Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!
Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025
Dar noi continuăm să ne complăcem în a trăi pe marginea prăpastiei. Abjecția, rapacitatea, cinismul sfidează resemnarea omului de rând, rănindu-l însă fără urmări. Industriile în care își câștiga cândva o pâine friguroasă i-au închis porțile în nas. Costul vieții îi este exorbitant. Inflația îi devoră bugetul. Neîngrădită pare surparea sistemului creativ, dar toată această nefastă înlănțuire de consecințe nu mai provoacă protestul ori împotrivirea nimănui.
Oare ne-am desprins de dictatura colectivistă doar ca să ne îndreptăm înspre colectivismul parazitar? Peste un milion de șomeri se reciclează la școala fărădelegii. Am și ajuns acolo unde, în abaterea feroce de la normal, orice faliment, orice cădere, orice dezastru aglomerează infernul cotidian. În nesăbuința ei, România scrie astăzi o prefață proprie la Apocalipsa!
Nenorocul României, dacă vreți, constă în abundența norocului ei! Dumnezeu nu s-a zgârcit cu dota pe care i-a acordat-o. Greu de găsit pe Bătrânul Continent o țară mai rotundă decât România. Munți, fluvii, mare vastă, podiș, pădure, câmpie, deltă, turme, vii, plantații, livezi, pășuni, România geografică este o rezervație de favoruri, un totul în destul, un dar neprețuit. Îi mai lipsește românul care să o iubească! Absența acestuia – o gaură neagră în grădina dumnezeirii! Se întâmplă ca românul să nu se poată ridica la înălțimea patriei pe care o are. De ce, rămâne un mister pentru toți cei ce i-au prezis ori i-au dorit o grandoare adevărată. Cârpă în mâna vremurilor, biografia i-a rămas o plastilină la îndemâna puterilor conjuncturale. Nu o dată românul a trebuit să fugă din calea răului lăsându-și patria acolo unde este și astăzi. Nu e simplu să parcurgi nevătămat o istorie lipsită de duminici.
S-a vorbit des despre tăcerea de un mileniu a națiunii române. Nu caut să o justific, nici măcar s-o explic. Așa a fost să fie, o pedeapsă stranie ce a adus cu sine atâtea urmări. Poporul, abia ieșit din umbra pădurilor pentru a redescăleca pe moșia străbunilor săi, a adoptat comportamentul animalelor hăituite. Lupii pătrund durabil în memoria victimelor scăpate din colții lor. Dar odată întors la rosturile firii, s-a trezit în conflict cu lumea întreagă. Dreptul de proprietar nu i-a fost respectat niciodată, de nimeni. Și să nu uităm că, la început, a luptat cu mult curaj… Degeaba. Îndeobște, popoarele sunt odrasle ale păcii; nu e și cazul poporului nostru, sculptură chinuită a potrivniciilor pe care a trebuit să le înfrunte. Astăzi nu îl mai putem căuta decât în proverbe cheile supraviețuirii: „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Rabdă și taci“, „Apa trece, pietrele rămân”, tot atâtea instrucțiuni orale ale rezistenței la veacuri. Ne place, nu ne place, nu suntem progeniturile vijeliei, ci ale nisipului spulberat, nu ale spadei, ci ale sapei, nu ale cărnii șiroind de sânge, ci ale semințelor și ale sâmburilor. Toată goana noastră istorică s-a dovedit o stagnare. Ne-am împietrit sub viscol și am rezistat ca scoicile aruncate pe prunduri. Iar urmările se fac bănuite.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025
Lumea în care ne găsim nu negociază principii, ci realități ce își ascut necontenit diferențele. Dar absurdul ce planează asupra faptelor omenești nu suspendă dreptul fiecăruia de a-i opune o existență în coerență. Este și motivul pentru care, propunându-mi să fac fotografia iadului de lângă noi, eu nu mă las descumpănit. Cât încă România nu a capotat, nu e totul pierdut, deși continui să cred că povara nu a găsit nici ieri, nici azi, umerii care să o susțină. Între 271 și 1241 (retragerea aureliană – invazia mongolă) românii, majores terrae, au rezistat în ciclonul migrațiilor sub protecția unei anonimități salvatoare. Dacă globe-trotterii gali, în căderea lor năprasnică spre Europa apusului, s-au strivit de Atlantic, dacă vandalii cu încălțările sparte s-au oprit în Iberia, dacă hunii obosiți au descălecat în Panonia, iar slavii sudici pe țărmurile Adriaticii, sub talpa tuturor suflarea vie a românilor n-a avut alternativă la dispariție decât tăcerea. Ca proprietari de obârșii, românii n-au migrat la rândul lor. Vor rămâne zece secole să suporte consecința inferiorității numerice; lipiți strâns de umbra codrilor vor avea, până la urmă, o destinație norocoasă, în opoziție cu aventura bulgară, sfârșită prin masacrul lui Vasile Bulgaroctonul! În jurul României de astăzi nu mai găsim decât popoare venite. Popor găsit aici, matur în suferința supraviețuirii, românii și-au descoperit vocația așteptării, devenind în timp o prezență tot mai greu perceptibilă. Starea de a fi invizibil este chiar refugiul natural al românului. Puține alte națiuni sunt mai vechi decât a sa. Dar patina aceasta, impresionantă la urma urmei, a fost plătită scump prin pilirea temperamentelor, prin plierea caracterelor, prin calmarea exuberanțelor. Românii pică la mijloc orice ar face! Vitejia lor e rară dar clar atestată. Somnolența românească este un truc, o cursă, o capcană perfidă întinsă în calea vânătorilor sanguinari. Indolența – o relaxare după ce un nor al furtunii a trecut. Necredința – un demers sinuos de a se revela în precarele raporturi pe care le-a întreținut cu divinitatea. De aceea, poate, românul nu a construit înalt, ci lățit, nu munți ci ape, nu piramide ci colibe; opera vieții lui continuu hăituite este una de modestie. Mediocritatea l-a ajuns din urmă mai târziu, când asediul ostilității străine i-a derutat vocația originară, predispunându-l la servile imitații. Trândăvia turcă a turnat mult plumb în lentoarea românească! Orgoliul defensivei s-a schimbat în expectativa obedienței. Sprijinul divin i-a lipsit nu ca să fie, ci ca să devină mai mult. Cel de Sus știe ce răspundere îi revine în pervertirea sufletului românesc.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025
Noi n-am avut la dispoziție decât un ev mediu îndelung prelungit. Și acum mai pot fi întâlnite populații retrase în amnezii de nepătruns. România e singura națiune europeană care a dispărut când nu i-a mai fost lăsat loc pentru trăit, înviind apoi miraculos la suprafața ideii de lume.
Ce altceva tatuează Dumnezeu în palma popoarelor decât traseul obligatoriu? Omenirea se autoflagelează urcând un munte de timp. Națiunile înaintate par mult mai norocoase, confortul lor e al celor pentru care aroganța rămâne antidotul la chemările disperării. Cele ce obișnuiesc să întârzie, se vaită numai, dar invidia nu le iuțește pasul. Atrasă irezistibil, ca de un magnet, lumea noastră continuă ascensiunea pe frânghie până la grinda de care, cândva, va atârna uitată. Dar dacă o omenire e oarbă, omul este departe de a fi. El moare în istorie, dar nu odată cu ea. Pentru om, Dumnezeu este o promisiune, pentru omenire – o scadență și o judecată. Să fii om e cu mult mai simplu decât să fii o mulțime. Văd națiunile ca pe vitele de povară ale unui destin superior. Doar omul poate fi liber, popoarele nu! Să ne gândim atunci la om cu mai puțină bunăvoință – căci el ar fi putut schimba mai ușor, dar nu o face, în timp ce un popor când vrea să schimbe nu reușește. În România, individul și mulțimea se comportă în identitate stupefiantă. Neputința amândurora este evidentă. De aceea, poate, nici nu mai părem ai acestei lumi, odată ce nu ne simțim în ea decât români! Ușile noastre spre proximul orizont se închid din interior. Românul e surd la univers, cum universul e orb la România. Dar românul n-a aflat încă simplul adevăr că dimensiunea universalului divulgă o fisură într-un egoism moștenit. A ne revărsa în universal nu înseamnă oare a risca să ne înecăm în el?
La această întrebare noi răspundem: Da! când răspunsul corect este: Nu! Dar cu toate că închisoarea României nu e pe de-a întregul o construcție a mâinilor proprii, libertatea o atrage puțin. Când crivățul izbucnește, el este înfruntat cu obloanele coborâte. E tot ce facem de o mie de ani, ne înzăvorâm! Inutil protestul intelighenției militante dacă ea ignoră o realitate care ne privește covârșitor, aceea de a ne simți, oricum ar bate vântul, bine în pielea noastră. România pe care o cunoaștem nu se împacă deloc cu ideea unei altfel de Românii. Ea vrea să fie dar nu vrea să devină! Izvoarele sunt reci, nămolurile sunt calde. Goana după moartea îndepărtată, ori indefinită, a lumii lasă României o ultimă iluzie prețioasă, aceea a dorinței nerostite de a nu se mai clinti vreodată din mlaștina ei sulfuroasă.
„În plină zi, asupra României s-a abătut tot întunericul din mintea conducătorilor ei!”
Această frază, scrisă în anul ’90, își menține, cred, un rang de veridicitate pe aproape întreaga întindere a veacului trecut. Criza de comandament ce a afectat România, întreruptă de un accident fericit la 1877 și de o mare victorie la 1918, nu a mai părăsit-o până în zilele noastre. Creșterii prin Cuza i-a urmat descreșterea prin discreditarea progresivă a autorității naturale a poporului, ca sursă a finanțării destinului. Bolnavă de zavistie, de ipocrizie, de invidie delirantă, România avea să-și administreze ea însăși medicamentul acru al dinastiei străine. Dar dacă un Carol I s-a dovedit profitabil, tot ce i-a urmat, Dumnezeule! … După el, România nu mai urcă decât o singură dată, la Alba Iulia! Ca întotdeauna, această țară își resimte speriată zenitul. România Mare nu s-a dovedit, până la urmă, o formulă care să reziste. Ar fi trebuit să fim de două ori mai numeroși, ori mai îndrăgostiți de pământurile noastre, un fel de traci ai lumii moderne, ca să ne putem susține pretențiile la o legitimitate altfel evidentă. Coborârea după 1 Decembrie a anunțat surparea ulterioară! Meritocrația românească a clacat repetat în asigurarea emancipării unui stat neînrudit cu mai marii zilei. În tot acest interval, România s-a frânt între extremele înstrăinate, ori învrăjbite, ale unei societăți tot mai divizate. Dacă la chemarea lui Ferdinand țăranii au salvat România, la chemarea lui Averescu, a lui Iorga ori Goga, nu a mai sosit nimeni să o apere de slăbiciunile ei. Agonia a durat decenii până la venirea panașului unui Carol priapic, ce a reușit să desăvârșească destrămarea conștiinței politice românești. („Carol, pentru mine, este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra țării românești; mai rău ca hunii, avarii, gepizii, pecenegii, decât potopul, grindina, seceta, ciuma lui Caragea, pașa din Silistra, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritoriu, fumăritul, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgărița, decât puțurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luați ca ieniceri, decât bisericile pângărite, decât Muhammad, Baiazid, Suleiman și Faud, decât orice!” – N. Steinhardt)
Dictatura de zece ani a făcut atâta rău cât să nu mai încapă. Într-un stat fără instituții, cetățeanul cultivă neîncrederea în ceea ce, în alte locuri, emană chiar de la el însuși. O existență paralelă va lua ființă curând, permițând românului să subziste în acord cu slăbiciunile lumii sale. Omul este, va rămâne veșnic o speranță înlănțuită!
Pentru străinătatea din jurul nostru, Bucureștiul rămâne capitala iraționalismului european. Dar iată ce scria în 1935 Paul Morand, în cartea sa „Bucarest”: ”Cette ville est vraiment affreuse. Elle ressemble a Constantinople dans un état très mince…”
Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a treia
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
