O R I Î N C O T R O (II) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 78 ● 2/2024

O R I Î N C O T R O (II) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 78 ● 2/2024
De Ion Bogdan Martin

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

ROMAN

A doua zi, ca un magnet uriaș, m-am lipit instant de banca din Parcul Miresmei, ținând-o strâns, parcă să nu fugă de sub mine. Nu se numea Miresmei, era doar strada de lângă, dar mi-ar fi plăcut ca o minte luminată să-i confere acea denumire! Suna și rezona plăcut cu teii înfloriți care străjuiau părculețul. Dar în comunism, puținele minți luminate care mai rămăseseră libere, se alăturaseră politicii de partid și de stat, pentru niscai stipendii și poziții privilegiate, altfel ajungeau la canal sau în pușcării alături de confrații lor cu mai multă stimă de sine și coloană vertebrală.

Mi-am aprins „dunhillul” și… așteptam, trăgând prelung, îi piept, aroma tutunului care îmi dădea o ușoară stare de plutire… Două femei, mai în vârstă, cu trei nepoței, stăteau pe partea opusă locului unde mă aflam și mă priveau cu răutate. Un câine vagabond, unul lânos și murdar, amușina pe sub fiecare bancă în căutare de niscai resturi alimentare. Astăzi, oamenii nu fuseseră darnici. Sau aruncaseră totul, în mod civilizat, la coșul de gunoi!

‒Bună ziua, tinere! Mă bucur că ai revenit!
‒Bună ziua!, spusei ridicându-mă respectuos.
‒Nu-i nevoie, m-am obișnuit cu lipsa de respect, stai jos!

Bătrânul, cu aceeași vestimentație din seara trecută, după ce se așeză, începu, cu vârful bastonului, să scrijelească niște șănțulețe, cam de un metru lungime, peste care trăgea o linie orizontală. Cred că, de fapt, erau niște cruci! După ce desenă vreo trei se opri, proptindu-se în bastonul înfipt în cel mai adânc șanț, exact în locul unde liniile se intersectau. Nu zicea nimic. Îl priveam și așteptam să deschidă discuția.

‒Bănuiesc că vrei să spun ceva?
‒Nu, eu…
‒Lasă, lasă! Te-am incitat. Ți-am stârnit curiozitatea, altfel nu ai mai fi venit. Pofta și chemarea pentru necunoscut. Curiozitatea, uneori, împinge oamenii către cele mai necugetate lucruri. Uneori.
Dar văd că nu mai ai cartea.
‒Dacă am terminat-o…
‒O carte, da, de citit o terminăm, dar niciodată ea nu ne părăsește, subiectele, intrigile și ideile din carte ni se coagulează undeva în cognitiv, ca părți sau mici fragmente, umplând niște sertare care în timp vor deveni un cufăr, apoi un depozit, ca pe urmă să devină ditamai hala a cunoașterii de unde, în timp, omul va folosi, inconștient, și va extrage ceea ce îi poate fi de folos într-o discuție, într-o prelegere sau atunci când va scrie o carte și tare va fi surprins când, recitind ceea ce a scris, cu trei zile în urmă, cu o săptămână sau cu o lună, se va întreba de unde i-au venit ideile, cuvintele și expresiile pe care, îndeobște, nu le folosește în viața de zi cu zi. Lectura și școala sunt imbatabile în lupta cu viața! Sunt port bonheur-ul devenirii noastre sociale și culturale! Detenta de care avem nevoie pentru a reuși. Sau poate nu! Sunt destule variabile! Exact ca în formulele și ecuațiile algebrice!!!
Mda, lectura ajută foarte mult, dar dacă nu ai și o patalama…
‒Poftim?
‒O diplomă că ai absolvit o școală sau o facultate, societatea, din ce în ce mai mult, se uită la hârtii nu la individ și la faptele sale. Și da, și la modul cum este îmbrăcat. Din păcate.
Am văzut, la plecare, că mă studiai cum sunt îmbrăcat!
‒Dar de unde v-ați dat seama, erați cu spatele?!
‒Tinere, tinere!
Uite, vreau să te uiți fix în ochii mei și să te întreb dacă ai încredere în mine, deși nu ne cunoaștem? Încrederea, într-o relație, de orice fel ar fi ea, este esențială.

‒Da, zic și, aproape instantaneu, o căldură inexplicabilă mi se instală în întreg corpul. Parcă levitam, deși… cred că eram tot pe banca din parc! Sau nu?!
–Ai fost vreodată la Biblioteca Vaticanului? Bibliotheca Apostolica Vaticana^[1].
–Nu, nu… Nu mi-am permis, trebuie și viză, ori occidentul este tabu pentru noi românii, și apoi… Sunt un copil, abia am 16 ani!
–Bogdan te cheamă. De unde îți știu numele? 
–Mda, asta voiam să…
–Hm! Tinere, doar ai fișă, ești înscris și am văzut că vii destul de des aici, la noi, la bibliotecă!!! Ș-apoi, chiar nu a fost nevoie să mă uit în registru, noi știm tot ce zboară și tot ce mișună pe pământ, Bogdan!
–„Lăsați orice speranță, voi, cei ce intrați aici!”
–Dante cu Infernul lui… O invenție. Ți-am spus că iadul este numai în imaginația unora. Nu ți-am spus, dar ai aflat acum!
Iadul a fost doar un instrument pentru strunirea celor săraci cu duhul! Un mod coercitiv de a controla conștiințele.
–Tocmai domnia voastră spuneți asta?!
–Spun cu tărie și continui pe ideea de mai înainte…  
Mda, aceasta… Am văzut ce cauți cu obstinație… Cauți cărți rare, incunabule, hărți, mărturii inedite și zămisliri pierdute în negura timpului… Egiptul Antic, comunități creștine din Orientul Mijlociu…
–Îmi plac istoria, geografia…
–De fapt, ce vrei să găsești?
–Mă iertați, mai devreme ați spus că „…noi știm tot ce zboară și tot ce mișună pe pământ.” Cum de nu ați aflat ce mă frământă și ce caut?! Și aș mai avea o curiozitate, aș dori să știu…
–Cine sunt și cu ce treabă pe aici?
–Ați intuit-o și p-asta!
–Oricum, numele meu nu are nicio însemnătate, nu ai avea ce să faci cu el și nici nu știu la ce ți-ar folosi! Ar fi o chestie platonică, dacă mă înțelegi? Asta ca idee!
–Mă iertați, lucrați aici?
–Cum de nu, tinere? Cum de nu? Toți ne aflăm într-o mare lucrare. Că este a Lui, și își întinse arătătorul mâinii drepte în sus, sau că este a altcuiva… Ne va fi greu să aflăm. De fapt, asta o spun cu părere de rău, nimeni nu va afla! Nimeni, niciodată.
–Adică, tocmai dumneavoastră care vă aflați în această metropolă a credinței și într-una dintre cele mai mari, și bogate biblioteci din lume, cea care deține, se spune, cele mai mari secrete ale lumii…
–Și n-ai văzut încă nimic, Bogdan! Aici, la vedere, nu știu dacă se află nici măcar 25% din ceea ce se află în inventarul bibliotecii. Bine, în inventarul oficial.
–Deci, există și un altfel de…
–Nici curatorii și bibliotecarii bătrâni, și nici măcar Papii, în sutele de ani trecute, nu au văzut și nu știu întreg tezaurul care sălășluiește prin sertare, rafturi, cufere, camere ascunse și văgăuni, multe dintre ele uitate. Este precum acea imensă hală a cunoașterii. Un hău fără fund!
–Vreți să spuneți… Iertați-mi insistența! Vreți să spuneți că…
–Dar eu nu vreau să spun nimic. Reiese de la sine. Evidența este clară, pentru cei care pot pătrunde dincolo de lumina cunoașterii de suprafață și sparge crusta care ascunde marile adevăruri, este ceva desuet. Banal, minor, comun, ordinar, obișnuit, trivial, un truism, un poncif și alte sinonime!!!
–Oau! Sunt bulversat… Iertați-mă!
–De la atâtea sinonime? Se mai întâmplă. Mulți m-au certat pentru stilul meu glumeț-ironic. Într-o zi, chiar cardinalul Ratzinger…
–Papa?!
–Fostul, dragule. Fostul papă Benedict al XVI. Acum este Francisc, bun băiat. Poate prea bun.
–„Bun băiat”???
–Da, și am mai adăugat: „Poate prea bun”. Acesta-i adevărul. Nu știu cât va mai rezista?!
–Mare amator de fotbal.
–Vezi, vezi? Voi vorbiți doar despre plăceri mărunte, despre lucruri care vă abat de la țelul primordial.
–Există așa ceva?
–Întrebare capcană! Ha! Sigur că există. Dar el nu va fi atins de oricine, pentru că nici nu este foarte de important, fiindcă nu contează așa mult destinația, ci drumul. Modul cum te comporți pe toată durata călătoriei!   
–Acum, dacă tot ne-am întins la discuții, eu spun că și lucrurile mărunte pot aduce fericirea.
–Fericirea de moment, Bogdan-omule. Ea nu ține mult.
–„…omule”?!
–Ș-apoi… Fericirea! Lasă-mă că m-ai indispus, eu o caut de atâta timp… De-atâta timp! Și? Și nimic! Când să zic c-o văd, că-mi străbate sufletul… pac!, ea dispare. Sau cum vă place vouă, tinerilor, să spuneți: se disipează. Dispare precum un nor firav de cirocumulus intrat în bătaia furtunii.
–Domnule, să fiți atent, scara pe care stați poate să alunece în orice clipă, nu-mi place cum stați, iar la vârsta domniei voastre!
–La vârsta „domniei” mele!? rosti pe un ton ironic. Mda, într-adevăr, este o problemă cu vârsta, dar cine ți-a spus că eu mă sprijin de scară?! Uite, ia-o și urcă! Spunând acestea, bătrânul împinse scara pe role care veni până aproape de masa la care stăteam. Priveam înmărmurit la bătrânul care își ținea echilibrul pe balustrada de inox, alunecând cu picioarele încolo și-ncoace, părând, mai degrabă, a fi un skateboarder gata să se lanseze în viteză spre rafturile inferioare, decât ceea ce credeam că este!
–Să urc?
–Vrei s-o spun în germană, în cehă sau în latină ca să înțelegi?
–Nu, nu, este bine poate fi și în germană, și în latină, dar… Am prins scara și, cu mare grijă, am urcat treaptă cu treaptă, până la nivelul unde mai devreme stătuse bătrânul! Mai devreme, bine spus, pentru că din nou, nu-i puteam auzi decât glasul șoptit.
–Aici, tinere, ia-o pe culoarul din stângă! Uite-mă! Parcă ne jucam „de-a-va-ți-ascunselea”?! Zicând acestea capul bătrânului se ivi după un raft înalt de vreo cinci metri, ca să dispară și să reapară imediat după un altul.
–Să vă urmez? Unde să vă… Vă ascundeți mereu! Să nu avem probleme? Adică, mai mult eu, că dumneavoastră…
–Nici n-ai sesizat, biblioteca s-a închis de mult, nu mai este nimeni în afară de noi. De noi și de aceste minunate dovezi ale trecerii omului. Cel mai frumos dar al omenirii: cunoașterea!
–De acord cu dumneavoastră, dar dacă se află că am rămas peste noapte, dacă mă prind, mă arestează. Nu cred că… O să ajung mai rău decât Josef K.!!!
–Hm! N-ai uitat. Fericirea, tinere… Fericirea! Mda, toată lumea o caută, chiar și cei săraci cu duhul, deși ei nu-i vor ști niciodată înțelesul. E ca o boare subliminală. La ei, până și gâdilatul ar putea să le trezească oarece sentimente vagi de fericire. Nu, nu te va aresta nimeni. Acum, ești cu mine.
–Cu dumneavoastră, de ce nu ar putea să mă aresteze? Or să vadă semne că am rămas după închidere, că m-am cocoțat până aici…
‒Am blocat sistemul de alarmare!
–Ați blocat sistemul?! făcui cu o mină aproape apocaliptică. Ha, ha!… Pentru prima dată, m-ați făcut să râd.
–Deși nu văd motivul, eu zic că asta este foarte bine, râsul este sănătos. Pe lângă îmbunătățirea sănătății emoționale, râsul, conform spuselor cercetătorului Michael Miller „declanșează dilatarea sau expandarea țesutului care formează căptușeala interioară a vaselor de sânge și crește fluxul sanguin.” Deci, râzi cât vrei, face bine! Este omenește, dar nu, nici măcar el, râsul, nu poate aduce fericirea.

–Dar de ce credeți că fericirea este subiectul căutat de mine cu obstinație? Sau, mă rog, lucrurile scrise despre acest sentiment unic. Albert Camus a spus că „Fericirea este cea mai mare biruință, aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus.” „…împotriva destinului ce ne este impus.”
–Mda, zicerea asta ți-a fost ca o pală de vânt în vela unei bărci rătăcite… Rătăcite, însă, în mijlocul oceanului, Bogdan. Care ocean? Cel mai mare de pe pământ.
–„Mare Pacificum”!
–Nu, nu mă refeream la Oceanul Pacific, ci la „Oceanul de Oameni”. Unul care nu va fi întrecut vreodată. Drame și întâmplări pe care niciun ocean din lume nu le va avea în străfundurile apelor sale. Nu va putea să le încapă.
–Lumea! Oamenii! Da…
–Prea multă vorbă! Te rog să mă urmezi și să nu întrebi nimic până ce eu nu voi fi vorbit!

---

M-am ținut după bătrân și după ce am străbătut un culoar lung cam de vreo 50 de metri, cred!, și un tunel de vreo cinci ori mai lung, ne-am oprit în dreptul unui zid din care, odată ce bătrânul pipăi un colț de marmură vinețiu-sângerie, o lespede uriașă se dădu la o parte, făcând loc pentru ca noi să coborâm pe niște scări care păreau că nu se mai termină. Un hău căruia, aproape, nu i se vedea capătul.

‒Unde suntem, domnule?
–Suntem sub Roma acum! Și făcu gestul cu degetul peste buze pentru ca să nu mai întreb nimic.

Am mai coborât o vreme după care am ajuns într-o sală imensă luminată de câteva făclii uriașe, mari cam cât un teren de tenis fiecare, ceva inimaginabil, o lumină orbitoare! Prea multă lumină! De jur împrejur rafturi cu cărți imense, cărți care arătau sigur a avea zeci de kilograme fiecare. Cel puțin. Eram mut de mirare. Mă roteam întruna și priveam sala imensă plină de cărți pe care nu mi-aș fi închipuit nicicând că le-aș fi putut vedea.

–Pot… Pot să… Am încercat să vorbesc, dar abia mai puteam ține pe picioare și simțeam că mă sufoc.
–Da, poți vorbi, dar după ce îți mai revii. Trage adânc aer în piept și îți va fi mai bine!
–Domnule, dacă îmi dați voie să vă spun așa…
–Poți să-mi spui cum vrei, pentru mine nu contează apelativul… Este o spoială, uneori nemeritată, alteori cu titlu de luat în derâdere. Inima este singura care grăiește adevărul. Acolo se citește cel mai bine respectul. Ea te dă de gol. Așa că…
–Domnule, este ceva ce… Mă întreb dacă nu cumva visez?!
–Ai vrea dumneata să visezi, dar atunci rolul meu ar fi total neinteresant și neavenit, aș fi un fel de hologramă. Și aceea vag-ivită accidental într-o milisecundă onirică. Freud a numit visul drept „calea regală de acces către inconștient”!
–Dar tot visul, se spune, că este un portal de acces prin care poți pătrunde în universuri aflate dincolo de spațiul și timpul nostru pământean.
–Ezotericii, da! Lasă-mă, domnule. Eu aș putea să-ți dau probe, probe și mărturii ale unor oameni mai presus de orice dubiu. Întâmplări neștiute pe care, dacă oamenii obișnuiți le-ar afla, s-ar cutremura lumea. Totul s-ar da peste cap. Totul, înțelegi? Niciun guvern și nicio credință n-ar mai sta în picioare.
–Este… Este cutremurător ce-mi spuneți.
–Nu-i așa? 10, 9 pe scara Richter!
–Și totuși nu visez?
–Dar mușcă-ți mâna! Apucă-te de testicule și dă-te cu ele de pământ!
–Oau! V-am iritat!
–Nu deloc, dar acolo se simte cel mai acut durerea la bărbați. Chestie de traumatologie, omule. Ramură a medicinei foarte importantă! Dar iar am vorbit cam multe. Haide, vino să ieșim pe această ușă!
–Unde duce această ușă?
–Către una dintre aventurile cunoașterii. O etapă foarte importantă pentru tine, sunt lucruri și întâmplări care s-au petrecut aievea sau se vor petrece și la care tu vei fi spectator sau la care chiar vei lua parte. Te vei implica, dar nu vei putea schimba nimic. Destinul omului este întipărit adânc în genele sale.
–Foarte enigmatic. Dar cum este posibil așa ceva? Totul pare de domeniul fanteziei… Este ceva…
–Așa este: este ceva! Este ceva și mândrește-te că ai fost ales, deși nu este numai meritul meu, toți cei cincizeci am votat pentru ca tu să fii acela.
–Cincizeci? Cincizeci ce?
–Un număr. Un număr de entități care, adunate în Sala Colocviului Demnității Traiectului, iau decizii pe care Marele Creier…
–Marele Creier?!
–Un fel de computer cu un diametru de 365 de kilometri pătrați și înalt de 12 metri… Omul nu se schimbă, procesul cerebral al omului este același, descoperirile și inovațiile tehnologice se desfășoară conform programului din hard-ul computerului.
–„…hardul computerului”!? Este ceva… Ceva imens. Sunt bulversat. Glumiți?
–Nu-mi permite statutul. Sunt aici pentru a te purta printre fapte și adevăruri.
–„…printre fapte și adevăruri.”
–Nu le lua în derâdere, dragul meu, multe dintre cele văzute și întâmplate sau ce se vor întâmpla îți vor folosi. S-ar putea ca tu să fii următorul, totul este ca tu să dăruiești și să te dărui… Abia aceste lucruri te pot aduce atât de aproape încât să atingi cu buricele degetelor sentimentul de fericire. O palpabilitate sumară, dar revelatoare.
–Spuneți niște lucruri atât de… Sunt pur și simplu incredibile, eu tot mai cred că mă voi trezi și mă voi amuza de toate acestea.
–Vei avea și câteva momente de amuzament pe parcurs. Vei avea, da, da… Ludicul, dacă nu ar însoți omul, ar face viața și mai anostă. Hei, la drum, dragul meu Bogdan. Acum, închide ochii și pășește înainte! Am făcut un pas și…

Dintr-o dată…  Eram din nou pe bancă în timp ce vedeam spatele bătrânului depărtându-se.
M-am ciupit, m-a și durut. Nu, Doamne, dar… Chiar am fost plecat? Era imposibil atât timp câte eram pe banca aceea să fi fost și în Biblioteca Vaticanului! Eram uluit! Ceva s-a întâmplat, totuși, dar cum a fost posibil? Iar bătrânul chiar mi-a fost ghid.

Gata, știu! Cred că a fost o hipnoză indusă. Bătrânul m-a hipnotizat, e clar. N-am fost nicăieri, e sigur asta. Doar cu gândul. Cu ce mi-a transmis bătrânul.

Incredibil ce experiență am putut trăi! Bine, e mult spus trăit, dar oare aș putea spune cuiva ce-am pățit? Să povestesc tot ce am văzut? Cred că singurul care ar putea să mă lumineze și să explice ce s-a întâmplat cu mine ar fi Freud, dar părintele psihanalizei ne-a părăsit de mult. Culmea, și el, trăitor cam în aceeași perioadă cu Kafka și Thomas Mann!!!

Ce rol are bătrânul în toată întâmplarea aceasta? Cine este și de unde  vine? Și unde pleacă. Nu m-am gândit să mă iau după el.

Dar de ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea? La un moment dat, bătrânul mi-a spus că am fost ales! Ales să ce?!

Acele entități care, adunate în Sala Colocviului Demnității Traiectului, iau decizii pe care Marele Creier… Marele Creier? Oare ce vrea să spună asta? Unde ești, Freud?

Clar, mâine seară am să-l atac frontal pe bătrân, să-l întreb ce semnifică toată aventura asta! M-a adormit și-am visat, eu asta cred.

Cu această credință, încet și gânditor, am plecat spre casă. Se făcuse destul de târziu.

[1] Denumirea în lb. latină

---

VA URMA

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English