CONVOIUL (I) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.94, 6/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

I. TRUPUL ȘARPELUI

0.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

M-a chemat, poate, Konrad, deși îmi aduc aminte că acasă parcă eram strigat „Costi”. Să mă fi chemat Constantin și nu Konrad? Sau simplu Conrad. Să fi fost Konrad ori Conrad, fostul meu nume de familie? Nu-mi aduc aminte precis, dar sunt aproape sigur – aproape sigur!- că numele meu de familie n-a fost nici Konrad și nici Conrad.

Convoiul este format din rânduri pe verticală urmând un ofițer călare și din șiruri de trei câte trei pe orizontală. Așa că ne deplasăm unul după altul, trei câte trei. Convoiul este deschis de ofițerul călare, iar de o parte și de cealaltă a convoiului merge în ritmul coloanei, la fiecare cinci șiruri, câte un soldat înarmat. De fapt, acela nu se deplasează în ritmul coloanei, ci, chiar dimpotrivă, coloana se deplasează în ritmul paznicilor. Însă nici asta nu este chiar așa: nu soldații de pe margini impun ritmul marșului, ci ofițerul călare, cel care se află în față. Și care nici el nu face decât să îndeplinească un ordin. La timp și întocmai!

Ofițerul nu e dintre cei cu rang înalt. Aceia au cu totul alte îndatoriri, desigur mult mai importante decât să conducă un convoi dintr-un loc până la destinația ordonată. Ofițerii superiori sunt ocupați să pună în aplicare cele decise de Marele Stat Major. Ofițerii superiori nu au nicio treabă cu Convoiul decât să se încredințeze că marșul își urmează cursul exact în conformitate cu ordinele primite. În rest, adică în cea mai mare parte a timpului, ofițerii superiori stau în birouri și în cancelarii și sunt preocupați de strategia de urmat. („O strategie eficientă nu este doar manipularea hârtiilor, o strategie eficientă constă în aplicarea concretă la timp și întocmai a celor ordonate! Aplicarea concretă!” Așa că și ofițerii superiori sunt obligați să coboare – măcar din când în când – pe teren, să inspecteze, să îndrume și chiar să și sancționeze, dacă e ceva de sancționat. Întotdeauna se găsește ceva de sancționat. Măcar din rațiuni de prevenție, măcar pentru a da un exemplu!)

Despre ofițerii superiori nu are rost să spunem mai mult. Ei se află – pe bună dreptate – la fel de departe de Convoi ca înaltul Cerului de pământ.

Convoiul se deplasează în urma locotenentului călare spre destinația ordonată. În ritmul calului, obosit și el, și ofițerul. Calul are ochelari de cal, călărețul nu are nevoie de așa ceva, el oricum nu privește decât la nivelul drumului. Doar în popasurile reglementare, când coboară din șa, scoate din porthart harta și își bagă în memorie traseul până la viitorul popas reglementar. Mai mult nu are rost! Apoi se întinde pe marginea șanțului, la fel ca toți cei din convoi. Acolo, la marginea șanțului, toți sunt obosiți, toți sunt egali. Nici măcar nu e nevoie să rămână soldați de pază. În șanț, toți suntem egali.

După ce trece timpul ordonat pentru odihnă, locotenentul încalecă, membrii Convoiului ne reluăm locul în șir, iar paznicii se aliniază pe margini, la fiecare cinci șiruri câte un soldat înarmat.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul.

1.

De ce m-or fi strigat ai mei tocmai „Costi”? Că sigur nu m-a chemat Constantin. Dar ce importanță mai are? Nici cel ce merge în dreapta mea, nici cel ce merge în stânga mea nu știe cum l-a chemat, cum au fost și ei strigați de ai lor. Când s-a format convoiul, inițial ni s-a poruncit să ne aliniem în șiruri de patru câte patru. O vreme, așa am și mărșăluit. Pe urmă s-a decis ca șirurile să cuprindă doar câte trei indivizi. Nimeni n-a comentat: ce ți-e trei, ce ți-e patru? Doar că eu, până atunci al doilea din stânga, am rămas simplu al doilea, adică cel din mijloc. Am mers așa o vreme, o vreme cât eu nu mi-am pus problema dacă am avut noroc să fiu aliniat la mijloc sau dacă ar fi fost preferabil să fi fost plasat pe margini. La început mi-am spus că pe margini inspiri mai mult praf, însă mi-a venit și ideea că la mijloc se adună atât colbul ridicat de cel din stânga mea, cât și colbul ridicat de cel din dreapta mea. Până ce-am tot măcinat în creier că la mijloc se adună atât colbul ridicat de cel din stânga, cât și colbul ridicat de cel din dreapta, am tot tușit. Așa că mi-au permis să tușesc, dar când s-au săturat de tusea mea, unul dintre paznici mi-a ordonat să nu mai tușesc. Așa că n-am mai tușit, spunându-mi iarăși că pe margini inspiri mai mult praf. Ca prin minune, cei doi, cel din stânga mea și cel din dreapta mea, au început ei să tușească. Așa că le-au permis să tușească, dar când s-au săturat de tusea lor, unul dintre paznici le-a ordonat să nu mai tușească. N-au mai tușit și și-au spus că la mijloc se adună colbul.

Tot privind la drumul de sub picioare, mă întreb iarăși de ce m-or fi strigat ai mei tocmai „Costi”, când sigur pe mine nu m-a chemat Constantin? (Nu am de unde să știu că și cei doi, cel din stânga mea și cel din dreapta mea, vor și ei să afle de ce i-au chemat cum i-au chemat. Au tot timpul din lume să întoarcă pe toate fețele de ce i-au chemat cum i-au chemat, dar observă că întrebarea se evaporă de la sine pe măsură ce și conștiența numelui le devine tot mai neclară. Dar cum de bănuiesc eu la ce se gândesc cei de alături?)

Într-o zi, îmi vine în minte „Konrad” (sau „Conrad”?). De ce îmi vin în minte tocmai aceste nume? Probabil că au avut odată o semnificație puternică în trecutul meu. Altă explicație nu găsesc. După altă vreme, îmi apare în memorie un Konrad, de fapt un fragment din firma barului „La Konrad”. Acoperită cu litere gotice, firma barului „La Konrad” era cea mai frumoasă de pe întreaga uliță și atrăgea toate privirile. Nici nu era o uliță acolo, ci ditamai bulevardul. În felul acesta, pe lângă cuvântul „Konrad” îmi revin și imaginile cu peisajul unde se afla barul.

Numai pentru o zi, două. Pe urmă, tot privind la caldarâmul pe care mărșăluim, îmi dau seama că nu se potrivește ceva și ulița intră în ceață, acoperită de colbul ridicat de pașii Convoiului. Și trebuie să mai treacă o zi sau două ca să deslușesc nepotrivirea: pe ulița acoperită de colb nu s-a aflat barul cu firma „La Konrad”, ci cârciuma „La Conrad”! Ceea ce era cu totul altceva! Și altundeva! „La Konrad” era un local de fițe, unde trebuia să ai mulți bani de cheltuit ca să-ți poți permite o seară acolo. „La Conrad” atmosfera era mult mai degajată, acolo puteai să bei o bere și chiar mai multe beri fără să devii calic. Desigur și ambientul era altul. Mi-au trebuit doar alte două zile să-mi amintesc – destul de exact – ulița unde am fost de atâtea ori în drum spre „La Conrad”. Și alte două zile bulevardul unde n-am văzut decât de afară clădirea impozantă, unde la parter și la etajul unu se spunea că se afla exclusivul „La Konrad”. De fapt, nici de afară nu puteai admira de aproape barul „La Konrad” pentru că în fața ta se aflau întotdeauna portari în livrele de generali care pofteau în interior oaspeții veniți în limuzine de lux și ne îndepărtau spre trotuarul de vizavi pe noi, gloata de gură-cască.

Am tot timpul din lume să-mi amintesc lucrurile astea, dar mă simt mult mai bine când revin la „Conrad”, unde am petrecut atâtea ceasuri plăcute. Îmi mai pot aminti chiar și după-amiezile de duminică de la „Conrad”, unde se juca remi pe o miză mică și se bea o bere sau mai multe beri.

La naiba! Ce legătură are „Konrad” sau „Conrad” cu numele „Costi”, așa cum parcă m-au strigat toți?

În mod ciudat, în timpul reglementar de odihnă, când stăm cu toții rezemați de un zid ori direct în șanțul de la marginea drumului, când nu mai există ierarhiile, tocmai atunci toate întrebările ce mă preocupă în timpul marșului mi se par fără rost. Și ce dacă aș afla legătura dintre „Costi” și „Konrad”, ori, mai degrabă, dintre „Costi” și „Conrad”? În lumea în care am nimerit, amintirile nu mai sunt decât minciuni gogonate! Minciuni tot mai colorate de imaginația scăpată de sub control.

Din nou la drum, trei câte trei, fără nume, dar cu un rest de amintiri. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Nu poți să ții în frâu gândurile, mai ales dacă nu sunt ocupate cu nimic. Și nu poți gândi la ceva ce nu cunoști, la ceva ce n-ai cunoscut. Barul „La Konrad” și localul proletar „La Conrad” îmi ocupă timpul nesfârșit al marșului. Cu străbătutul unor distanțe fără sfârșit te-ai obișnuit. Mergi un drum atât de lung cum niciodată nu ți-ai fi imaginat că l-ai putea parcurge. Acum nu mă mai doare nimic, nu am febră musculară, sunt antrenat, mai ales că nu am voie să car nimic cu mine, doar ce am asupra mea. La început, asta mi s-a părut revoltător, cum adică să fii despărțit de tot ce ai adunat cu atâta trudă? Acum trebuie să recunosc, măsura a fost foarte bună: cum aș fi putut străbate atâta cale îngreunat cu bagaje? Omul nu este animal de povară! Măsura a fost/este foarte bună!

Parcă nu simt niciun efort deosebit să fac față marșului. Că la început a fost mai complicat este adevărat, dar cu timpul te înveți! Mergi, nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic, primești mâncare la ore fixe, nu multă, dar destulă – prea multă hrană ne-ar face mai degrabă rău pentru a putea umbla atât – primești atâta apă de câtă ai nevoie, dormi adânc de oboseală, n-ai pentru cine să-ți faci griji, totul – absolut totul! – este prevăzut în cele mai mici amănunte de alții și aplicat de mine și de întregul Convoi. Dacă nu am fi obligați să ținem pasul, am putea spune că suntem niște adevărați profitori, de cât de bine este organizat totul.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

I. THE BODY OF THE SNAKE

0.

He called me, perhaps, Konrad, though I remember being called „Costi” at home. Should my name have been Constantine and not Konrad? Or simply Conrad. Was it Konrad or Conrad, my former surname? I don’t remember exactly, but I’m almost certain, almost certain, that my surname was neither Konrad nor Conrad.

The convoy consists of rows vertically following an officer on horseback and rows of three by three horizontally. So, we move one after the other, three by three. The convoy is opened by the officer on horseback, and on either side of the convoy, one armed soldier goes in step with the column every five rows. In fact, he does not move at the pace of the column, but, on the contrary, the column moves at the pace of the guards. But that’s not quite right either: it’s not the soldiers on the sidelines who set the pace of the march, it’s the officer on horseback, the one at the front. And who is also just conducting an order. On time and to the letter!

The officer is not one of the high-ranking ones. They have entirely different duties, certainly much more important than leading a convoy from one place to the ordered destination. Senior officers are busy implementing what the General Staff decides. Senior officers have no business with the Convoy except to make sure that the march follows its course exactly according to orders. For the rest, that is, most of the time, senior officers sit in their offices and chancelleries and worry about the strategy to be followed. („An effective strategy is not just the handling of papers; an effective strategy is the timely and exact implementation of what is ordered! Concrete implementation!” So even senior officers are obliged to go down – at least from time to time – to the field, to inspect, to guide and even to sanction, if there is something to sanction. There is always something to sanction. At least for preventive reasons, at least to set an example!)

About senior officers there is no point in saying more. They are – quite rightly – as far away from the Convoy as Heaven is from Earth.

The Convoy is moving behind the Lieutenant on horseback towards its ordered destination. At the horse’s pace, weary as well as the officer. The horse has horse glasses, the rider has no need for them, he only looks at road level anyway. Only at regulated halts, when he gets out of the saddle, does he pull the map out of the map holder and memorize the route to the next regulated halt. There’s no point in more than that! Then he stretches out on the edge of the ditch, just like everyone else in the convoy. There, at the edge of the ditch, all are tired, all are equal. They don’t even need to keep soldiers on guard. In the ditch, all of us are equal.

After the ordered time for rest has passed, the lieutenant saddles up, the Convoy members resume their places in a line, and the guards line up on the edges, every fifth line an armed soldier.

Left, right, left, right, left, right.

1.

Why would my parents call me „Costi”? Because my name certainly wasn’t Constantin. But what does it matter? Neither the man walking on my right nor the man walking on my left knows what he was called, as they were called by their relatives. When the convoy was formed, we were initially ordered to line up in rows of four. For a while, that’s how we marched. Then it was decided that the lines would be made up of three individuals. Nobody commented: what’s three, what’s four? Except that I, until then the second from the left, remained simply the second, i.e., the one in the middle. I walked like that for a while, a while when I didn’t question whether I was lucky to be lined up in the middle or whether it would have been preferable to have been placed on the margins. At first, I told myself that on the margins you breathe in more dust, but it also occurred to me that the middle collects both the dust raised by the one to my left and the dust raised by the one to my right. By the time I’d chewed in my brain that the middle was gathering both the dust raised by the one on my left and the dust raised by the one on my right, I kept coughing. So, they allowed me to cough, but when they got tired of my coughing, one of the guards ordered me to stop coughing. So, I stopped coughing, being told again that on the sidelines you breathe in more dust. As if by magic, the two on my left and the one on my right started coughing. So, they allowed them to cough, but when they got tired of coughing, one of the guards ordered them to stop coughing. They stopped coughing and said to themselves that the dust was gathering in the middle.

Still looking at the road under my feet, I wonder again why my parents called me „Costi”, when I certainly wasn’t called Constantine? (I have no way of knowing that the other two, the one on my left and the one on my right, also want to know why they called them what they did. They have all the time in the world to turn over in their heads why they called them what they called them but notice that the question evaporates of its own accord as even the awareness of the name becomes increasingly blurred to them. But how do I suspect what those next to me are thinking?)

One day, „Konrad” (or „Conrad”?) comes to mind. Why do these names come to mind? Perhaps they once had a strong meaning in my past. I can think of no other explanation. After another while, a Konrad comes to mind, in fact a fragment of the bar sign “Chez Konrad.” Covered with Gothic letters, the sign of the bar “Chez Konrad” was the most beautiful on the whole street and attracted all eyes. There wasn’t even an alley there, but a boulevard. In this way, in addition to the word „Konrad”, the images of the landscape where the bar was located come back to me.

Only for a day or two. Then, still looking at the cobblestones on which we march, I realize that something doesn’t fit, and the alleyway is foggy, covered by the haze raised by the Convoy’s footsteps. And it takes another day or two to unravel the mismatch: it’s not the bar with the „Chez Konrad” sign on it, but the pub „Chez Conrad!” Which was quite another matter! And somewhere else! „Chez Konrad” was a fancy place, where you had to have lots of money to spend to afford an evening there. At „Chez Conrad” the atmosphere was much more relaxed; there you could have a beer and even more beers without becoming penniless. Of course, the atmosphere was different too. It only took me another two days to remember, quite accurately, the alley where I had been so many times on the way to „Chez Conrad.” And another two days the boulevard where I could only see the imposing building from the outside, where the exclusive „Chez Konrad” was said to be located on the ground and first floors. In fact, even from the outside you couldn’t get a close-up view of the bar „Chez Konrad” because in front of you there were always doormen dressed as generals who would invite the guests in luxury limousines to come inside and turn us, the mob of loudmouths, away to the opposite pavement.

I have all the time in the world to remember these things, but I feel so much better when I return to the Conrad, where I spent so many pleasant hours. I can even remember Sunday afternoons at the Conrad, playing small stakes rummy and having a beer or several beers.

Uh-oh! What does „Konrad” or „Conrad” have to do with the name „Costi”, as everyone seemed to call me?

Strangely enough, during the regulated time of rest, when we all sit leaning against a wall or directly in the roadside ditch, when there are no more hierarchies, it is precisely then that all the questions that preoccupy me during the march seem pointless. So, what if I find out the connection between „Costi” and „Konrad”, or rather between „Costi” and „Conrad”? In the world I’ve come to, memories are nothing but lies! Lies increasingly colored by out-of-control imagination.

On the road again, three by three, no names, but a remnant of memories. Left, right, left, right, left, right. You can’t keep your thoughts in control, especially if they’re not busy with anything. And you can’t think about something you don’t know, something you haven’t known. The bar „Chez Konrad” and the proletarian place „Chez Conrad” occupy my endless marching time. You get used to the endless distances. You walk a road so long you never imagined you could walk at all. Now nothing hurts, I have no muscle fever, I am trained, especially since I am not allowed to carry anything with me, only what I have on me. At first, I found this outrageous, what do you mean by being separated from everything you’ve worked so hard to collect? Now I must admit, the measure was particularly good: how could I have travelled so far encumbered with luggage? Man is no workhorse! The measure was/is particularly good!

I don’t seem to feel any particular strain to cope with the march. That it was more complicated at first is true, but with time you learn! You walk, you don’t have to worry about anything, you get food at fixed times, not a lot, but enough, too much food would rather hurt us to walk that much, you get as much water as you need, you sleep soundly from exhaustion, you have no one to worry about, everything – absolutely everything!!! – is planned down to the smallest detail by others and enforced by me and the whole Convoy. If we didn’t have to keep up, we could say we were real profiteers, from how well organized everything is.

Left, right, left, right, left, right!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: