Nervurile transparenței – ALTCULTURE MAGAZINE ● 79 ● 3/2024

Nervurile Transparenței – ALTCULTURE MAGAZINE ● 79 ● 3/2024
De Claudiu Iordache

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!

Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.
Iubesc copiii
de care ne-am îndepărtatat
ât de mult.
Numai ei nu au
obrazul
timpului nostru.

Unde ești, suflet
al meu,
rătăcitor
în afara mea? Când
mă chemi nu
te caut, dragostea
înseamnă și
teama
de a te pierde,
gingașă rândunică
de iarnă,
rămasă credincioasă
verilor
trecute
în care ți-am
vegheat
amintirile. Unde
e adânca
respirație
însuflețind așternutul
unei vele sfâșiate
pe o mare în pericol?
Ți-am
surprins
suspinul
înfiorând
sufletul
și în părul
tău
au apărut mărgele
de întuneric
și în trupul tău,
atins de al
meu, s-au
ivit surâsuri
nesăbuite.
Șiapoi, numele
tău, o
silabă, un
geamăt al atingerii
sângelui de sânge, și
țipătul înalt
al pleoapelor,
grele
cupole răsturnate
peste turnul de
patimă!
Unde ești,
suflet al meu
îndrăgostit
de o dragoste
niciodată
înstrăinată?  

Unde e femeia
bărbatului
care te pândește
din mine? Pentru
împreunare, pentru
nuntă, pentru
nașterea fericirii,
cu zbateri de căprioară,
nimfă surprinsă
la scăldat
în crângul
privirilor
care te aud.
Unde  este
flacăra uitării
la care, trist,
îmi ard pe rând
poemele, amintirile
și
tăcerile?…  


Iubitei mele
ascunse în cutele
sufletului meu,
îngerului cu palmele
acoperite de
rănile mele
vindecate, ea
din el,
darul de
Împlinire, însoțitoare
prin umbra vieții
și strălucirea
mistuitoare
a eternității, fântână
a îngerilor mei
genuini, ctitoră
sfioasă
a fericirii
mele, dar nespus
al minunii de a
trăi
în lumea de cenușă,
blândă încurajare
ce mi-a înviat
cuvintele,
credință
greu încercată,
înspinat surâs
speriat, umbră
a căprioarei
care se lasă
prinsă, și ultimulchip
în care
mă odihnesc
fără spaimă,
și ultimul
bun rămas!
Dacă i-aș putea
restitui
ceea ce prin tine
Dumnezeu
n-a luat, ci
a dat!
De-aș putea atinge
iubirea
rugurilor blânde
din privirea ta,
dacă
aș îmblânzi moartea
ce așteaptă
la gura
podului
cu scara
din salcie înflorită,
dacă te-aș chema,
poezie,
să-isăruți
tâmplele,
rostind
ușor,
ca pentru
noapte,
descântece
de împlinire.
Dacă
n-ai fi fost,
ce ar fi fost
lumea
fără
de tine,
tu, neasemuită
Cristina?
Plânsul
pentru mult prea
târziu…  

Singurătatea îmi restituie
leagănul
în care am fugit cu tine
în săruturi furișate,
îmi redă amintirile
ce însuflețesc
clipele
pe care le-am atins
cândva,
cu sfială,
îmi restituie
întâile dezmierdări
cu trupul tău,
un delfin
zburdând
în sângele nostru.
Singurătatea,
cea care adună
hergheliile
despletite, care numără
stelele din părul tău
când ploaia îți piaptănă
surâsurile,
miere amară
scursă
din răni nevăzute
care curg spre
nevoia de tine,
tu,
însoțitoarea vieții suave ce mi-a fost
aproape o umbră.
Și atunci
când îmi amintesc lumina
ochilor tăi, și atunci
când îți ascult palmele
ce îmi dezmierdau cu blândețe
ridurile, și
atunci
când
ai acceptat să iubești
un călător sleit de bucurii
ca mine…
Îți mai amintești
numele meu, mirosul
meu, căci
eu îmi amintesc
respirația șoaptelor tale înfiorate și a cuvintelor
nespuse încă
în patul cu plăceri?
Îți mai amintești,
iubito, ce
ți-am șoptit atunci
în căușul urechii, tu,
care ai plecat apoi
lăsându-mă captiv
absenței tale,
funebrei solitudini!
Tu,
astăzi nu mai știu
cine ești, numai îmbrățișez decât
amurgul
în care ți-ai ascuns
privirea,
poate
pentru totdeauna…
Iar tu
so-li-tu-di-ne,
loială umbră
măcinate
la marginea timpului,
geamănă a iubitei mele
abia ivite și deodată
pierdute, dragostea
ta nu-mi ajunge! Voi
pleca curând
după năluca ei pieritoare,
chemând-o
tot mai stins
cu nostalgia mea
amuțită…
Adevărata
singurătate
este locuită
de umbre.  


Ne-am așezat la masă.
Noaptea e o catifea
de presimțiri
.O lumânare
pâlpâie între noi.
Şi vidul timpului
trecut
pe care l-am însuflețit
împreună.
Doar privirea ta,
oglindă care
mă mustră, și
pentru prima dată
simt că moartea
e un păcat, un
viciu, o nemeritată
rană a timpului
celui rămas. Deasupra
noastră o ceață
fără stele
peste o fortăreață de
creneluri. În acest
oraș traversat
de vise,
ferestrele
în jurul tău
își aprind
nuferii negri.
De ne-am putea
întoarce,
de-am putea traversa
din nou
consimțirile,
grădinile,
îmbrățișările,
nașterile, câte
aurore ale bunei-vestiri, câți
luceferi
am ars împreună?
Dar fericirea
are totdeauna
o frontieră. Întind
spre tine
mâinile
și lacrimile
plătesc primele.
Cum să îmi împac
inima
cu Maria
sprijinită
în toiagul înflorit
al copiilor ei, albină
rămasă
singură
în închisoarea
de ceară obosită?
Abia respiră acum,
ritmează
moartea, sau
o dă din
calea mea
la o parte?  

Te-am chemat de atât
de departe
doar pentru a
te privi! Doar
pentru a-ți săruta
surâsul
în care ți s-a strâns,
avar,
dulceața! Dacă
ai avea chip
te-aș recunoaște, dacă
ai avea gust ți l-aș
regăsi
printre sărutări de
miresme.
Dacă ai avea glas
aș așterne în
numele tău
leandri pe crustele tăcerii.
Dar tu exiști
în aura absenței tale
ca un duh blând
într-o icoană,
ca
un înger veghetor ce
se odihnește
într-o umbră, ca
o idee arzătoare
într-un nor de
seninătate. Spune-mi,
cine ești? De
unde vii? Ești ivirea dragostei
îndelung așteptate,
ori stupul viu
de miere
care mi-a înflorit
înăuntru? De-aș alege
din nou
o sută de ani fără tine
aș face-o pentru
a te întâlni iarăși,
la capătul lor! De-aș trăi
ca să te întâmpin
ca atunci,
aș îndrăzni să fiu
nemuritor. De-ar
fi să te iubesc fără
întoarcere
ți-aș deschide buzele cu
jurământul poemului
meu
de ierburi
transparente,
urme pieritoare
ale visărilor
mele.
Te-aș descrie dacă
mi-ar îngădui-o
cuvintele.
Te-aș picta dacă
m-ai lăsa, nestingherit,
să-ți mângâi aripile
cu priviri
inspirate, te-aș
cânta din
instrumentul
dezacordat al inimii
care-mi bate nebunește…
Oare simte apropierea
ta ori
plecarea mea
dintr-o viață
care fără tine
n-ar mai avea parte
de bucurie? Ori
aș muri un pic,
sperioaso
ce te apropii ca
umbra ciutei
de ciobanul cu
fluierul ațipit? Ori
aș rămâne dovada
singură
că ai fost, că
ai trecut pe aici,
iubita mea!
Și că apoi ai
plecat,
Dezamăgită…  


Te-am adus de
atât de departe doar
pentru a te iubi!
Iubește tu însăți
strădania
mea! Și poate,
cine știe,
din strădania
mea și absența ta
se vor naște primii
noștri copii…
Însoțitoare a
ultimului meu gând
ori iubita primului
meu vis amăgit
de tine? Tu, alege
ce sunt! Un poet
care-ți caută,
prin neant,
literă
cu literă, numele
tău netulburat
de femeie? 

Dragostea e o plezanterie,
dacă nu-i vorbești
cu șoapta întunecată
a unui emir, dacă
nu îi scrii ca
un Luque Muñoz:
“Tu care mlădiezi
cu șoldurile tale
tăria furtunilor”
Numai tu dai un răgaz
patimii
care zace
în mine.
Numai tu întrevezi
în trupul
ce va rodi
ecoul
sângelui tău,
numai tu risipești
lumina
cu fervoarea unui astrucare strălucește,
pe dinăuntru.
Dragostea
este însuflețirea unei
vieți care altfel
se închide într-un mugur
uscat.
Dragostea
e rătăcirea salvatoare
într-un poem de strigăte
guturale, este
muzica
pentru sângele
a două râuri
ce se revarsă în peștele
strălucitor
ce-și depune
icra
de taină
în cristalul
înnoptat.
Dragostea
este uluirea
morții
întoarsă
din drum.
Dragostea nu e
prizoniera
transpirată
a două patimi
smulse dintr-un
singur suflet,
nu este
voluptatea ce
orbește bucuria,
nu poate fi înprumutată,
închiriată,
posedată, violată,
nu poți forța un curcubeu
să piară
într-un clasor, dragostea
e ceea ce
nu știm,
ceea ce nu
posedăm, doar tainica
hemoragie, doar
darul strâmt
al unor mărturisiri
acceptate, doar
lumina picurând
din opaițul
de la capătul patului
unde două umbre
își piaptănă tăcerea
cu fire lungi,
până la istovire.
În această viață
biruim
prin ea,
înainte de a fi învinși
în cealaltă, care
ne va retrage
totul, mai
puțin sărutul,
dezmierdarea privirii,
descântul de nemurire
pe care-l împărtășim, singurul
de care Dumnezeu
nu se atinge, căci
altfel El însuși
ar pieri puțin.
Dragostea
e arborele ce
se întoarce,
însetat,
în sevele cu care
îl hrănim.  

Dragostea,
într-un fior
scriu, despuind
cuvintele
în întâmpinarea
misterului ei,
tu, cu nume de
corabiedespletită,
trup al umbrei
și fiică
a desăvârșirii,
scăldându-te goală
în acest
atât de
inuman golf
de
absență.
Dragostea e
înaintea
și în urma morții,
lumânarea sălașului
de Crăciun
unde nașterea
este încă o înviere… 


Într-o zi va trebui
să abandonez
toate astea.
Dar cel mai greu
îmi va fi
să-mi închid pleoapa
avidă
peste imaginea ta, ființă
protectoare
care, crescându-mi
la piept copiii,
mi-ai hrănit cu lapte
dragostea ta de neînțeles.
Se va prăbuși trecutul
tăiat cu lama subțirea umbrei ce desparte viața
de întuneric, ca o criptă,
și anii vor împietri
în crivățul veșniciei.
Ce cumplită fericire este
viața
pe care totdeauna
o părăsești
alungat
de frumusețea ei!
Ce simplu e să mori
când
nu ai scris
poesia,
când nu ai copii, când
iubita ta
nu ți-a îmblânzit
ascuțimile; cum
de s-au scurs
fulgerele
în clipe atât de lungi, cum
de s-a spart
clarobscurul de faianță
însuflețit de mângâieri,
unde sunt zilele
în care s-au ivit, pe
rând, coconii
cu nume de prinți.
Iar deznădejdea mea
din urmă
o risipă
pe care am împărțit-o
cu tine… 


Cât de puțin contează
ce am scris!
Ce-am trăit contează
și mai puțin. Contează
ce am adăugat ființei
care nu-mi seamănă. Dacă
și ea va simți
cândva asta,
va fi cu atât mai bine.
În rest, poemele
sunt învăluiri, în
care goliciunea inimii
mi s-a ascuns
rușinată de sine.
De-aș fi știut
toate astea
înainte de a mă atinge
de lira foșnitoare
a hârtiei
pe care umbra mea
aplecată, scrie,
scrie, scrie…
Fie ce-o fi!
Iubita mea, ramură
înflorită de cireș
pe vâscul gros
al timpului de trăit!
Moarte, când vei
veni,
nu-mi aminti că ai
sosit, doar
deschide ușa și
ieși,
și eu, înlăcrimat,
privindu-mi
soția și fiii
ce se întorc singuri
spre casa lor, care
nu mai e
și a mea, voi
veni după tine! 

Singur, iubito, urc pe calea sângelui
tău, acolo unde tu îți semeni și îmi
semeni, porumbiță împerecheată.
Beată de a fi atât de aproape de
Dumnezeu. Părul tău mi-a acoperit cu
șoapta mătăsoasă, scâncetele cuvinte.
Acum tac, pentru a nu speria
senzația, iluzia. Iubește-mă atunci, nu
te opri! Până dimineață mai rămâne
un secol de dezmierdări, un mileniu de
dragoste. În curând, luna complice va
așterne voalul tău de mireasă la
picioarele patului… Fericirea este
totdeauna
pereche. 


Cetatea bucuriei,
deschisă trecere
înspre
celălalt.
Arde în albastru
îngerul de ceară.
Liră abia atinsă
de suspinul surâsului.
Muzica. 


Tandră, gingașă,
tiranică
zeiță, tu,
care tot ce atingi
e surâs, este
muzică!
Când
voi putea
să te cunosc
și altfel,
precum peanul
ce dezmiardă
strunele
transparenței
tale?
Tu, murmur
blând, suspin
ori chiot războinic,
adiere tulburătoare
ori tumult
care vine
dinăuntru,
însoțitoare a
copilului
ce-și stinge setea
buzelor
la sânul tău,
întâia
promisiune
și ultimul surâs
de bun rămas
al vieții
pe sfârșite.
Tu, fugară,
despletită
fiică
a necunoscutului…  


Cunosc un suflet
care respiră
visul.
Magnolie ascunsă
în părul
întunecat.
Trece simplu prin
lumea fără
Dumnezeu,
ca un heruvim
ce presară
în juru-i
ofrandele
poeziei.
Cunosc un suflet, dacă
i-aș rosti numele
ar pieri… 


Deasupra,
orbitoarea
vâlvătaie
a albastrului.  


Bucuria e
Muzica…
Negru e vântul.
Bate cu cerneala
pe zbaterea rândunicii.
Obosită, s-a oprit
sub cer
și așteaptă capătul zilei.
Doar privind-o acolo
sus, răstignită
pe furtună, captivă
în plasa
tumultului, simt
că mă voi pierde
sub arsura rece
a poeziei
spre care sufletul
însetat
se îndreaptă.
Spre casă mă întorc
sfios
cu aripi de fluturi.
Doamne, de-ar reuși măcar
să ajungă
prima la rostul ei, de-aș
reuși
atingându-mi
degetele de părul despletit
al unui ultim
promis anotimp!
Inspirația înspinată
este totdeauna
o bucurie
rănită de presimțiri.
O, pasăre fugară, o
rândunică
din inima mea…
Cu tine
sunt!
Cu
tine
am înfruntat
viscolele
tăcerii,
când
eu nu ți-am putut rosti
surâsurile
iar tu
ai te-ai depărtat de
sărutările mele
livide.
Cu tine
am învins
patul în
care adesea
am urcat
singur,
și lumea stearpă
care m-a
înecat de iluzii.
Cu tine
am înaintat în
trecut și
am plâns după
viitor,
am sădit o floare
la căpătâiul
descântului
care ne-a logodit
cândva.
Cu tine sunt!
O frumoasă
singurătate
în doi
când
Dumnezeu
ne-a lăsat
să șoptim
cuvintele Lui.
Cu tine am
fost și, iată,
voi fi
până
când
ne va împodobi
tăcerea
cu podoabele sale
iar viața
ne va adăposti
la sânul ei
ostenit.
Cu tine sunt
ca să întâmpinăm
noaptea
care a venit
doar
pentru a cere
stelelor
să ne întâmpine
regal
ca pe niște
luceferi.
Cu tine sunt,
femeie
ce porți gingaș
numele
bucuriilor mele.
Şi să nu uiți,
când viscolul
va bate din nou,
cu pumni de gheață,
la ușa fericirii
noastre,
cu tine sunt! 

Haide, Cristina, să
ne logodim cu
clipa viitoare,
drumul
e același,
între mine
și tine,
cărarea înflorită
a sângelui
dezbinat
de ritmuri diferite.
A fost odată
ca niciodată, dar
nu vom ști
cum va fi
decât atunci
când, privind
în urmă, vom putea
spune: „Şi
atunci când
ne-am iubit, și
atunci când
ni s-au desprins
de suflet
copiii și atunci
când
inimile ni
s-au atins
de ghimpii
înspinați și
atunci când
am trăit
în ierni diferite și
atunci când
ne-am
înstrăinat
privirile
tulburate și
atunci când
ne-am revărsat
disperarea
în incendiul care
apoi
s-a stins,
am fost
împreună,
o
pasăre,
ivită din
dragostea
a două
aripi. 


Cu petale
împreunate
și înfiorată
de presimțiri
e dragostea
ce ne cheamă,
ne caută
din nou.
Visul ei
e chiar
acest
râu care,
despărțindu-ne
încă,
este tot mai
subțire. 


Fie-vom noi
până la
urmă, acestei
tainice
însoțiri, nu
numai
prima
dar și
ultima
ei
respirație?
Sau poate
viața noastră
și-a scris,
pe rând,
poveștile
de iubire?
Sau poate
cântecul nostru,
ațipit
în zbor,
și-a găsit un
adăpost
în caliciul
unui trandafir
de foc
înflorit
în oglindă? 


O verighetă, singura pe
care fecioara o depune
pe inelarul poetului ce o
contemplă, floare a
visului secret ce
se deschide când privirea
o atinge cu timiditatea
melcului nocturn.
Totul e o chemare
interzisă și o explorare
dezabuzată. 


Doamne, 70 de ani
de viață
este abia o idee… 

Și mai știu că o să-mi fie tare dor de voi, că o să-mi fie tare dor de tine
când n-o să mai fiu… 

3 noiembrie 2012  


„Dragostea
este uluirea
morții
întoarsă
din drum.
Dragostea e
înaintea
și în urma morții
după care
învii…”

Claudiu Iordache 8 martie, de ziua
Cireșilor care vor înflori… 2017

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English