana s-a dus în pământ de la vârsta de șaptesprezece ani și asta nu se mai poate schimba. Nu știu dacă se putea face mai mult pentru ea în circumstanțele descrise.

Însă eu încă o mai visez din când în când și plâng și în vis de neputința de a răspunde la chemarea ei disperată: „Salvați-mă, domnu’ Tony!!”

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: