Armânii, frații noștri care nu pier… – ALTCULTURE MAGAZINE ● 78 ● 2/2024

Armânii, frații noștri care nu pier… – ALTCULTURE MAGAZINE ● 78 ● 2/2024
De Vanghea Steriu

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Poezii în armână de Vanghea Steriu traduse de Eugen Matzota

Titlul acestui articol parafrazează o cartea de-a mea, ”Armânii, frații noștri care pier,” care sună chiar și mai bine în varianta în engleză: ”The Vanishing Aromanian.” De aceea, n-am numit-o pe Vanghea sora mea, deși o simt aproape de sufletul meu de vreo 15 ani, de când ne-am cunoscut în lumea ei, la Skopje, acolo unde face atâtea pentru comunitatea armână.

Departe de România, căci Skopje e la doi pași de Marea Mediterană, dar foarte aproape de români.

Acolo m-am simțit acasă și-am vorbit românește tot ca acasă, deși armânii au o limbă care doar seamănă cu limba noastră. Și ne-am înțeles foarte bine, chiar dacă ne mai împiedicam din când în când și puneam și câte-un cuvânt în universala engleză.

Am încercat aici să redau în limba română ceea ce frumos a spus Vanghea în armână.

De aceea, dacă nu sună prea bine, vina este a mea, cel care-a rămas pe undeva prin urma ei, dar alături de ea.

Eugen Matzota

Prin urmare, „Poolos“ de Gheorghe Schwartz este o completare binevenită a literaturii române traduse în limba engleză. O satiră, scrisă într-o emulație deliberată a lui Rabelais, Schwartz folosește personajele fantastice ale lui Gough și Finch pentru a explora absurditatea societății, iar această traducere oferă publicului anglofon o operă care nu numai că face parte din literatura europeană de masă, dar care oferă o perspectivă asupra României postcomuniste și a elementelor mai grotești ale societății sale.

Lucrarea “Ecoul tăcerii” este o realizare poetică, o galaxie poetică și o veste culturală vocală prividnd publicarea unei noi opere în limba armână, macedoneană și engleză, astfel că prin lucrarea ”Ecoul tăcerii ”, limba și literatura poporului armân din Macedonia sunt reprezentate cititorilor din întreaga lume.

Pornind de la o astfel de percepție a noii cărți a Vanghei Mihailova Șteriova, ne dăm seama că în poezia autoarei chiar și secolele cresc diferit. Poemele și versurile ei nostalgice, elegiace și de dor cresc ca într-o broderie invizibilă de colier.

Poemele sunt broderia autoarei, de aceea sunt firul invizibil al suflării voinței și al timpului și devine timpul însuși, al clipei care cuprinde întregul timp pentru o clipă și pentru o oră, un timp care devine „o voință a timpului” și provoacă un ecou… Un ecou care vibrează și ne întoarce chemarea cu ecoul versurilor unui suflet tremurând.

Un ecou este cel care închide cercul în miezul tăcerii, în jurul căreia se învârt atât spațiul și timpul, cât și o viață întreagă, cu fazele anuale ale unor clipe eterne, iar prin lectură ne întrebăm în ce rege al „Tăcerii” am intrat?

Acest discurs din poezia poetei Șteriova sublimează și realizează subiectele centrale, precum dragostea, nostalgia și patriotismul, iar prin această conexiune a subiectelor: “Rugăciunea pentru păcat”, “Fluturarea iubirii”, autoarea realizează cel mai flagrant acest lucru în poezii: “Frontiera sufletului”, “Două tăceri”, “Două destine”, “Murdăria rece a tristeții”, “Creșterea secolelor”, “Voința timpului”, “Tăcerea”, “Tu și cu mine, suntem o clipă”, “Poarta”, “Poarta curții”, iar prin toate celelalte poezii unește sferele și își dezvăluie codul poetic, care conține atât esența, cât și recunoașterea, cu marea poetică din profilul lui Rabindranath Tagore și Pablo Neruda, dar și cu expresia gnomică a lui Ghenadi Aygi.

Și tot acolo, în această graniță a sufletului, unde sferele se unesc, poeta Șteriova își unește și ea simbioza lirică autentică între tăcere, lejeritate și iubire. Într-o manieră impresionantă, iubirea este sublimată aici ca un safir viu, ca o viziune atemporală a unei împliniri, atât de necesară pentru a privi prin zidul tristeții.

Poeta Șteriova, subliniază remarcabil că, totuși, acel zid reprezintă în același timp un punct de sprijin și o umbră pentru păsările care își fac cuib în colțurile sale, iar aceasta este o adevărată noblețe care urmărește și construiește viziunea inimii calde a omului, atât prin pierderea, cât și prin tristețea sa. Iar prin mesajul “Să lăsăm secolele să crească altfel”, Șteriova spune că în Sfânta Scriptură, într-un loc, este scris că cel mai mare dar din lume este darul de a dărui.

Prin acest principiu, poeta Vanghea Mihailova Șteriova a scris toate paginile din „Ecourile tăcerii”. Prin elegia ei, ea poate și vrea să dăruiască bunătate și noroc chiar și atunci când ea însăși l-a pierdut. Exemplul remarcabil de frapant al modului în care “Secolele cresc diferit” este transmis prin cuvintele din una dintre cele mai frumoase poezii ale operei “Ecourile tăcerii”, prin faptul că spune: „Întotdeauna am fost în stare să mă gândesc la ce se întâmplă:

“Voi mai arunca încă un mănunchi plin de iubire
în rădăcinile rugăciunii,
pentru ca secolele să încolțească diferit”.

Șteriova a reușit să își conecteze sferele și să ne ducă de pe coasta propriei noastre singurătăți și a separării de ceea ce dorim, pe un litoral unde vom fi din nou cine suntem cu adevărat. Pentru poeta Șteriova, dragostea este o rugăciune prin care se pot schimba secolele viitorului, așa cum tabloul „Fiul lui Dumnezeu” a schimbat lumea.

Acest leitmotiv, ca un fel de cor modificat, apare mereu ca o adiere, durerea poetei culminează, eliberându-se astfel de ea însăși și cu propria noblețe se transformă într-o binecuvântare pentru ceilalți, ca în versurile următoare:

Să terminăm cântecul într-un singur glas,
să întoarcem speranța, față în față,
astfel încât să devină o rugăciune pentru elegia iubirii,
iar în cealaltă naștere,
să ne plecăm cu grijă în fața ei.


Asociația Scriitorilor și Artiștilor Vlahi din Macedonia,
Anita Șteriova Dragovici, poetă și traducătoare

ISIHIEA, PISTEA, VREAREA SHI

Tu unâ odâ ardea 4-ru tseri, aclo eara ahâtâ frunimeatsâ ta s-ascultâ a lorloru muabeti:
PROTA TSEARÂ dzâsi: Eo hiu ISIHIE – oaminjlji nu avurâ angâtan ta s-mi veadâ ti atsea va mi astingu.
Dinâoarâ s-asteasi.
ADAOA TSEARÂ dzâsi: Eo hiu PISTI – multsâ di oaminjlji minduescu câ nu lâ escu lipsitâ,
ti atsea nu ari sens ta s-ardu. Suflâ imir vimtu shi ea s-asteasi.
TREA TSEARÂ dzâsi: Eo hiu VREARI – noam ma multâ silâ, oaminjlji mi bagâ nanaparti shi nu lji voru a lorloru di aproapea, shi tu idyeaoarâ s-asteasi.
Niheam dupu atsea tu odda intrâ un njic ficiuric cari gri: ”Tsi easti aestâ, dimi lipsea s-ardets pânâ tu soni” shi acâtsâ s-plângâ.
PATRU TSEARA azburâ: Nu ti aspari, pânâ eo ardu, am silâ ta s-li aprindu shi alantili tseri. Eo hiu NÂDIEA.
Cu lâcârnji ntroclji ficiuriclu u lo NÂDIEA shi li apreasi alantile tseri.
*
Pira-a nâdiiljei totâna lipseashti s-ardâ tu a noasti inimi, ta s-poatâ cafiun di noi ta shu tsânâ tu inimili – isihiea pistea, vrearea shi nâdia



PACE, CREDINȚĂ, IUBIRE ȘI SPERANȚĂ

Într-o încăpere ardeau patru lumânări, acolo era suficient de liniște pentru a le auzi conversația.
Prima lumânare spunea: Eu sunt PACE – oamenii nu reușesc să mă observe, de aceea mă voi arde.
S-a stins imediat.
A doua lumânare spunea: „Eu sunt CREDINȚA – mulți oameni mă consideră inutilă, de aceea nu are rost ca eu să ard.
A suflat un vânt liniștit și s-a stins.
A treia lumânare spunea: Eu sunt IUBIRE – nu mai am putere, oamenii mă dau la o parte și nu-i iubesc pe cei apropiați și s-a stins pe loc.
Mai târziu, în cameră a intrat o fetiță care a spus: „Ce s-a întâmplat? ”Ce este asta, nu trebuia să se stingă complet?” și a început să plângă.
Apoi a vorbit cea de-a patra lumânare: Nu-ți fie teamă, atâta timp cât eu ard, am puterea de a aprinde celelalte lumânări. Eu sunt SPERANȚA.
Cu lacrimi în ochi, copila a luat SPERANȚA și a aprins celelalte lumânări.
*
Flacăra speranței ar trebui să ardă mereu în inimile noastre, pentru ca oricine dintre noi să poată păstra credința, iubirea și pacea inimilor.

O, DUMIDZALIM CÂT NÂ LIPSESHTSÂ!

Dumidzalim! Nai dârutlu a nostu Tatâ!
Agiutâ-nâ! Dâ-nâ silâ!
Toarnâ-li pistusinea shi nâdiea s-nâ ndrupascâ mini shi uminitatea s-ved cu aras, tihioshi shi hrioshi oaminj s-aduchescu mâna cu alghiatsa shi lunjineatsa-a ta.

Dumidzalim! Calea easti nplinâ cu schinj, cheaditsi, arâder, leasi, lângori, doruri, ncâner, agiunatic, virviridzari shi singurâtati!… Nai dârutlu a nostu Tatâ!
Shtiu, bana easti amari cu chimati, bâtutâ di hârseri shi caimo.
Hârsitâ di soari shi hâryiili tu purpurâ, nvirinat di vimturli, ploiurli, fârtunj shi tornadâ.

Tu el Dumidzalim, fricâ shi zghicuri,
plângu di Tatâtânj shi Dadi, ti njilâ shi dari mânâ!
Dispârtsâts frats shi surar shi tut tsi easti soi! a ahât putsân nâ lipseashti ta s-armânem oaminj!

Dumidzalim! Dârutlu a nostu Tatâ!
Oaminjlji, u agârshirâ-a Ta ifchii cu dimândari…
Nvirinari i! Iu easti Ascâparea!?
A ta nimârdzinatâ vreari shi njilâ câtrâ uminitatea hiptâ tu noi, tu suflitlu a anghelji a tâi, tu aestâ pustuxitâ lumi fârâ iluzii shi albi câljuri, tu singurâtati suntu!
Tu fricâ, tu mandri fârâ poartâ shi câljuri!…

A tâlj bunj huzmicheari, pligauits tu suflitlu, suntu ca pulj tu aumbra nchitratâ, mashi soarli a tâlu lji ngâldzashti.
O, Dumidzalim! Nai dârute Tatâ!
Agiutâ nâ! Spuni-lâ nica nâoarâ-a oaminjloru ti mushuteatsa-a banâljei!

Fârâ vrearea-a Ta, noi him ca fârâ Dadâ shi Tatâ!
Fârâ Tini him alâsats njelj tu arocutlu a priciurloru!
Oaminjlji li câlcarâ furtunoasili chimati a vreariljei.

O, Dumidzalim cât multu nâ lipseshtsâ!


O, DUMNEZEU! CÂT DE MULT NE LIPSEȘTI!

Doamne! Dragul meu Tată!
Ajută-mă! Dă-mi putere!
Adu-mi înapoi credința și speranța
care să mă susțină și omenia
pentru a vedea oameni zâmbitori, veseli și bucuroși.
să simt mâna cu albeața și ușurința ta.

Doamne! Drumul e plin de spini, capcane, piedici,
ipocrizii, boli, dureri, gemete, foame, jale și singurătăți!….

Prea iubitul meu Părinte!
Știu, viața e o mare învolburată, brăzdată de bucurii și tristeți.
Mângâiată de sori și zări purpurii
Deprimată de vânturi, ploi, furtuni și tornade.
În ea, Doamne dragul meu, urlă frica,
strigătul Mamei și al Tatălui pentru milă și o mână întinsă!
Frați și surori despărțiți și tot ce-i familie!
Doar măști și sete de putere, glorie și comori, și ne trebuie atât de puțin pentru a fi oameni!

Doamne! Tatăl meu prea iubit!
Rugăciunea și Cuvântul sunt uitate…
E trist! Unde este Mântuirea!?
Imensa ta iubire și milă față de omenire, cuibărită în noi, în sufletul îngerilor tăi, în această lume pustie, fără iluzii și cu drumuri albe, ei sunt în singurătate!
În frică! În ogoare fără cărări!
Slujitorii tăi buni, răniți în suflete, sunt ca niște păsări într-o umbră pietrificată, doar soarele Tău îi încălzește în inimile lor.

O, Doamne! Tată prea iubit!
Ajută-ne! Arată-le încă o dată oamenilor frumusețile vieții!
Fără dragostea Ta suntem ca fără Mamă și Tată!
Fără tine suntem niște miei abandonați în preajma fiarelor!
Oamenii au călcat în picioare valurile învolburate ale iubirii.

Doamne, cât de mult ne lipsești!

TU BÂSEARICA AL DUMIDZÂ!

Bâtea câmbânjli fârâ dinâseari.
Soarli arushunosu mutrea, s-apuituia sum aumbra-a niorloru sh-eo mi aflaiu aclo.

Sum atsea surdâ agudeari
mi lo dorlu shi nârâirea,
cându u vidzuii irunia, vrearea shi
dushmânia cumu s-virsa tu oaminjlji.

Amut li andumuseam tuti tu un locu shi vidzui câ tuti eara idyi!
Ma, nu achicâsiu ti tsi sh-ti cari atsea dimneatsâ bâtea câmbânjli?
Amutsâiu anamisa ntribârle!
Tu Bâsearica al Dumidzâ, mi afiream sh-mi apuram di naisilnoasili aguderr a oaminjloru shi di antrughisitlu dinti a chirolui.

Tu Bâsearica vidzui dzver…
Sh-mi ntribaiu – cari aclo intrâ cu mâryitâ minti?
Cu suflitlu pângânu, cu inimâ tsi vatâmâ, anamisa di plângulu a lândzidzloru, oarfânjlji shi chischinili crishtineshtsâ sufliti? Cari!?
Tu bâsearicâ vidzui dzver!
Ti cari atsea dimneatsâ bâtea câmbânjli?


ÎN TEMPLUL LUI DUMNEZEU

Clopotele bat neîncetat.
Soarele privea timid,
Se ascundea sub umbra norilor,
M-am trezit acolo.

Sub acel impact crunt.
Am fost copleșit de durere și furie.
Și apoi am văzut ironia, dragostea
și ura răspândindu-se în oameni.

Îi retrăiam pe toți în tăcere
Și am văzut, că toți erau la fel!
Dar eu nu am înțeles!
Pentru cine a bătut clopotul în acea dimineață?
Am tăcut în mijlocul întrebărilor
Protejându-mă în templul lui Dumnezeu,
De cele mai puternice legi ale oamenilor
Și de dintele ascuțit al timpului.

În templu am văzut o fiară…
L-am întrebat!
Cine intră acolo cu mintea murdară
Cu sufletul mânios, cu inima ucigașă
În mijlocul strigătului celor bolnavi, a celor miloși și a copiilor creștini curați?
În templu am văzut o fiară!
Pentru cine a bătut clopotul în acea dimineață?

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English

---

---