POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 78 ● 2/2024
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
E atât de frig în Africa!
“Geografia este harta celor îndrăzneți” – Tuxman
Dr. Poolo întrebă – e drept, doar telefonic – la Agenția de Turism “Alpha și Omega” dacă n-ar exista și posibilitatea de a prinde din urmă grupul, întrucât, în mod cu totul neașteptat, mătușa Poyy, pe care n-a văzut-o de pe când el avea trei ani și jumătate, și-a anunțat vizita pe continent și ar fi cu totul lipsit de politețe ca el să părăsească orașul cu doar câteva ore înaintea sosirii venerabilei doamne.
Vocea cristalină de la capătul celălalt al firului îl asigură că nu vede nici o problemă dacă domnul doctor va sosi abia cu două zile mai târziu la Veneția, urmând ca, de acolo, să parcurgă împreună cu ceilalți turiști circuitul convenit. Dar, din păcate, vocea atât de cristalină nu avea competența de a-l informa pe Poolo și asupra mersurilor trenurilor și al avioanelor, mijloace cu care acesta ar fi putut prinde din urmă excursia.
Dr. Poolo se afla într-o situație cu totul neplăcută, iar vizita inopinată și amânată de atâtea ori a venerabilei doamne nu făcea decât să-l agite. (Ceea ce recunoștea el însuși că nu e câtuși de puțin frumos din partea sa, bătrâna – care a împlinit cu doar două săptămâni în urmă nouă decenii de existență – a jucat un rol decisiv în ascensiunea familiei, reprezentând întotdeauna exemplul obișnuit de perseverență și onorabilitate dat urmașilor. Cu atât mai urât era că nepotul, acum și el un om în floarea vârstei, în loc să se bucure de întâlnirea de atâtea ori amânată, simțea un disconfort maxim la gândul că va pierde două-trei zile din croaziera plătită de un an.) Adevărul e că Poolo nu avea nici o amintire personală cu mătușa Poyy, că tot ceea ce știa despre ea nu făcea parte decât din mitologia familiei și că lui îi plăceau situațiile limpezi, care nu solicită efort suplimentar și riscuri inutile. El s-a pregătit sufletește să plece în excursie la 3 mai, și-a planificat din timp concediul în mod corespunzător, și-a stabilit toate întâlnirile în așa fel încât nimeni să nu-i simtă lipsa pe răstimpul celor trei săptămâni cât va lipsi din oraș, a avut grijă ca plecarea să-i corespundă cu vacanța fiicei mai mari, care, astfel, putea să se mute la el și să aibă grijă de pisici și de acvariu. Până la anunțata vizită a mătușii, Poolo știuse că totul este achitat, astfel încât să nu trebuiască decât să-și facă bagajele și să fie punctual, joi, 3 mai, la ora unsprezece la sediul firmei, de unde vor fi alții care să se îngrijească de tot și de toate. Noua situație îi dădea tot acest confort îndelung gândit, în mod brutal, peste cap.
Suspinând adânc, dr. Poolo se interesă la compania aviatică despre modul cum ar putea ajunge duminică, 6 mai, la Veneția. Din păcate, însă, pentru singura cursă de duminică nu mai erau locuri, iar o altă posibilitate, aceea de a zbura spre Viena și de a schimba avionul acolo, i se părea lui Poolo mult prea complicată, ca să nu spun de-a dreptul riscantă. În primul rând, că se aude de atâtea ori despre bagaje rătăcite, în al doilea rând, că timpul dintre cele două curse era relativ scurt și chiar și o întârziere nesemnificativă a primului avion ar fi putut să-l împiedice să-l mai prindă pe cel de al doilea, încât ar fi trebuit să rămână în capitala austriacă și peste noapte, până să prindă, abia luni, a doua cursă. Iar luni, grupul ar fi părăsit, de acum, Veneția. Nu, cu avionul nu era nici o afacere să încerce să ajungă din urmă excursia. Rămânea varianta cu trenul sau cu o agenție rutieră. Ultima se excludea de la sine: să călătorești în jur de douăzeci de ore cu autocarul, oricât ar fi acela de confortabil, numai concediu nu se poate numi. Cu un vagon de dormit, lucrurile s-ar fi putut aranja cât de cât, doar că un tren direct până la Veneția nu exista. (Doar în sezonul de vară, însă acela începe abia la sfârșitul lunii, după cum i s-a explicat.)
Dr. Poolo se ghemui profund nefericit în fotoliu. Păstra neputincios în mână carnetul cu notițele făcute după cele aflate prin telefon și calculă că n-a mai fost plecat în concediu de aproape patru ani, dar că, în tot acel răstimp, nu s-a nimerit nici o mătușă Poyy ori vreo alto glorie a familiei să se anunțe în vizită, la fel cum, de ani de zile chiar nimeni nu l-a deranjat vreodată. (O singură oară mai pățise așa ceva, când, în preajma vârstei de treizeci și unu de ani, tocmai pe vremea cât era mai ocupat să-și definitiveze diapozitivele pentru susținerea tezei de doctorat, s-a anunțat întreaga aripă a familiei emigrată la antipozi. Oamenii n-au mai fost nici ei, timp de o generație, în Europa și au sosit cu copiii, cu toții dornici să vadă vestigiile culturale de pe bătrânul continent. Încât nu era decât firesc să fie plimbați, după atâta vreme, prin locurile de unde se trăgeau și ei.)
Dr. Poolo își imagină cum va pierde grupul și la Veneția și cum va ajunge cu diferite mijloace de transport în câte un port de pe itinerarul excursiei, mereu cu două ore după plecarea vasului de agrement. Şi se vedea cărând toate cuferele acelea după el, încurcându-le și pierzându-le. Şi asta după ce că a planificat totul fără cusur și a achitat toate taxele și toate comisioanele imaginabile, numai să nu aibă pe parcursul celor trei săptămâni nici o bătaie de cap, să poată sta lungit pe șezlongul lui de pe bord atunci când va avea chef să stea lungit pe șezlongul lui de pe bord și să facă orice altceva, atunci când nu va avea chef să stea lungit pe șezlongul lui de pe bord. Până la urmă, sosirea mătușii Poyy semăna cu o boală instalată pe nepusă masă, cu o pneumonie nesuferită ce mai mult te indispune, decât te doare. Poolo încercă să-și alunge din preajmă asemenea gânduri, ce semănau cu o adevărată blasfemie a familiei, dar ele îi produceau o reală ușurare în situația pe care o vedea tot mai fără de ieșire.
“Mai bine îmi rupeam un picior!” se tânguia omul, scufundat tot mai mult în fotoliu și privindu-și piciorul ce se odihnea pe măsuța din fața sa. “Cu un picior în gips aș fi putut foarte bine sta întins pe șezlongul meu de pe bord, iar lumea s-ar fi purtat cu și mai multă atenție cu mine. Iar în escalele din marile porturi m-aș fi deplasat cu autobuzul și nu mi-ar fi păsat de nimic”. Numai că, în loc de așa ceva, s-a anunțat pneumonia, buna mătușă Poyy.
Poolo mai suspină o dată, și mai adânc decât prima oară. Decât să alerge cu gura scoasă dintr-un port într-altul după grup, mai bine anulează tot angajamentul, chiar dacă va pierde niște bani. Şi nu chiar puțini. Însă n-are nici un rost să-și distrugă nervii, știind el prea bine ce înseamnă să transpiri cărând bagajele dintr-un taxi într-altul, dintr-o cameră de hotel în alta. Nu de aventuri avea nevoie doctorul Poolo, ci de odihnă. Acesta era scopul excursiei, așa cum i-a recomandat și medicul, după ce i-a constatat, la controlul periodic, o oboseală mărită, precum și o ușoară nervozitate suspectă și sâcâitoare în comportament. Desigur, toate din pricina eforturilor îndelungate, nimic grav, însă omul e dator să țină cont de limitele admise, nimeni nu are dreptul să-și biciuiască organismul până la epuizare, fiecare dintre noi n-are decât o singură viață. (“Şi metempsihoza?”, făcu Poolo, iar medicul se încruntă, așa că pacientul nu mai reluă întrebarea.) Atunci, la medic, se comportase bărbătește, însă acum simțea cum nu se poate sustrage frământărilor existențiale ce-i dădeau târcoale în cercuri tot mai strânse. Fotoliul parcă îl înghițea cu totul, voința îi dispărea mereu mai mult, îi era imposibil să se scoale în picioare, să ia o hotărâre, să bea un pahar de apă, să-și miște brațul care amenința să îi amorțească. O paralizie grea îi lua în posesie sufletul, trupul, îl înghițea în întregime.
În încăpere se întuneca, telefonul sună de mai multe ori, îndelung. Poolo nici n-a încercat să-și întindă mâna după receptor. O parte din el călătorea pe un vas de agrement pe Mediterana, altă parte îi zâmbea tâmp mătușii Poyy, iar amintirile îi coborau în copilărie, la o scenă în care el se juca în antreu cu cățelul, iar mama comenta nu foarte elogios rolul mătușii Poyy în destinul familiei, provocând un adevărat val de indignare pe fața bunicii, a soacrei ei. Poolo stătea tolănit pe șezlongul său de pe bord, dar poziția nu era deosebit de odihnitoare, mai ales că nu putea nicicum să-și miște piciorul drept, greu de gipsul în care era prins, era singur pe vapor, ceilalți plecaseră să viziteze Cairo și piramidele, dar dispăruse și personalul de deservire – niște oameni leneși care nu mișcau un deget fără bacșișul aferent -, probabil că profitase și personalul de deservire de escală și coborâse în port pentru contrabandă sau femei. Iar bunica, mama tatălui, o dojenea pe mama că nu o apreciază pe mătușa Poyy la adevărata valoare fiindcă nu vine din familia pe care tocmai mătușa Poyy a ajutat-o atât de mult. Iar mama se gândea foarte serios chiar la un divorț sau la sinucidere. Între timp, în încăpere se întunecase de-a binelea, iar telefonul mai sunase o dată – și mai prelung -, Poolo nu a răspuns nici atunci, păcat, ar fi aflat că mătușa Poyy nu va putea veni nici acum, vechea sciatică își făcea iar de cap și n-are nici un rost ca reîntâlnirea – după atâția ani – să se desfășoare sub teroarea unei dureri ce tot revine, dar îți mai lasă și răgazuri pentru a putea respira, cine a așteptat zeci de ani, o viață, mai poate aștepta câteva săptămâni, toți nu suntem decât la dispoziția întâmplării, dar trebuie să mai intervenim și noi, măcar atât cât putem, Poolo nu a ridicat receptorul și nu a mai auzit toate astea, în încăpere s-a întunecat cu totul, doar, din când în când, câte un far mai puternic de mașină mai pătrundea prin țesătura deasă a draperiilor moștenite încă de la bunica, aceeași care nu înțelege cum de își permite mama să vorbească atât de lipsit de respect despre mătușa Poyy, dar nu înțelege nici de ce se gândește mama tot mai mult la sinucidere, cum tot mai mult îl doare pe Poolo piciorul, poate că nu i l-au pus bine în gips și, oricum, a fost o idee cât se poate de nechibzuită să plece astfel într-o croazieră atât de lungă, iar telefonul sună pentru a treia oară, și mai lung, de data asta se interesează vocea cristalină de la Agenția de Turism “Alpha și Omega” ce a hotărât domnul doctor, însă durerea din picior s-a răspândit în tot corpul și Poolo e tot mai aproape de mama, întunericul nu mai e întuneric, telefonul nu mai sună, vaporul de lux nu mai stă acostat în rada portului. Croaziera își urmează cursul, Poolo se află întins pe șezlongul său, durerea i-a dispărut, o liniște binefăcătoare îl cuprinde, nu mai are nici o importanță că personalul nu s-a mai întors de pe mal, Poolo e singur pe bord, doar cu mama, cu câinele din hol și cu luminile care mai străpung, tot mai rar, draperiile familiei.
E atât de frig în Africa.
POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…
It’s so cold in Africa!
„Geography is the map of the bold.” Tuxman
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
Dr. Poolo asked – admittedly only by telephone – at the „Alpha and Omega” Tourist Agency whether there might not be a possibility of catching up with the group, since, quite unexpectedly, Aunt Poyy, whom he had not seen since he was three and a half years old, had announced her visit to the continent, and it would be entirely impolite for him to leave town only a few hours before the venerable lady’s arrival.
The crystalline voice on the other end of the line assures him that she sees no problem with the doctor arriving in Venice only two days later, and from there they will travel with the other tourists on the agreed tour. Unfortunately, however, such a crystalline voice was not competent to inform Poolo of the train and plane routes, by which he could catch up with the trip.
Dr. Poolo found himself in a most unpleasant situation, and the unannounced and oft-delayed visit of the venerable lady only served to agitate him. (Which he himself admitted was not at all nice of her, the old lady – who had just two weeks ago turned nine decades old – had played a decisive role in the family’s rise, always representing the usual example of perseverance and honor given to the heirs. All the uglier was that the grandson, now also a man in his prime, instead of enjoying the long-delayed reunion, felt the utmost discomfort at the thought of missing two or three days of his year-long paid cruise.) The truth was that Poolo had no personal memories of Aunt Poyy, that everything he knew about her was only part of the family mythology, and that he liked clear-cut situations that didn’t require extra effort and unnecessary risks. He had prepared himself soulfully to leave for the trip on May 3, had planned his vacation properly in advance, had arranged all his appointments so that no one would miss him during the three weeks he would be out of town, had made sure that his departure corresponded with his eldest daughter’s vacation, so that she could move in to his house and take care of the cats and the aquarium. By the time of his aunt’s announced visit, Poolo knew that everything was paid for, so all he had to do was pack his bags and be on time at eleven o’clock on Thursday 3 May at the company’s offices, where others would be there to take care of everything. The new situation was brutally overturning all his long-considered comfort.
Sighing deeply, Dr. Poolo inquired at the airline about how he could get to Venice on Sunday, May 6. Unfortunately, however, there were no seats left on Sunday’s only flight, and another possibility, flying to Vienna and changing planes there, seemed too complicated, not to say risky. Firstly, because he had heard so many times about lost luggage, and secondly, because the time between the two flights was relatively short and even an insignificant delay of the first plane could have prevented him from catching the second one, so he would have had to stay in the Austrian capital overnight before catching the second flight on Monday. And on Monday, the group would have left Venice. No, flying was no solution to trying to catch up the trip. That left the choice of a train or a road agency. The latter was self-explanatory: travelling for twenty hours by coach, however comfortable it might be, could hardly be called a holiday. With a sleeping car, things could have been more or less arranged, except that there was no direct train to Venice. (Only in the summer season, but that doesn’t start until the end of the month, as explained.)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
Dr. Poolo curled up deeply unhappy in his armchair. He kept his notebook helplessly in his hand with the notes he had made on the telephone and calculated that he had not been away on holiday for nearly four years, but that in all that time not a single Aunt Poyy or any other family highness had come to call, just as for years no one had ever bothered him. (Only once before had this happened to him, when, around the age of thirty-one, just when he was busy finishing his slides for his doctoral thesis, the whole wing of the family that had emigrated to the antipodes announced itself. The men hadn’t been to Europe for a generation either and arrived with their children, all eager to see the cultural vestiges of the old continent. So, it was only natural that after all this time they should be taken on a tour of the places they had come from).
Dr. Poolo was imagining him losing the group in Venice as well and arriving by various means of transport at a port along the itinerary, always two hours after the departure of the pleasure boat. And he could see himself carrying all those trunks behind him, getting them mixed up and lost. And that was after he had planned everything flawlessly and paid every conceivable fee and commission, only to have no hassle during the three weeks, to be able to lie back on his deckchair on board when he felt like lying back on his deckchair on board, and to do everything else when he didn’t feel like lying back on his deckchair on board. In the end, Aunt Poyy’s arrival was like a sudden illness, an unpleasant pneumonia that makes you more ill than it hurts. Poolo tried to banish such thoughts, which seemed like a real blasphemy of the family, but they gave him real relief in a situation he saw as increasingly hopeless.
„I’d rather break a leg!” the man moaned, sinking deeper into his armchair, and staring at his leg resting on the small table in front of him. „With one leg in plaster I might as well have been lying on my deckchair on the board, and people would have treated me with even more attention. And on stopovers in the big ports, I would have travelled by bus and I wouldn’t have cared.” Only instead of that, pneumonia was announced, good Aunt Poyy.
Poolo sighed again, and deeper than the first time. Rather than run with his mouth hanging out from port to port after the group, he’d rather cancel the whole engagement, even if he will lose some money. And not a little. But there’s no point in wrecking his nerves, as he knows all too well what it’s like to sweat lugging luggage from taxi to taxi, hotel room to hotel room. Dr. Poolo didn’t need adventures, he needed rest. That was the purpose of the trip, as the doctor had recommended, after his regular check-ups had revealed increased fatigue and a slight, suspicious, and nagging nervousness in his behavior.
Of course, all due to long efforts, nothing serious, but one must keep in mind the limits allowed, no one has the right to whip his body to exhaustion, each of us has only one life. („What about metempsychosis?” asked Poolo, and the doctor frowned, so the patient didn’t ask the question again.) Then, at the doctor’s, he had behaved manfully, but now he felt he could not escape the existential turmoil that was circling him in ever tighter circles. The armchair seemed to swallow him completely, his will was disappearing more and more, it was impossible for him to stand up, to make a decision, to drink a glass of water, to move his arm that threatened to go numb. A heavy paralysis took possession of his soul, his body, swallowed him up completely.
It was getting dark in the room, the phone was ringing several times, for a long time. Poolo didn’t even try to reach for the receiver. Part of him was travelling on a pleasure boat on the Mediterranean, part of him was smiling stupidly at Aunt Poyy, and memories of him going back to his childhood, to a scene where he was playing in the hall with the puppy, and my mother was commenting not very complimentary on Aunt Poyy’s role in the family’s destiny, causing a real wave of indignation in the face of her grandmother-in-law. Poolo was lounging on his deckchair on board, but the position was not particularly restful, especially as he could not move his right leg at all, heavy from the plaster he was trapped in, he was alone on the ship, the others had gone off to visit Cairo and the pyramids, but the service staff – lazy men who wouldn’t move a finger without a corresponding tip – had also probably taken advantage of the stopover and gone down to the port to smuggle contraband or women. And the grandmother, the father’s mother, berated the mother for not appreciating Aunt Poyy at her true worth because she didn’t come from the very family Aunt Poyy had helped so much. And the mother was even seriously considering divorce or suicide. In the meantime, the room had gone dark and the phone had rung once more – and longer – Poolo didn’t answer it then either, it was a pity, he would have found out that Aunt Poyy couldn’t come now either, the old sciatica was acting up again and there was no point in meeting again – after so many years – under the terror of a pain that kept coming back, but left you with some breathing space, who has waited for decades, a lifetime, can wait a few weeks, we are all at the mercy of chance, but we have to intervene, at least as much as we can, Poolo did not pick up the receiver and did not hear all this, the room was completely dark, only, from time to time, a car headlight could penetrate the thick fabric of the curtains inherited from grandma, the same one who doesn’t understand how Mother can allow herself to speak so disrespectfully about Aunt Poyy, but also doesn’t understand why mother is thinking more and more of suicide, how Poolo’s leg is hurting more and more, maybe they didn’t put it properly in the plaster and anyway it was a very foolish idea to go on such a long cruise, and the phone was ringing for the third time, even longer, this time the crystalline voice of the Alpha and Omega Travel Agency was asking what the doctor had decided, but the pain in his leg had spread throughout his body and Poolo was closer to his mother, the darkness was no longer dark, the phone was no longer ringing, the luxury boat was no longer moored in the port. The cruise is taking its course, Poolo is lying on his deckchair, the pain is gone, a blissful stillness is upon him, it doesn’t matter that the crew hasn’t returned from shore, Poolo is alone on board, just with his mother, the dog in the lounge and the lights that still pierce, more and more rarely, the family curtains.
It’s so cold in Africa.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
