POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXI) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 77 ● 1/2024

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXI) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 77 ● 1/2024
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A OPTA

în care se va vedea că lumea e mare şi nesfârşită şi că Gough şi Fich n-au parcurs-o în zadar în lung şi în lat, ci au lăsat peste tot urme de minunată dibăcie şi măreţe pilde pentru înţelepţii lumii, care n-au avut apoi decât să adune la un loc această strălucită deşteptăciune, dăruindu-ne-o nouă prin câteva cuvinte, întru uimita noastră admiraţie.

Ce ne spun documentele vremii?

“Nimic nu se transformă, totul se pierde.”
– (Gough, Anticipaţii, capitolul Lumea e mare şi infinită, ediţia definitivă.)

Sinucigașul

“Pierdut e ceea ce cade în mare, pierdută-i vorba pentru acela care nu aude, pierdută-i învățătura pentru cel care nu pricepe.” – Mahabharata, 5, 1486.

Poyy l-a înșelat pe Gough cu Finch. De tristețe, Gough se aruncă în ocean. Muri și se transformă într-un pește mare.
Cuprins de remușcări, Finch publică în milioane de exemplare următorul anunț:
– Copii, dacă-l prindeți vreodată pe Gough în undița voastră, aruncați-l înapoi în apă! A fost ultima lui dorință.
Poyy se reculege în fiecare săptămână la groapa lui Gough, cu care ocazie îi pune pe mormânt trei râme grase.

O moarte ratată

1. “Pe oameni îi așteaptă după moarte ceea ce nu bănuiesc (și) nici nu-și închipuie.” – Heraclit, la Diels, fr. 27.
2. “Plin e pământul cu rele, plină e marea.” –Hesiod, Op., 101.

După ce-și dădu duhul, Gough porni pe marea veșnică spre rai. Pe drum, însă, fu atacat de pirații lui Finch. Superiori numericește și dispunând de o tehnică de luptă mult mai modernă, pirații lui Finch câștigară și această luptă nedreaptă.
Dar Finch constată că nu are ce face cu Gough: nu-l putea nici omorî, întrucât Gough nu mai era viu, și nici nu-l putea folosi în vreun scop, pentru același motiv. Însă nici mort nu era Gough, fiindcă nu ajunsese încă nici în rai și nici în iad. Neavând ce face cu el, Finch îl aruncă înapoi în mare.
– Cititorule, îl poți întâlni pe Gough în fiecare 29 aprilie, îl vei vedea hoinărind prin străzile pustii ale marilor porturi sau șezând la o masă retrasă a vreunei taverne. Trage-ți un scaun lângă el și oferă-i ceva de băut! Dar nu-i vorbi! În felul acesta îl ajuți să moară. Poate va reuși. Poate…

Conștiința

“Nimeni nu e liber, dacă-i sclavul corpului.” – Seneca, Epist., 51, 9.

Pendula bătu de douăsprezece ori, când soneria îl anunță pe Finch, conștiința lui Gough.
“Vine odată cu stafiile”, gândi acesta.
Finch își lăsă pelerina neagră și bastonul în vestibul și se așeză lângă cămin. Focul viu îi colora fața prelungă în reflexe galbene și roșii. Conștiința lui Gough era cam palidă în noaptea aceea.
Finch fumă în liniște o țigară, dar se vedea că-l roade ceva. Se sculă, într-un târziu, și veni lângă gazda sa.
– Iată, suntem din nou împreună, îi spuse. Își trase un scaun și se așeză. Poate nu te așteptai să mai vin. Şi, iată, am venit totuși să-ți țin tovărășie. Uitându-se la mâinile lui Gough, îi zise:
– Ţi-au cam crescut unghiile.
Finch sosea de acum tot mai rar și întâlnirile cu el deveneau tot mai neplăcute. Gough gândi: “Decât să vină din an în paște să mă tulbure cu niște atât de inutile vizite, mai bine n-ar mai veni deloc.”
Însă Finch era reumatic. Îi era tot mai greu să se deplaseze din înaltele sfere. Dar, de data asta, TREBUISE să vină.
– Tu, îi spuse lui Gough, te neglijezi îngrozitor! Ai să te sinucizi și ai să mă omori și pe mine.
“E și ipohondru”, își zise Gough.
– Nu mai pot sta așa, fără să fac nimic, privind cum ne duci pe amândoi la groapă. Tu ar trebui să te gândești mai mult ca altul… ca un oarecare… tu ai o conștiință de întreținut! Dacă ai știut că nu-mi poți duce grija, de ce m-ai luat? Ai o responsabilitate!
Lângă foc era plăcut, dar, probabil, pe drum, Finch răcise. Gough îi întinse o pătură, Finch își înfășură picioarele în ea, însă, pe măsură ce vorbea, se înfierbânta tot mai mult și pătura sălta încoace și încolo, ca apucată.
– N-ai dreptul să uiți de mine! Chiar atunci când te lovești de probleme mai grave nu trebuie să uiți, să te sinucizi și să mă omori și pe mine! Gândește-te cât m-am zbătut eu pentru tine! Acum, la bătrânețe, cred că aș avea și eu dreptul la o viață mai liniștită. Şi, în loc de asta, te găsesc surmenându-te, luând masa la ore neregulate, ba, chiar mai mult, uitând deseori să-ți picăturile. Eu nu mai admit așa ceva!
Gough se înfurie:
– Şi ce-ai să faci?
– Am să te oblig să te îngrijești.
– Cum?
Finch, care nu era numai o conștiință ipohondră, dar și isterică, începu să turuie din nou despre îndatoririle lui Gough. Până ce acesta se plictisi de atâta morală și încercă să-l dea afară.
– Nu, nu ies, țipă Finch, nu ies până ce nu-mi promiți solemn că ai să te îngrijești, că n-ai să mai lucrezi mai mult de două ore pe zi, că ai să ții dietă, că…
– Lasă-mă, domnule, în pace!
Gough îl îmbrânci pe Finch și acesta, jignit, mai adăugă doar atât:
– Decât să mă omori tu, mai bine te omor eu pe tine.
Scoase floreta și-l străpunse.
Şi astfel muri Gough ucis de conștiința sa.

Lungul drum spre bucătărie

“Fără curaj nu se trece peste o nenorocire, chiar dacă-i foarte mică.” – (Somadeva, Kaith., 18, 309.)

Pe vremea când Gough mai era lord, în fiecare seară, valetul îi aducea tava de argint cu cina.
– Mulțumesc, Finch, îi spunea de fiecare dată Gough.
Finch se înclina și ieșea.
Finch era o fire meditativă. Faptul că lordul mânca în fiecare seară pește îl umplea de mâhnire. Fusese valet al unor persoane mult mai puțin sus-puse, dar niciodată stăpânii săi nu s-au supus la un asemenea post.
Finch ieșea prin coridorul elegant. Pașii i se pierdeau în covoarele groase pe care călca. Pe pereți erau tablouri de valoare, goblenuri și lozinci. Gough era un mare lozincar. Măcar lucrul acesta stârnea admirația netăgăduită a valetului. Finch chiar își îngăduia să-și însușească o lozincă galbenă atîrnată între un David și un tablou ce reprezenta un domn, dar al cărui autor era necunoscut. Când își privea achiziția, Finch trăia senzația că a comis un sacrilegiu. Pe hârtia galbenă, imitație de pergament, scria “Ființa este cea mai reușită creatură pe care…”. Restul era mâncat de vreme. Literele mari, verzi și negre, erau splendid ornamentate.
Apoi Finch ieșea din coridorul cu covor de pluș și pe lespedea de piatră a gangului, pașii săi se auzeau până departe. Într-o mână ținea o torță, în cealaltă, tava de argint. Drumul acesta îl speria întotdeauna pe Finch. Coridorul era îngust și întortocheat. De fiecare dată, la o anumită răscruce se oprea, își consulta busola și harta. Dar întotdeauna Finch era pe drumul cel bun.
Finch mai mergea un timp, apoi se așeza pe o treaptă. Din tava cu fund dublu, scotea un sandvici și mânca. După care demonta torța și o transforma într-o mătură. Strângea atent firimiturile.
Şi, din nou, cu torța într-o mână și cu tava în cealaltă, pleca mai departe. De obicei, pe drum, întâlnea mai mulți țărani și vreo doi călugări. (Bucătăria era, totuși, cam departe.) Avea mare noroc: nu dădea nici de tîlhari, nici de hoți de buzunare, doar câteodată se întâmpla să întâlnească trei trișori profesioniști și un individ scăpat de la ospiciu. (Întotdeauna de la același ospiciu…) În asemenea cazuri, Finch se adresa unui polițist, însă acela, din păcate, se confirma părerii generale că era un adormit.
Obosit, Finch obișnuia să intre într-o frizerie. Frizerul îi tundea părul și îi rădea barba. Firele i le restituia, așezându-le în evantai pe tava de argint.
După puțin timp, Finch ajungea la Bucătărie. Aprindea lumina și încerca să-și facă o cafea. Apoi, până ce adormea, lordul îi istorisea povești.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

EIGHTH BOOK

in which it will be seen that the world is great and endless, and that Gough and Finch did not travel in vain through it but left everywhere traces of marvelous dexterity and great parables for the wise men of the world, who had then only to gather together this brilliant cleverness, giving it to us in a few words, to our astonished admiration.

What do the documents of the time tell us?

„Nothing changes, everything is lost.”
– (Gough, Anticipations, The World is Great and Infinite chapter, definitive edition.)

The Suicidal Man

„Lost is what falls into the sea, lost is speech to him who does not hear, lost is learning to him who does not understand.” Mahabharata, 5, 1486.

Poyy cheated Gough with Finch. In sorrow, Gough was throwing himself into the ocean. He died and turned into a gigantic fish.
Overcome with remorse, Finch published the following ad in millions of copies:
– Kids, if you ever catch Gough on your fishing rod, throw him back in the water! It was his dying wish.
Poyy recesses every week at Gough’s grave, on which occasion she places three fat earthworms on his grave.

A Failed Death

1. „What people do not suspect (and) do not imagine awaits them after death.” Heraclitus, on Diels, fr. 27.
2. „The earth is full of evils; the sea is full.” Hesiod, Op., 101.

After he died, Gough set sail on the eternal sea to Heaven. On the way, however, Finch’s pirates attacked him. Outnumbered and with a more modern fighting technique, Finch’s pirates also won this unfair battle.
But Finch found that he had no use with Gough: he could neither kill him, since Gough was no longer alive, nor use him for any purpose, for the same reason. But neither was Gough dead, for he had not yet reached Heaven or Hell. With nothing to do with him, Finch threw him back into the sea.
– You, reader, you may meet Gough every 29th of April, you will see him wandering the deserted streets of the great ports or sitting at a secluded table in some tavern. Pull up a chair next to him and offer him a drink! But don’t talk to him! That way you help him die. Maybe he might succeed. Maybe…

The Conscience

„No one is free if he is a slave to the body.” Seneca, Epist., 51, 9.

The pendulum struck twelve times, when the bell announced Finch, Gough’s conscience.
„It comes with the ghosts,” he thought.
Finch left his black cloak and cane in the vestibule and sat down by the fireplace. The living fire colored his long face in reflections of yellow and red. Gough’s conscience was a little pale that night.
Finch quietly smoked a cigarette, but he could tell something was bothering him. He rose, in a late hour, and came to his host.
– Here we are together again, he said. He pulled up a chair and sat down. Maybe you didn’t expect me to come. And, lo, I have come to keep you company. Looking at Gough’s hands, he said:
– Your fingernails are getting a little long.
Finch came less and less often now, and meetings with him became increasingly unpleasant. Gough thought, „Rather than come year after year to trouble me with such useless visits, he’d better not come at all.”
But Finch was rheumatic. He found it increasingly difficult to move from high places. But this time, he HAD to come.
– You, he told Gough, are neglecting yourself terribly! You’re going to kill yourself and you’re going to kill me.
„He’s also a hypochondriac,” Gough thought to himself.
– I can’t stand by and watch you take us both to the grave. You ought to think more like another… like any other… you have a conscience to maintain! If you knew you couldn’t take care of me, why did you take me? You have a responsibility!
By the fire it was pleasant, but Finch must have caught a cold on the way. Gough handed him a blanket, Finch wrapped his legs in it, but as he spoke, he grew hotter and hotter and the blanket bounced back and forth like crazy.
– You have no right to forget me! Even when you’re in bigger trouble, you mustn’t forget, kill yourself and kill me too! Think how hard I’ve fought for you! Now, in my old age, I think I’d be entitled to a more peaceful life. Instead, I find you overworking yourself, eating your meals at irregular hours, and even more, often forgetting to take your drops. I won’t stand for it anymore!
Gough became angry:
– What are you going to do?
– I’m going to make you take care of yourself.
– How?
Finch, who was not only a hypochondriac conscience but also hysterical, began to talk again and again about Gough’s duties. Until the latter got bored with all the moralizing and tried to throw him out.
– No, I’m not going out, Finch shouted, I’m not going out until you solemnly promise me that you’ll take care of yourself, that you won’t work more than two hours a day, that you’ll go on a diet, that…
– Leave me alone, man!
Gough pushed Finch and Finch, offended, only added:
– I’d rather kill you than you kill me.
He pulled out the foil and stabbed him.
And so, Gough died, killed by his conscience.

The long way to the Kitchen

„Without courage you can’t overcome a misfortune, even a very small one.” (Somadeva, Kaith., 18, 309.)

In the days when Gough was still lord, every evening the butler would bring his silver dinner tray.
– Thank you, Finch, Gough said to him every time.
Finch bowed and went out.
Finch was a meditative man. The fact that the lord ate fish every night filled him with grief. He had been valet to far less high-born people, but never had his masters submitted to such a strict diet.
Finch was coming out through the elegant corridor. His footsteps were lost in the thick carpets on which he walked. On the walls were valuable paintings, goblins and slogans. Gough was a great sloganeer. At least that aroused the butler’s unquestioning admiration. Finch even took the liberty of appropriating a yellow slogan hung between a David and a painting of a gentleman, but whose author was unknown. As he looked at his acquisition, Finch felt he had committed sacrilege. On the yellow paper, an imitation of parchment, was written „The creature is the most accomplished creature that…”
The rest was eaten by the time. The large letters, green and black, were splendidly ornamented.
Then Finch emerged from the shag-carpeted corridor onto the stone slab of the gangway, his footsteps echoing far away. In one hand he held a torch, in the other the silver tray. This path always frightened Finch. The corridor was narrow and winding. Each time, at a certain crossroads, he stopped, consulted his compass and map. But Finch was always on the right track.
Finch walked a while longer, then sat down on a step. From the double-bottomed tray, he’d pull out a sandwich and eat. Then he’d dismantle the torch and turn it into a broom. He carefully gathered the crumbs.
And again, with the torch in one hand and the tray in the other, he went on. Usually on the way, he met several peasants and a couple of monks. (The kitchen was, however, a bit far away.) He was incredibly lucky: he met neither robbers nor pickpockets, only sometimes he came across three professional cheats and a fellow who had escaped from an asylum. (Always from the same asylum…) In such cases, Finch would go to a policeman, but that one, alas, confirmed the general opinion that he was a sleeper.
Tired, Finch used to go into a barbershop. The barber would cut his hair and shave his beard. He’d return the strands, fanning them out on the silver tray.
After a while, Finch would arrive at the Kitchen. He turned on the light and tried to make himself a cup of coffee. Then, until he fell asleep, the lord would tell him stories.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English